Rog să-mi fie iertat caracterul sentenţios al acestor rânduri, înţelegându-se faptul că asum inclusiv caracterul eronat al perspectivei de mai jos asupra acestor trei personaje. De asemenea sunt convins că astfel de catalogări nu pot fi privite altfel decât cum grano salis, în lipsa unor explicaţii pe măsura încadrărilor.
Cu toate acestea, apreciez că personajul lui Dostoievski (Mîşkin - „Idiotul”), Tolstoi ( Nehliudov, „Învierea”) şi Gogol ( Cicikov, „Suflete moarte”) acoperă pe deplin gama calităţii umane situată în spaţiul dintre omul mediu şi cel excepţional. Dacă Cicikov, colecţionarul sufletelor moarte, este omul mediu, valabil deopotrivă în toate societăţile, fie că vorbim de cea occidentală, de cea românească sau de cea rusească, Nehliudov, cel trezit din amorţire prin propriile eforturi, poate fi aşezat în matricea omului deosebit, virtuos urmare a propriei conştiinţe, a eforturilor proprii depuse în acest scop, a educaţiei revelate de propria conştiinţă. Mîşkin, „idiotul” societăţii în care trăieşte, poate fi echivalat cu excepţionalismul uman, fiind „născut” şi nu „făcut” în felul acesta întrucât starea sa nu este rezultatul conştiinţei sale excepţionale ci a propriei naturi. Excepţionalismul este mai mult decât însumarea calităţilor relevate de conştiinţă, apropiindu-se mai mult de vocaţie decât de educaţie.
Întrucât ne raportăm la o societate neticăloşită, adică la o societate formată din cetăţeni situaţi dincolo de limita mediană a civismului, moralităţii şi educaţiei apreciez că ceea ce credea Leontiev (aşa spune Berdiaev) despre ruşi cum că aceştia pot fi fie sfinţi, fie ticăloşi nu este aplicabil aici. De altfel, inclusiv pentru societatea rusă cele trei personaje mai sus menţionate contribuie la contrazicerea într-o oarecare măsură a aserţiunii destul de categorice a lui Leontiev. Fără a ne raporta la idealuri şi standarde de educaţie, determinate în termeni matematici şi cuantificabili, apreciez că societatea noastră este o societate educată dincolo de medie atunci când ne raportăm la civism, moralitate şi educaţia fundamentală; încă trăim într-o lume cu frica lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ticăloşii dintre noi sunt inferiori lui Cicikov, însă prezenţa lor, în termeni cantitativi, este mai puţin semnificativă prin raportare la majoritatea celor educaţi dincolo de medie. Într-un fel ticăloşii de teapa lui Feodor Pavlovici Karamazov sunt mult mai puţini decât „ticăloşii” de natura lui Cicikov în societatea contemporană.
Hannah Arendt („Originile Totalitarismului”) explică originile totalitarismului şi prin raportare la constituirea claselor sociale (nu în sensul lui Marx), la distrugerea coeziunii sociale din cadrul unei naţiuni prin constituirea a mai multor mase în cadrul unui popor. Veţi observa că de la Cicikov la Mîşkin se ajunge în mod gradual trecându-se prin felul de a fi al lui Nehliudov, în sensul că există o continuitate naturală între stadiile explicate de fiecare dintre cele 3 personaje. Nu există o fragmentare nici măcar în planul moralităţii, în condiţiile în care o societate înainte de a ajunge să fie formată din Mîşkini are mai întâi Cicikovi („ticăloşia minoră”), apoi Nehliudovi („omul mediu deosebit”) şi apoi Mîşkini („excepţionalismul în stare pură”). Gradaţia chiar dacă există între cele 3 personaje ea este greu decelabilă în sensul că diferenţa este de calitate şi nu de cantitate. Genul acesta de continuitate, de trecere lină şi naturală permite coeziunea socială şi îndepărtează apariţia claselor sociale (repet nu în sensul lui Marx ci în sensul avut în vedere de Tolstoi atunci când în Jurnal vorbeşte despre titularii unei ideologii, adică de cei care urmăresc un scop anume).
