Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare

Jean Améry (1912-1978), eseist de origine austriacă, s-ainspirat adesea în opera sa din propriile experienţe trăite întimpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost student laFilozofie şi Literatură în Viena şi s-a numărat printre opozanţiiregimului nazist; torturat şi închis câţiva ani în lagărele deconcentrare, Améry a supravieţuit experienţei Auschwitz, fiindeliberat în 1945. S-a sinucis în 1978 într-un hotel dinSalzburg.
Jean Améry este unul dintre cei mai originali gânditori de limbăgermană, opera sa influenţând considerabil modul în care privimastăzi nemilosul proces de îmbătrânire, moartea şisinuciderea.
"Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare" este un eseu dens şipătrunzător, devenit un clasic al temei problematice aîmbătrânirii. Cartea oferă o perspectivă originală asupra eternelorîntrebări ale omenirii cu privire la îmbătrânire, moarte, viaţă şisensul existenţei.
Cu toate că este un autor important tradus în peste şaptesprezecelimbi, Améry a rămas complet necunoscut publicului român, nefiindtradus în România până acum. Editura ART a conceput un program petermen lung, care include pentru început trei titluri, celelaltedouă fiind "Hand an Sich Legen. Diskur uber den Freitod" ("Despresinucidere. Discurs despre moartea liber aleasă") şi "Jenseits vonSchuld und Sühne".


Nefiind legitimat decât de înclinaţia spre reflecţie, şi poate căşi de un anume antrenament într-asta, vă prezint câteva eseuridespre îmbătrânirea omului. "Eseu" nu are aici sensul deexperiment, ci mai degrabă de căutare a ceva cu neputinţă de găsit- lucru pe care judecata analitică îl ştia din capul locului.Meditaţiile în jurul obiectului meu nu au nimic de-a face cugeriatria. Eseurile tratează despre omul care îmbătrâneşte înraporturile lui cu timpul, cu propriul corp, cu societatea, cucivilizaţia şi în cele din urmă cu moartea. Cine se aşteaptă laenunţuri competente în sensul unei ştiinţificităţi pozitive, la ocunoaştere ce l-ar putea ajuta să-şi rânduiască viaţa înspre ostare anume - adică tocmai aceea a îmbătrânirii sale -, acela va fidezamăgit de cartea mea: n-am ţintit la aşa ceva.
Într-o epocă în care inteligenţa îşi întoarce privirea nu numai dela condiţia nemijlocită a conştiinţei, ci de la om în general, înlocul căruia trec, ca obiect al cercetării, sisteme şi coduri, eum-am oprit strict asupra celor trăite - le vécu. Am dus laîndeplinire un astfel de efort de consemnare cât de cât exactă aproceselor în care e implicat omul care îmbătrâneşte, folosindu-măîn mod esenţial de metoda introspecţiei; la care s-a adăugatstrăduinţa de observaţie şi empatie. Dar a trebuit să renunţ laorice speranţă de ştiinţificitate, ba chiar şi de stringenţălogică.

Existenţa şi scurgerea timpului

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cufemeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta înfelurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pecel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operăliterară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din putereaimaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figuraautorului scrierii de faţă. La fel de incert ca şi chipul sub careapare cel ce îmbătrâneşte va fi şi numărul anilor săi, căci aşa voruzul vorbirii şi realitatea. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşteabia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări,procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă detimpuriu. În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-alşaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform uneiobiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină unbătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului,el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, darcare, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptulcă la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şidin această pricină va trebui considerat ca atare. -Dăm peste eltocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iardupă mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor lacare cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foartedrept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i sebombează destul de nefiresc, de dubios. Părul negru des care-i vinepână pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidăcare se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască deceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire,sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.
Pe acest om care îmbătrâneşte îl vom nota cu A., la fel cum le vomspune şi tuturor tovarăşilor săi de destin, pe care intenţionămcurând să-i mai introducem în reflecţiile noastre. A.: iată cea maimatematică şi mai abstractă denumire posibilă, care îi lasătotodată cea mai mare libertate imaginaţiei şi gândirii concrete acititorului.

