Delphine Minoui este o jurnalistă franceză de origine iraniană. În 2009, părăsea în grabă Iranul, înspăimântată că poliţia avea să o oprească în ultima clipă. Timp de zece ani, realizase de acolo reportaje pentru mass-media franceze, ca Radio France şi Le Figaro. În toată această perioadă a fost hărţuită permanent, asemenea multor jurnalişti occidentali care, ca şi ea, aveau origini iraniene.
Recent, în colecţia „Hexagon. Istorie” a editurii Polirom, în traducerea lui Nicolae Constantinescu, a apărut cartea „Vă scriu din Teheran”, scrisă de Delphine Minoui, care prezintă, sub forma unei emoţionante scrisori adresate bunicului său defunct, experienţa sa iraniană.
Delphine Minoui a primit, în 2006, premiul Albert Londres pentru reportajele sale din Iran şi Irak. Este autoarea mai multor cărţi, dintre care „Divorţată la 10 ani” (în colaborare cu Nojoud Ali, 2009), care a devenit rapid un bestseller internaţional.
– Ai mers în Iran pentru a afla mai multe despre viaţa bunicului tău, dar, în cele din urmă, ai descoperit şi o altă parte din tine acolo. Cât de diferită era partea iraniană de cea franceză?
– Într-adevăr, am mers acolo pentru a-mi descoperi rădăcinile, pentru că eu am crescut într-un mediu francez. M-am născut în Paris şi am studiat acolo şi, când am decis să mă mut în Iran, după decesul bunicului meu, nu ştiam nimic despre această ţară. Era ca o ţară străină pentru mine, n-am putut să găsesc legături adevărate. Dar, cu cât am stat mai mult acolo, am devenit parte din acea ţară, am învăţat foarte multe despre cultura ei, în primul rând, care, din punctul meu de vedere, este o cultură fascinantă, pentru că este bazată pe poezie, multă toleranţă, relaţii foarte profunde, este o fabrică socială foarte puternică acolo, iar ce m-a frapat mai mult au fost momentele în care cunoşteam persoane de aceeaşi vârstă cu mine. Pe atunci eram foarte tânără, împlinisem 20 de ani, aveam o viaţă bună în Paris, am crescut într-o ţară democratică, laică şi, în Franţa, generaţia mea a beneficiat de bătălia părinţilor noştri din mai '68, când, în special, femeile au câştigat foarte multe drepturi, inclusiv dreptul de a face avort, dreptul de a munci. Deci, am beneficiat de toate acestea de la generaţiile anterioare, iar, când am ajuns în Iran, am descoperit că erau generaţii care luptau împotriva unei societăţi patriarhale, împotriva guvernului, care era unul cleric: femeile trebuiau să poarte văl, fie că le plăcea, fie că nu, în termenii legii islamice, femeia este, de cele mai multe ori, doar jumătate dintr-un bărbat – acest lucru se întâmplă în cazul când mergi în justiţie. În faţa mea, era această generaţie tânără, care lupta pentru drepturile sale, ceea ce m-a făcut să îmi dau seama că, în Franţa, libertatea era, pentru mine, ceva ce n-am pus niciodată la îndoială, dar, pentru ei, libertatea era luptă zilnică, aşă că am descoperit o ţară foarte combativă, foarte rezistentă, în toate nivelurile societăţii şi politicii. Ceea ce m-a frapat a fost simţul rezistenţei, în ciuda riscurilor. Tinerii organizau petreceri underground, deşi ei puteau fi arestaţi, puteau fi trimişi la închisoare, puteau fi obligaţi să plătească o amendă, dar, în ciuda acestor lucruri, ei mergeau mai departe. De asemenea, găseam femeile fascinate, deoarece, oficial, femeile trebuiau să fie acoperite, dar acest lucru a creat o modă în jurul vălului, care devenea din ce în ce mai frumoasă. Astfel, ele înfruntau sistemul, scoţându-şi părul de sub văl, colorându-şi părul, purtând pantaloni şi jachete colorate. Era un fel de a spune: „nu sunt de acord cu tine, nu sunt de acord cu sistemul, dar nu voi tăcea”. Am găsit acest lucru vital şi am fost foarte fascinată încă de la început urmărind toate aceste provocări zilnice. În cele din urmă, m-am găsit pe mine, provocând sistemul într-un fel – la propriul meu nivel. Eram jurnalistă, am descoperit cenzura, am descoperit presiunea serviciilor de informaţii şi, la început, simţeam teamă, eram speriată, nu ştiam ce să fac, dar am învăţat, de-a lungul anilor, cum să mă descurc cu frica şi, într-un fel, am adoptat frica şi ea a devenit o parte a vieţii mele cotidiene, la fel ca şi în viaţa iranienilor.
