Veşnic tânăr şi surprinzător Şerban Axinte. De la poezie trece la studii docte şi viceversa. Bunăoară, după Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu(Editura Timpul), a sărit la Păpădia electrică (Casa de Pariuri Literare), iar acum ameninţă cu al doilea volum privitor la definiţii ale romanului.
Îmi amintesc cum poetul s-a metamorfozat subit în teoretician pentru a livra o miniconferinţă despre evoluţia romanului în România, în Club A. În Club A!!! Adică să vorbeşti despre Aricescu, Baronzi, I. M. Bujoreanu ş.a.m.d. într-un beci umplut cu muzici şi lume pestriţă! Când cu subiectul pricina poţi plictisi un amfiteatru de studenţi la Litere! (Aşa curaj este pe măsura lui Despot-Vodă!). Însă poetul s-a achitat de imposibila sarcină cu farmecul caracteristic.
Ca şi cum nu ar fi de ajuns toate aceste abilităţi, Axinte mai face şi muzică! Dar nu polivalenţa lui uluieşte, ci aplicaţiile ei. Definiţiile romanului recapitulează primele noastre stângăcii în materie de proză masivă, mergând până la capodoperele din prima jumătate a secolului 20. S-a scris mult despre pionierii romanului românesc, care cel mai adesea au fost imitatori. Astăzi, doar o mână de specialişti mai sunt interesaţi despre subiect. Desigur, mai captivant ca arie de cercetare va fi volumul 2. Axinte reia concluziile vechilor studii, le compară şi, unde se poate, contrazice şi emite noi opinii. Răbdarea lui este îngerească, dar "definiţiile iniţiale", cum mi-a scris în dedicaţie, i-au ieşit aşa cum a vrut: o piesă de rezistenţă. Ceea ce nu a fost uşor, cont ţinând că punctul de plecare al cărţii este o teză de doctorat.
În fond, cum inspirat îşi intitulează Prefaţa Antonio Patraş, Bătălia pentru roman este un Undosar deschis. Mai ales că arhetipurile autohtone sunt minore, şi aici prefaţatorul evidenţiază gafa lui Nicolae Manolescu, care-şi închipuia că Istoria ieroglifică a fost publicată în 1705. Iar pentru a resuscita o bătălie căzută în rutină, Şerban Axinte se foloseşte de "discursul de escortă", adică de elemente paratextuale, cât şi de "poetica explicită": articole, interviuri, anchete literare etc. Ambiţia este de a scrie un studiu critic la fel de captivant ca un roman: "organizarea într-un plan unic a dezideratelor romanului echivala cu o naraţiune în oglindă ce prezintă aceleaşi controverse ca şi romanul însuşi". Un asemenea suspans în cazul tratării despre "romanul românesc precanonic" (1845-1862) se poate realiza mai cu seamă prin titluri. Premisele sunt indulgente, dat fiind că se ia în considerare "nivelul intenţiei" şi nu exclude nivelul realizării artistice.
Titlurile cercetate sunt scăpărătoare, aşa cum am spus deja. De exemplu, prima parte a cărţii se intitulează Absorbţia ideii de roman în literatura română şi debutează cu discuţia cazului Istoriei ieroglifice. Este sau nu roman? Are valoare estetică sau nu prea? După ce recapitulează concluziile principalilor cercetători implicaţi în criminalistica acestei cărţi, Şerban Axinte consideră că domnitorul "şi-a dorit să se exprime într-o altă limbă, mult mai bogată din punct de vedere lexical şi mult mai capabilă de a intermedia emoţia estetică". Deci nu s-ar mai pune problema necunoştinţei limbii române pe motiv că Dimitrie Cantemir ar fi pretrecut foarte mult timp la Ţarigrad. Scrierea cu scară tâlcuitoare este considerată o capodoperă, cu mult peste nivelul literaturii române din epoca respectivă dar, ţinând cont că nici nu a fost publicată la vreme, nu a generat urmaşi: "E opera închisă în toate sensurile". Dar nici nu se poate vorbi de o literatură română până în secolul 19. Înaintaşii noştri nu prea erau înghesuiţi de demonul creativităţii - aveau alte priorităţi. Aşa se face că suntem mai novici decât puritanii care au plutit spre Lumea Nouă. Cum s-ar zice, suntem americanii sud-estului european...
Până să ajungă la concluzia că "princepele moldovean calchiază modelul pentru a-l parodia", Şerban Axinte trece în revistă o bibliografie critică vastă. E destul de greu să produci consideraţii noi în acest domeniu răs-studiat şi destul de arid. Abordarea marelui umanist pe filieră hermeneutică ("Cantemir devine propriul său hermeneut") este însă provocatoare. Probabil în această direcţie se poate încă scrie cu folos. Axinte doar scoate la iveală câteva capete de aţă, pe care nici filosofii nu le-au exploatat suficient. Situaţia are şi umor, dat fiind că principele s-a comportat în scris ca şi cum ar fi aparţinut unei culturi monumentale, posibil şi datorită faptului că se considera un civis mundus: "Cantemir parodiază şi ironizează ceva ce nu existase în literatura română. El introduce această practică (a mimării autenticităţii) direct prin parodie, făcând-o să funcţioneze, în acelaşi timp, şi ca veritabilă profesiune de credinţă". Or, se ştie că în mod normal parodia survine a posteriori, nu a priori. Dar ce este normal în zona noastră?
Studiind trecerea de la "literatura spurcată" la mitistorie, este reluată contradicţia etic-estetic. Aspectul moral primează în primele noastre producţii romaneşti, majoritatea adaptări după modele străine. Deficitul de originalitate este subiectul articolului din 1839 al lui G. Bariţiu: Lectura unui om tânăr sau cetirea fără cumpăt şi fără folos. Omul de cultură era iritat de faptul că "romanţierii grămădesc la măscări şi întind la zămi lungi de amoruri şi de fleacuri".
Oarecum ne şi mirăm de nivelul scăzut al prozelor de lung-metraj dacă ne aducem aminte că Heliade Rădulescu a explicat ani la rând cam ce înseamnă stilul. Privitor la subspeciile romanului, Heliade gândeşte progresiv-hegelian: romanul "cu cât se apropie de a deveni bărbat, cu atâta tinde mai mult către istorie". În defavoarea miraculosului. Cu alte cuvinte, preluând un termen de la Heliodor, romanul îşi află perfecţiunea în mitistorie.
Domeniul fiind temeinic studiat, autorul poate construi şi un capitol despre Teoriile referitoare la apariţia romanului românesc. Mai întâi se remarcă sincronizarea cu literatura europeană prin traduceri. Fenomenul devine servil când se confundă cu confortul, încurajând exclusiv imitaţia şi adaptarea. După această primă fază, se intră în problematica modelului epic sub figura bunului păstor. Dan Mănucă polemizează cu teza lui Paul Cornea şi N. Manolescu cum că tradiţia nu a avut însemnătate în naşterea romanului nostru. Iar autorul nostru îi împărtăşeşte opinia.
Cele 18 titluri de roman precanonic nu ne prea "închizeşluiesc fericirea", cum ar zice Kogălniceanu, căci nu se compară cu producţiile de pe alte meleaguri. Multe dintre ele sunt "dramolete de amor", fără ideal estetic, însă, cum spune cercetătorul, în cel mai bun caz, ele ar fi putut să fie. Şi cum spaţiul nu-mi permite să merg mai în adâncime, prefer să închei în cheie admirativă pentru seriozitatea şi râvna ştiinţifică a lui Şerban Axinte. Un cercetător despre care vom mai auzi multe, şi nu neapărat doar dinspre cercetare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