Să-ţi devii tu însuţi străin

De câteva săptămâni încoace, atunci când se-aşază dimineaţa lamăsuţa de toaletă din faţa oglinzii, A. observă că pe pleoape i-auapărut mici noduli gălbui de piele, sau eflorescenţe, care n-oderanjează în rest cu nimic: când îi pipăie, n-o dor, e limpede căpot fi consideraţi drept nevătămători, atât doar că există - nusunt nici măcar deosebit de urâţi, nu sluţesc faţa decât preapuţin, fiind percepuţi de alţii doar atunci când li se atrage înmod expres atenţia asupra lor; şi totuşi, în ce-o priveşte pe A.,pe lângă cele alte câteva surse de nelinişte apărute în ultimiiani, i s-a mai adăugat şi aceasta nouă, care n-o panichează, dar ochinuieşte şi o macină surd. A căutat în micul ei compendiu demedicină popularizată, pe care îl răsfoieşte spre propria-inemulţumire tot mai des în ultimul timp, aflând de-aici că arexantelasme - fiindu-i provocate de depunerile anumitor substanţe şiîn speţă a nesuferitului de colesterol pe care, pare-se, organismulîl produce în cantitate crescândă. Xantelasmele i-au stârnitinstantaneu asociaţia de idei cu Xantipa, ceea ce sporeşteindispoziţia lui A., deşi ştie bine că soţiei lui Socrate i s-a dusbuhul pe nedrept că a fost gâlcevitoare. [...]
Ochiul lui A. rămâne fixat pe excrescenţele gălbui ale pielii; A.nu se mai place şi-şi spune, poate, împreună cu prietena ei, căceea ce-i slujeşte acum drept chip a ajuns să fie ceva îngrozitor.- Ură de sine? Ar fi o exagerare, căci ura de sine are totdeauna ocalitate morală care e cu neputinţă să se întindă până la repulsiaîmpotriva pielii veştejite, până la celulele ţesutului care treptatîşi pierd materiile solubile, ajungând în cele din urmă săpredomine esenţa greu solubilă. Dezgust de sine? Nici asta nu-i:căci A. ştie, ce-i drept, că xantelasmele şi pielea veştejită suntconsiderate în general dezgustătoare, îşi aminteşte poate vag şi depropria-i repulsie pe care o resimţea odinioară în faţa altormanifestări ale alterării - dar această ştiinţă i-a venit înprincipal din afară, din lume, pentru care petele ei galbene suntpetele unei străine, în timp ce pentru ea - chiar dacă îi treceprin cap să pună chirurgul să i le îndepărteze (cât o costa oasemenea operaţie? oare va găsi un specialist de ispravă?) -chestiile astea rămân totuşi petele ei, ceva ce-i este propriu şicaracteristic, iar împotriva lor dezgustul se manifestă la fel depuţin ca şi împotriva propriilor dejecţii ale metabolismului.Ruşine? Poate. Deşi, dacă ţi-ai imagina femeile şi bărbaţii,deopotrivă tineri şi bătrâni, cum umblă toţi prin lume cu pieleazbârcindu-li-se şi cu mici noduli moi, decoloraţi, pe pleoape, n-aimai putea numi aşa ceva urâţenie, de vreme ce într-un asemenea cazar fi imposibil ca fiecare să-l urască pe fiecare.