Societăţii noastre exact lucrul acesta-i lipseşte: continuitatea şi trecerea lină de la starea lui Cicikov până la starea lui Mîşkin. Noi avem deopotrivă ticăloşi de felul lui Smerdeakov, ucigaşul lui Feodor Karamazov, dar şi cogeneri de-ai lui Cicikov. Nu ne lipsesc nici Nehliudovii sau Mîşkinii. Ceea ce ne lipseşte este o nenaturaleţe între cele 4 grade de convieţuire, o anumită artificialitate între gradele de excepţionalism sau de ticăloşie, în condiţiile în care nu există justul echilibru inter-categorie sau intra-categorii. Există o lipsă de proporţie atât la bune cât şi la rele în ceea ce ne priveşte, fapt ce determină lipsa de coeziune. Cantitativ suntem o societate cu prea mulţi Cicikovi, oameni de un pragmatism excesiv, cu un scop unic şi cât se poate de material, imediat cuantificabil, foarte puţini Mîşkini (oameni cu scopuri inclusiv necuantificabile imediat) izolaţi în cadrul societăţi, necooperanţi cu Cicikovii sau cu Nehliudovii, şi incapabili de a genera acea stare de coeziune între stările menţionate. Nu cred ca ne lipsesc Nehliudovii cu desăvârşire, însă în orice caz, procentajul lor este cel mai nesemnificativ în cadrul celor 4 stări. Oamenii deosebiţi, nu excepţionali dar foarte pricepuţi la ceea ce fac, cu o conştiinţă vie capabilă să genereze responsabilitate faţă de scopurile (nu scopul ca la Cicikov) asumate, curaj social atât la nivel individual cât şi colectiv, sunt din ce în ce mai puţini în societatea noastră.
Inconsistenţa cantitativă a Nehliudovilor precum şi izolarea Mîşkinilor este generată de o altă inconsistenţă cantitativă relativă la starea ticăloşilor congeneri cu Smerdeakov sau cu tatăl Karamazov. Faptul că nu am atins la un nivel substanţial treapta de jos a ticăloşiei împiedică şi acea tresărire de orgoliu a societăţii care să poată genera mai mulţi Nehliudovi sau care să determine Mîşkini să interacţioneze cu restul societăţii, influenţându-i destinele. Deşi avem toate cele 4 stări descrise de cei 3 autori menţionaţi (nu ne-am rezumat la cele 2 stări, asemenea societăţii ruseşti, după cum crede Berdiaev) inconsistenţa acestora atât în termeni cantitativi (prea puţini sau prea mulţi) împiedică formarea unei coeziuni sociale, a unei societăţi rotunde şi închegate care să împiedice manipularea parţială sau totală a acesteia.
Problemele pot fi multe şi se pot manifesta în multe feluri, într-o societate fragmentată, însă cea mai relevantă consecinţă este aceea că rosturile dintre cele 4 stări, neacoperite de continuitatea dintre acestea sunt „completate” de viaţa politică cu manipularea de rigoare. Mîşkin există întrucât există Smerdeakov sau tatăl Karamazov, după cum Nehliudov este viu şi referenţial întrucât există şi Cicikov sau restul. Fiecare se raportează la fiecare, în sensul că într-o societate formată doar din Mîşkini excepţionalismul acestuia ar fi greu de perceput. Din această perspectivă societatea noastră chiar dacă este multilaterală şi nu unilaterală, este în acelaşi timp suficient de fragmentată (formată din „bisericuţe”) încât nu permite o raportare a vieţii politice la societate ca întreg, ca un tot unitar ci îmbie politicienii să exploateze elemente şi fragmente din menţionata societate.
Raportându-ne la dihotomia lui Berdiaev (sfinţi sau ticăloşi), noi nu suntem nici suficient de ticăloşi dar nici temeinic de sfinţi, fiind exact cum este mai rău, câte puţin din toate. Amalgamul acesta nedecelabil de ticăloşenie şi sfinţenie face ca societatea să fie expusă în mod semnificativ vieţii politice. Societatea nu este un reper civic, etic sau educaţional pentru viaţa politică, ci funcţionează pe post de sparring-partner pentru aceasta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
