Un netagaduit ramasag cu vesnicia. Trei expozitii - pictura si sculptura la Dalles, pictura si acuarele la Palatul Mogosoaia si sculptura si spatii ambientale in mozaic la sala Dialog a Primariei Sectorului 2 (vernisaj - 6 octombrie) - reprezinta, fara indoiala, evenimentul artistic cel mai de seama al ceea ce am putea numi “la rentree” din (altadata) Micul Paris.
Gheorghe Iacob este un truditor al artei a carui urieseasca putere de munca este impresionanta. Cu atat mai mult cu cat ea aduna mai bine de sase decenii de istovire in toate adancimile vazului, cand n-a fost zi in care el sa nu scociorasca prin ungherele intunecate ale realitatii, spre a aduna de acolo bulgari de lumina si a ne face martori la frumusetea lumii. Dar nu cum am fi vrut-o noi, ci asa cum a simtit-o el.
Astazi, bantuite de nevoia de sinteza peste o mie de lucrari de o plastica diversa - ecouri, fragmente, cioburi de timp, revelatii, teme abandonate si reluate, fulguratii stilistice - se cereau a fi vazute in acest spectacol in trei acte. Relationate insa subteran printr-o sintaxa foarte coerenta si o exigenta severa.
Fiindca pluralitatea aceasta nu este intamplatoare, nu are nimic din “logica” hazardului. Ea reprezinta mai degraba un sumar de eternitate, ca o ofranda lirica, incarcata de o indubitabila tandrete emotionala. Pe care, cu o modestie demna, si-o aduce siesi un spirit creator neobosit, ce-si trage sevele misterioase din campia Baraganului de jos. Va aduceti aminte, sesul acela nesfarsit, sanatos fantastic, pe care, altadata, cutreierau carduri din mitologicele dropii romanesti. Ca niste naluci ale unor amintiri imemoriale.
Apetitul pentru travaliu, precum si obstinatia tacuta (artistul are ceva din intelepciunea tensionata a animalului de corvoada de la tara, ce trage dupa el o lume!) - se spune ca portofoliul sau cu care, in Institut, a trecut de la clasa de pictura la cea de sculptura, era de peste 3.600 de lucrari - au constituit contraponderea la exercitiile de umilinta la care a fost supus, de-a lungul vietii, de istorie si de catre servitorii acesteia. A stiut sa treaca peste crevasele si relieful accidentat al destinului, cu forta celui care-si cunostea harul. “De-abia dupa 30-35 de ani, am inceput sa caut sa inteleg dincolo de ceea ce facusem pana atunci. Cu greu m-am echilibrat.” - marturiseste intr-unul din rarele interviuri, acum, dupa cincizeci de ani, artistul.
Modestia lui Gheorghe Iacob este un mijloc de existenta a candorii, e fantana din care isi soarbe puterea. Spune, de pilda, ca, pentru el, “sculptura este ca o soapta placuta, e o joaca”. Si adauga: “Eu nu sunt sculptor, eu sunt un amator”. Ipocrizie? Exclus. Rasfat? Nici vorba. Inconstienta? Absurd. Dar atunci ce e? Simplu: e o forma de metafizica intoarsa pe dos. Este stanjeneala cu care nu indrazneste sa se masoare cu Dumnezeu. Apropo! Interesanta este absenta temei religioase din opera sa. Nu ca nu-l preocupa, e imposibil ca un artist sa nu aiba, pana la varsta senectutii, convulsii interioare pe acest subiect. Ci e limpede ca se sfieste sa-l atace. Nu are spiritul demiurgic rutinier pe care, din pacate, il intalnim cu robustete la o sumedenie de artisti, chiar si mai tineri. Mai important este ca obsesia lui, eminamente terestra, htonica, telurica sau cum vreti sa-i mai spuneti, se intinde cuminte, elastica, pana la momentul in care lumina cade dumnezeieste pe lemnul sau granitul slefuit. Definitiv. Ca o pilda din Solomon. Ori ca un verset din Cantarea cantarilor. Caci, uneori, un bot de huma, bine chibzuit in tocmeala, poate sa contina tot atata sublim cat o raza coborata de Sus.
La Gheorghe Iacob avem de-a face cu un caz clar de entropie a esteticului. Interventia salvatoare a artistului sistematizeaza man-opera. Adica exact ceea ce Vincent Van Gogh spunea: “Trebuie sa incepi prin a demonstra ceea ce vrei sa exprimi”. Forta titanica genuina a lui Gheorghe Iacob trage dupa ea, firesc, opera. Cu care artistul nadajduieste sa renasca lumea. Tot o Facere, in fond. Tot un act demiurgic, dar mai sfielnic.
ARTISTUL
Gheorghe Iacob s-a nascut la 5 septembrie 1925, in comuna Scutelnici, judetul Buzau. Intre 1946 si 1953, studiaza la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu”. Absolvent a 5 ani de pictura si a 3 de sculptura, elev al lui Eustatiu Stoenescu, N. Darascu, Steriadi, Maxy, a studiat si cu sculptorul Onofrei. Incepand cu 1948, a participat la majoritatea bienalelor de pictura si sculptura din tara, a saloanelor municipale, a fost prezent la numeroase expozitii romanesti de grup organizate in strainatate, dar nu a deschis, pana anul acesta, nici o expozitie personala. In lunile septembrie-octombrie a.c., sub titlul generic Revelatiile unei sinteze in 3 expozitii, Gh. Iacob a expus pictura si sculptura la sala Dalles, pictura si acuarela la Palatul Mogosoaia si sculptura si mozaic la sala Dialog.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