Şi-atunci? Te-ai săturat de tine însuţi - aşa cum ai spune: m-amsăturat de viaţă!, iar asta, chiar dacă duce din când în când lasinucidere, nu e niciodată o totală ură şi scârbă de viaţă, cidimpotrivă, e mereu însoţită şi de pofta de viaţă sau de dorinţapentru o anume formă de viaţă pe care viaţa ne-o refuză - da,asta-i, te-ai săturat de tine însuţi!
Pe măsură ce repetă experimentul matinal din faţa oglinzii, care adevenit un ritual, A. descoperă că această suprasaturaţie mergemână-n mână cu o nemărturisită autosatisfacţie, căci a ajuns săsimtă un soi de mândrie că a rezistat atât de mult - şi astfel,cufundată în dezgustul ei, A. îşi poartă pielea înăsprită aşa cumîşi poartă un războinic curajos cicatricile sale. Raporturiledintre cel ce îmbătrâneşte şi corpul său sunt narcisiste: atât doarcă înamorarea de imaginea din oglindă nu mai este un fapt univoc,ci este un amor din suprasaturaţie, în care suprasaturaţia seiubeşte pe sine, iar iubirea e profund sătulă de ea însăşi.[...]
Însă cel ce îmbătrâneşte ajunge tot mai mult la un eu lipsit delume. Pe de o parte, devine timp, datorită trecutului agonisit deamintirile spiritului şi ale corpului, şi pe de altă parte, devinetot mai mult propriul său corp. Dar, la fel ca şi A. a noastră înfaţa oglinzii, se-ntâmplă că el - chiar evitându-şi imaginea dinoglindă, aşa cum fac mulţi dintre cei ce îmbătrânesc, însuşindu-şijudecata lumii despre urâciunea ofilirii - ajunge să-şi perceapăcorpul, care acum îi devine prezent ca eu al său, ca pe un înveliş,ca pe ceva exterior, un adaos şi, concomitent, ca tot ce are maipropriu, la care se reduce tot mai mult şi căruia îi acordă oatenţie crescândă.
N-avem decât să ne ferim de oglindă. Dar inevitabil ne zărimmâinile cu venele învârtoşate, burta flască şi zbârcită şi degetelede la picioare cu unghiile îngroşate şi crăpate, în ciudamăiestriei pedichiuristei. Chiar orbi să fim, şi n-am putea fugi decorpul nostru - nu ne putem ieşi din piele, oricât de tare ne-amdori atunci când ne pipăim nenorocita asta de piele care ni sedescuamează solz cu solz. Corpul care, după cum a spus-o Sartre,era le négligé şi se-nţelegea pe sine neînţelegându-se, acest corpcare nu ne mai mijloceşte lumea, ci ne izolează de lume şi spaţiuprin respiraţia îngreunată, prin picioarele suferinde şiîncheieturile chinuite de artrită, se transformă într-o temniţă,dar şi în adăpostul nostru cel de pe urmă. El ne devine înveliş,refugiu şi ultimă rămăşiţă - probabil că oricui îmbătrâneşte şireflectează la transformările sale fizice îi trece, vrând-nevrând,prin minte şi expresia referitoare la "rămăşiţele pământeşti" -,dar în aceeaşi suflare de gândire corpul devine autenticitateomenească supremă, căci până la urmă el are totdeauna dreptate.[...]