– Astăzi, mai simţi acea frică?
– Când am părăsit Iranul şi m-am mutat în Liban, în 2007, şi apoi, definitiv, în 2009, mi-a luat destul de mult timp să scap de această frică, pentru că am realizat că, trăind în Iran, frica devenise un partener de zi cu zi, era parte din viaţa mea, mă obişnuisem cu ea, devenise un fel de rutină – care nu era o rutină normală – şi m- am obişnuit să fiu atentă la ceea ce spun la telefon, să fiu atentă când merg pe străzi, am devenit suspicioasă – chiar şi în discuţiile cu prietenii şi colegii mei –, iar, când am plecat, mi-am dat seama că devenise un automatism, eram ca un computer şi mă comportam aşa cum eram programată. Mi-a luat o vreme, când eram la Beirut, să îmi dau seama că puteam să vorbesc atât de mult cât voiam, că puteam să vorbesc mult la telefon. Îmi amintesc, la început, când mă sunau prietenii, le spuneam „OK, hai să ne întâlnim la o cafea”, nu vorbeam niciodată la telefon. Eram atât de speriată. Aşa că mi-a luat vreo câteva luni să mă întorc la o viaţă normală.
– Cât de greu îţi este să te obişnuieşti cu aceste stiluri de viaţă. Călătoreşti foarte mult, ai fost în Iran, Egipt, acum trăieşti în Istanbul, Turcia. Cât de dificil este?
– Am fost mereu fascinată de diferite culturi şi diferite situaţii. Este ciudat să spun asta, dar, pentru mine, a devenit ca o normalitate. Întotdeauna îmi amintesc poemul unui mare poet iranian care spune „Cuvântul este casa mea”. Este şi motto-ul meu. De fapt, m-am obişnuit să mă adaptez foarte repede. Ceea ce fac, oriunde mă duc, este să încerc să învăţ limba. Când am fost în Iran, deşi era ţara mea de origine, nu vorbeam farsi, aşa că am învăţat. Când am fost în Liban, apoi în Egipt, am învăţat araba, iar, acum, noul meu scop este să învăţ limba turcă.
– Pare greu...
– Este foarte greu, dar cred că este cel mai bun mod de a încerca să cunoşti o societate şi văd diferenţa cu oamenii cu care vorbesc, când merg la interviuri. Zilele acestea (interviul a avut loc pe 26 septembrie, n.r.), de exemplu, lucrez foarte mult la criza refugiaţilor, aşa că întâlnesc foarte mulţi refugiaţi sirieni în Turcia. Ei sunt temători, sunt speriaţi, nu vor să vorbească cu nimeni, nu vor să vorbească cu jurnaliştii, iar faptul că vorbesc araba sparge zidurile, distanţa e distrusă şi, foarte repede, se creează un fel de familiaritate şi reuşim să vorbim şi ajungem să discutăm precum prietenii. Asta este frumuseţea de a împărtăşi aceeaşi limbă. Acest lucru deja sparge graniţele şi frontierele. Aşa că eu cred că este foarte important, pentru jobul meu, dar şi pentru mine, să înţeleg mai bine toate culturile şi naţionalităţile.
– Dar cum rămâne cu viaţa ta de familie? Tu ai o fetiţă acum. Cum se împacă toate aceste călătorii cu viaţa personală?