Să nu mai înţelegi lumea

Cine ajunge la acest prag - unul ceva mai iute, altul ceva maitârziu, unul înarmat cu francheţe, altul prins în autoamăgire, caretotuşi se dovedeşte întotdeauna a fi prea puţin rezistentă - vadescoperi cândva că nu mai înţelege lumea. Acest aspect alîmbătrânirii sociale - îmbătrânirea culturală în sensul cel mailarg al cuvântului - se limpezeşte de regulă în decursul unuiproces destul de lent, lipsit de dramatism, de percepţii succesive.Deseori, mai întâi există doar un sentiment surd de repulsieîmpotriva a ceea ce omul care îmbătrâneşte numeşte în sinea sa"jargonul cultural al epocii"; spunând asta, refuză să se întrebedacă nu cumva el însuşi vorbeşte un asemenea jargon - doar că unuldeja învechit, şi nu cum îi place să-şi închipuie, o limbă pură,adică limba pur şi simplu. Simte o uşoară neplăcere când citeşteanumite reviste şi cărţi şi, ridicând dezaprobator-resemnat dinumeri, e ispitit să vorbească despre modă, snobism, tot felul de"isme", fanfaronadă verbală, dar deseori se abţine, fiindcă nimănuinu-i place să se izoleze într-o îndărătnicie retrogradă. Rezistenţaarhibanală împotriva a tot ce-i nou şi neobişnuit - fenomen cerevine mereu în decursul istoriei spiritului - n-are cum să nu-ifie cunoscută omului cultivat. Se prea poate să ştie şi ce s-aîntâmplat în 1874 la Paris la prima expoziţie a impresioniştilor,de ce a trebuit să se întâmple aşa şi de ce până la urmă rezistenţaîmpotriva lui Monet şi a prietenilor săi s-a stins lăsând în urmă osenzaţie de jenă. [...]
De câte ori răsfoieşte revistele de modă, A. - deşi ştie bine că-şiva comanda rochiile următoare, conformându-se cu justă moderaţiecerinţelor modei -, resimte la vederea noilor modele, ce i se parabsurde, o nemulţumire pronunţată. Şi, de data asta, în mod văditA. e neplăcut impresionată de extravaganţa năucitoare a modelelor;drept care răsfoieşte iar prin albumul ei cu fotografii vechi -doar a mai făcut-o şi cu alte ocazii - pentru a regăsi rochiile cuadevărat drăguţe de altădată, cum crede ea, care-i veneau atât debine, spre deosebire de creaţiile iritante pe care creatorii demodă le propun în acest an. Dar chiar de la prima privire aruncatăasupra micuţelor fotografii de la sfârşitul anilor '30, se-ntâmplăiar ceea ce bănuia dinainte de a deschide albumul, dar nu voia sărecunoască în ciuda presimţirii ei, deşi din propria experienţăştia cum stau lucrurile: moda din anii tinereţii, moda ei - o parteesenţială a eului ei construit de amintire - i se pare ceva absolutimposibil, o modă cel puţin la fel de grotescă precum creaţiile cucare va trebui să se împace în sezonul următor. Iat-o sub un copac.Părul moale, cu onduleuri regulate, îi încadrează obrajii, fusta îiajunge aproape până la glezne, poartă o jacheţică cu umerii croiţiridicol de concav şi căptuşiţi, o pălărie moale de nedescris,pleoştită, având o privire galeşă ca de văcuţă, crede ea clătinânddin cap. Cum de ei şi altora le-a plăcut pe-atunci aşa ceva? Dar aputut afla cum până şi cele mai banale succesiuni de evenimente nudecurg niciodată simplu. Dacă treaba ar sta exclusiv aşa cum omul ospune şi-o repetă fără a reflecta: şi anume că lucrurile demodatesunt caraghioase şi penibile fiindcă-s vechi şi cunoscute şifiindcă omul a fost de faţă atunci când timpul a trecut cutăvălugul peste ele, spre deosebire de lucrurile istorice, vechi şinecunoscute, la a căror tristă capitulare omul nu a asistat -, dacăîntr-adevăr aşa este, ar fi inexplicabil de ce lucrul care şi-atrăit traiul îşi pierde imediat orice urmă de ridicol atunci cândnu doar te uiţi la el, ci ţi-l şi aminteşti. A. închide bruscalbumul, închide ochii, se cufundă în cele de altădată: tocamicuţă, jacheta vătuită, fusta până la glezne - ochiul minţii leredescoperă şi le cercetează ca fiind ale ei, iar când îşirecompune privirea galeşă de-atunci, A. e din nou pe deplinconştientă de efectul ei şarmant. Onduleurile ce-i încadreazăobrajii, pe care A. îşi închipuie dintr-odată că le poate pipăi,şi-au recâştigat farmecul lor din 1938. Leziunea s-a vindecat. A.se poate lăsa iar cuprinsă de repulsia faţă de noile modele,repulsie la care mai întâi renunţase stânjenită privind vechilefotografii. Bineînţeles că-i va recomanda croitoresei ei creaţiilela modă ca pe o sursă de inspiraţie, dar îşi va purta noile rochiiîmpotriva propriilor convingeri, ca şi cum ar face o concesiesocietăţii, din păcate. Dar, indiferent de hainele ei în pas cumoda, va rămâne fetiţa de-atunci - şi se va feri de fotografiilece-i pun sub semnul îndoielii conştiinţa de sine: ele îi arată modade atunci răsfrântă, alterată, transformată de privirea de azi;numai în amintire garderoba de ieri îşi redobândeşteautenticitatea. Irealitatea unui eveniment ce nu poate fitransferat din caracterul obiectiv-fizic al procesului cerebral înexistenţa subiectivă a contemplării încărcate de amintire e maireală decât realitatea palpabilă a fotografiei.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura ART.Traducere din limba germană şi note de Alexandru Al. Şahighian

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.