– Este dificil, este o provocare, dar este un cadou. Am învăţat foarte mult de la fetiţa mea, din reacţiile ei. Acum are 3 ani şi jumătate. Soţul meu este, de asemenea, jurnalist. Obişnuiam să călătorim foarte mult împreună, dar acum facem prin rotaţie. Merge el două săptămâni într-o călătorie, se întoarce, stăm puţin timp împreună, apoi plec eu. Încercăm să ne rotim, dar ceea ce încercăm să facem mereu este să o includem pe fetiţa noastră în subiectele pe care le facem. Este prea mică pentru a înţelege totul, dar, de exemplu, când călătoresc, vorbesc mereu pe Skype cu ea – seara, înainte să meargă la culcare –, îi arăt poze cu ceea ce văd şi, pentru că trăim în ţări care se confruntă cu fel şi fel de probleme şi suferinţă, încercăm să îi oferim diverse valori despre cum să îi ajute pe alţii. De exemplu, anul trecut, de ziua ei – când a împlinit 3 ani –, în Egipt, familiile obişnuiesc să le dea foarte multe cadouri copiilor lor, dar noi ne-am dat seama că este mult prea mică pentru a primi atât de multe cadouri. Ce o să facă cu ele? Apoi, sunt şi alţi copii care au nevoie de cadouri, de haine, pături etc. Aşa că, pentru aniversarea ei, am creat o cutie şi le-am spus tuturor prietenilor noştri să nu aducă niciun cadou, dar, în schimb, să aducă câţiva bani, pe care să îi pună în cutie, iar aceşti bani i-am folosit pentru a ajuta nişte copii dintr-o şcoală siriană, în Siria, care e o şcoală aproape de graniţa cu Turcia, unde sunt multe familii deportate, care au fugit din cauza presiunilor lui Bashar al-Assad (preşedintele Siriei, n.r.) sau a presiunilor grupării Stat Islamic. Aşa că, datorită acestor bani, la şcoală au putut fi cumpărate câteva cărţi, pături pentru copii, pentru perioada iernii, şi i-am spus întreaga poveste fiicei noastre. Apoi, ne-au trimis câteva poze de la şcoală... Astfel, încercăm să împărtăşim experienţa noastră cu ea şi încercăm să-i insuflăm anumite valori: să nu fie egoistă şi să încerce să îi ajute pe alţii.
– Aş vrea să vorbim puţin mai mult despre locuitorii din Iran. Mi-ai spus că organizau petreceri, deşi acestea erau interzise, voiau să fie liberi. Se gândeau, totuşi, aceşti oameni să părăsească ţara?
– Sunt două tipuri de oameni. Pe de o parte, sunt persoanele foarte inteligente, care au studiat ingineria, medicina, au reuşit să fie acceptaţi la mari universităţi americane, aşa că părăsesc ţara, pentru că ei văd un viitor mai bun pentru ei în afară, în ceea ce priveşte munca lor, economia. Pe de altă parte, sunt foarte mulţi tineri care pleacă pentru că nu suportă presiunea, aşa că încearcă să fugă, vor să aibă mai multă libertate, să experimenteze democraţia. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după 2009, după protestele faţă de alegerile prezidenţiale. Atunci, mulţi tineri au decis să plece, nu pentru că nu le plăcea ţara lor, ci pentru că au simţit că, dacă vor sta la ei în ţară, vor ajunge la închisoare.
– Cât timp ai locuit în Teheran, ai simţit că există diferenţe între jurnaliştii iranieni şi jurnaliştii străini. Mă refer la modul de a obţine informaţii, aveau ei acces la mai multe informaţii decât tine?
– Nu, restricţiile erau la fel, cu excepţia jurnaliştilor oficiali. Acestora li se permitea să meargă, de exemplu, la exerciţiile militare, puteau să viziteze amplasamentele nucleare, ceea ce noi nu puteam face, cu excepţia unei dăţi, dar au fost foarte multe restricţii. Altfel, erau aceleaşi situaţii. Ceea ce am observat este că ei îşi asumau mai multe riscuri decât noi, în sensul că un singur cuvânt pe care îl scriau îi putea trimite la închisoare. Legea iraniană este foarte dură în ceea ce priveşte mass-media. În timp ce noi, străinii, care n-aveam nicio legătură cu Iranul sau, în cazul meu, cu dublă cetăţenie, ne bucuram de un fel de protecţie, că nu eram iranieni pe deplin şi lucram la un ziar din străinătate. Dar, de-a lungul anilor, a devenit complicat, pentru că puteai fi acuzat că eşti spion sau deveneai un fel de bun de schimb, puteau să te aresteze şi apoi să negocieze ca să primească ceva în schimbul tău.
– Aceşti jurnalişti oficiali erau jurnalişti acoperiţi?
– Da, unii dintre ei erau. Ceea ce mereu m-a şocat a fost că, atunci când era câte o conferinţă de presă, erau câţiva cameramani de la televiziunea de stat care nu îl filmau pe cel care vorbea, ci ne filmau pe noi – încercau să vadă ce facem, ce fel de întrebări adresăm, ce ne notăm în agendele noastre. Era evident că erau şi acoperiţi şi că urmau să ne denunţe pe noi.
– De ce acceptau să devină denunţători, doar pentru că se temeau pentru viaţa lor sau era ceva mai mult de atât?
– Unii dintre ei erau sub presiune. Unii dintre ei făceau asta pentru că voiau să obţină ceva – bani, o poziţie mai bună la TV –, cu ajutorul serviciilor de informaţii. Erau folosiţi ca unelte. Unii dintre ei voiau să obţină burse şi să meargă să studieze în afara graniţelor. Acest lucru îl face guvernul, care spune: dacă vrei ajutor financiar, pentru a merge să studiezi în afară, trebuie să dai, în schimb, informaţii despre anumite persoane.
– Cât de important este să fii precaut într-o zonă de conflict şi cât de mult contează norocul? Tu, în 2009, ai reuşit să părăseşti Iranul, fără să fii închisă. Te consideri o persoană norocoasă, în ceea ce priveşte această situaţie?
– Cum ţi-am spus, eu şi ceilalţi jurnalişti eram obişnuiţi să lucrăm cu frica. Ştiam că toţi ne asumăm riscuri, dar era vorba despre ce nivel de risc îţi asumi. De exemplu, în 2009, când mergeam în rândul demonstranţilor, mi-am redus riscurile, în sensul în care nu luam cu mine nicio agendă, niciun telefon, pentru că, datorită sistemelor de localizare, serviciile de informaţii ar fi putut descoperi uşor unde eram noi. Aşa că îmi lăsam telefonul acasă, mă îmbrăcam precum cei ce participau la manifestaţii, purtam ochelari de soare, eşarfă şi o mască de gaze, astfel încât să nu pot fi recunoscută în mulţime. Acesta era un risc, dar unul limitat. De exemplu, eram mereu atentă să nu merg prea aproape de bazele militare, dacă era vreo luptă, păstram distanţa, purtam tenişi, ca să pot să fug cât mai repede. Ţineam mereu legătura cu colegii mei, prietenii mei, soţul meu, astfel încât, dacă unul dintre noi ar fi dispărut sau ar fi fost arestat, am fi putut acţiona foarte repede. Întrei noi, implementasem un sistem. Dar te joci cu focul, într-un fel. Noi eram înăuntrul poveştii, care era una foarte provocatoare, într-un fel eram parte din ea, pentru că aveam compasiune pentru ceea ce se întâmpla.
În momentul în care am realizat că unul dintre colegii noştri, un iranian-canadian care lucra pentru Newsweek, a fost arestat, atunci am spus că am trecut de linia roşie. Dacă el a fost arestat, nu mai suntem în siguranţă, am putea fi arestaţi mâine. Aceea a fost ziua în care am decis cu toţii să părăsim ţara în următoarea zi. Mai ales că, în aceeaşi perioadă, era un articol publicat într-un ziar conservator, care e foarte pro-guvern, care susţinea că erau jurnalişti în Iran care spionau pentru ţara lor. Am citit acel articol şi mi-am dat seama că este un mesaj pentru noi şi că vor încerca să ne folosească, să ne acuze pentru demonstraţii etc. Şi atunci am decis să plecăm. Şi am fost norocoşi, pentru că, în ziua în care am plecat, la aeroport, ştiam că în aceeaşi noapte puteam ajunge în Evin, care este cea mai mare închisoare din Iran, sau puteam ajunge în Dubai, să sărbătorim libertatea noastră. Şi ne-am asumat, într-adevăr, câteva riscuri, deoarece, câteva zile mai târziu, o cercetătoare franceză – Claudette Rice –, printre ultimii cetăţeni francezi rămaşi în Iran la vremea respectivă, a plecat, a mers la aeroport şi acolo a fost arestată.
– Cum a fost primită cartea ta de prietenii tăi iranieni, mai ales că unii dintre ei sunt personaje în volum?
– De fapt, eu am vrut să subliniez povestea lor, cât de minunaţi erau, dar, pentru asta, a trebuit să spun întreaga poveste. Din acest motiv, am schimbat unele nume. Totul este real, însă a trebuit să schimb unele nume, pentru a nu-i supune unui risc, deoarece puteau fi identificaţi şi ar fi putut avea probleme cu guvernul. Până acum, pentru că unii dintre prietenii mei nu vorbesc decât farsi, nu cunosc alte limbi, nu au citit-o încă. Dar cei care au citit-o, de exemplu Sara, poeta, a fost foarte emoţionată. Chiar s-a întâmplat ceva foarte frumos recent. A venit să ne viziteze la Istanbul, în urmă cu vreo două săptămâni, era în avionul de la Teheran spre Istanbul. Alături de ea, era o turistă franceză care citea cartea mea. Iar atunci Sara i-a spus „Ea este prietena mea”, iar turista i-a spus că personajele din carte sunt foarte înduioşătoare şi i-a mai spus despre personajul Sara. Iar Sara a spus: „Dar acea Sara sunt eu”. Apoi s-au îmbrăţişat, au făcut poze. A fost foarte emoţionant. A fost ca şi cum personajele din carte au prins viaţă. Pentru acea fată, care a cunoscut povestea Sarei din carte, să o vadă a fost ceva.
– La un moment dat, în cartea ta, spui că Iranul era o serie de paradoxuri şi lucruri neaşteptate. Cum este Iranul acum? S-a schimbat ceva de atunci?
– Întotdeauna am spus că Iranul este o ţară schizofrenică. Acolo există o viaţă dublă. Este o viaţă în stradă, femeile trebuie să se îmbrace într-un fel anume, ai cafenele, dar nu ai baruri, cluburi de noapte, nu poţi să consumi alcool. Odată ce ajungi acasă – primul lucru pe care îl fac fetele este să îşi dea jos vălurile –, poţi să comanzi tot ce vrei. Este ca o viaţă nebună. Poţi să suni un tip şi să îţi aducă vin, votcă, în pungi de plastic, cum sunt cele de gunoi, poţi să primeşti cele mai bune filme de la Hollywood, pelicule independente, copiate de nişte tipi şi ţi le aduc acasă în cinci minute. S-a întâmplat, adesea, când locuiam în Iran, să mă uit la filme despre care prietenii mei din Franţa n-au auzit niciodată. Este o lume paralelă nebună. În ceea ce priveşte politica, sunt încă două părţi care se luptă unele cu altele. Pe de-o parte, reformiştii, Hatami (Mohammad Hatami, fost preşedinte al Iranului, n.r.) a fost un reformist, noul preşedinte Rouhani (Hassan Rouhani, preşedinte al Iranului din 4 august 2013) este reformist, iar aceşti oameni încearcă o deschidere către societate. Un bun exemplu pentru mine este că vicepreşedintele – care este o femeie, însărcinată cu problemele femeilor (Shahindokht Molaverdi, n.r.) – a lansat o luptă mare pentru a le permite femeilor să intre în stadioane şi să urmărească meciuri de fotbal. Pentru noi nu e mare lucru, dar este o mini-revoluţie pentru ei, deoarece, în Iran, femeile nu sunt lăsate să intre în stadioane, iar faptul că nu numai femeile obişnuite luptă pentru drepturile lor, ci şi vicepreşedintele arată că, în interiorul sistemului politic, unii oameni sunt deschişi la anumite situaţii, la societate. Problema este că se confruntă cu politicienii cu o viziune diferită, care încearcă să le saboteze proiectele şi aceştia sunt persoane conservatoare, în ceea ce priveşte drepturile omului, şi islamiste, în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi şi politica.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
