Ziarul de Duminică

De ce a fost arestat Noica?

De ce a fost arestat Noica?
09.03.2007, 17:16 66

La inceputul anilor '60, la o data pe care evocatorul momentelor de mai jos, poetul Mihai Beniuc, nu si-o aducea aminte foarte bine atunci cand le relata, a sosit in Romania, la invitatia Uniunii Scriitorilor, cunoscutul romancier britanic Graham Greene.
Acesta a fost preluat de la aeroport de catre Beniuc, care a primit sarcina sa-l "insoteasca". Dupa verificari asupra identitatii si avizelor de intrare in tara care au durat trei ore, Greene l-a intrebat pe Beniuc, mai intai in deradere, daca in Romania ii va fi permis sa bea seara cate un paharel din sticla de whisky pe care o adusese cu sine. Apoi, fara sa il lase sa se dezmeticeasca, i-a solicitat un raspuns direct si clar la intrebarea "De ce a fost arestat si cand va fi eliberarat Noica?".
Intrebarea, intampinata cu tacere, apoi cu incercari de eschivare de la subiect, a fost reluata ulterior de Graham Greene in mai multe scrisori, toate trimise lui Beniuc pe adresa Uniunii Scriitorilor.
"Oricine isi poate inchipui ca eu nu puteam sa-i dau raspuns nemijlocit la o astfel de intrebare. Fireste ca m-am dus sa ma interesez ce e cu cazul Noica, la organele respective. Mi s-a raspuns intr-un mod - as spune - foarte misterios ca omul inca nu vrea sa cedeze". Lui Beniuc i s-a raspuns, practic, ca unuia de-al casei. Ceea ce, implicit, recunoaste ca era: "Eu n-am inteles ce inseamna a ceda in acest caz. Ca urmare, m-am dus la un organ superior, unde am adus la cunostinta faptul ca eu ar trebui sa dau raspuns la o scrisoare. Am intrebat ce am de facut, pentru ca totusi este o chestiune delicata, care poate sa iste discutii in presa internationala si ar fi bine sa avem un raspuns ceva mai clar in aceasta privinta. Mi s-a atras atentia ca raspunsul nu se poate da asa, simplu, si ca ar fi mai bine sa ma fac ca n-am primit respectiva scrisoare". Beniuc a procedat dupa indicatii chiar si atunci cand a mai primit alte patru scrisori de la Graham Greene, din ce in ce mai insistent in a afla raspunsul la intrebarea sa. Raspuns pe care Beniuc nu l-a dat niciodata.
Fata de confratii ajunsi in temnita, obstea scriitorilor se spala pe maini, ca Pilat din Pont. Raspunzand astazi intrebarii lui Graham Greene, s-ar putea gasi mai multe explicatii; de pilda, aceea ca arbitrariul si cruzimea regimului impregnasera pe atunci cotidianul si ca lasitatea confratilor era raspunsul la frica generalizata. Se iluzionau ca sunt liberi, platind aceasta libertate cu pretul greu al umilintei. De stiut, stiau tot si totusi, cand Noica sau altii erau arestati, altele erau problemele lor, chiar si in intimitatea unui jurnal tinut departe de ochii lumii. "1 aprilie, Sinaia. Mihai Radulescu, muzicologul, s-a sinucis in inchisoare. Au mai murit cativa. 19 august, 2 Mai. Sunt de o luna si jumatate aici. Evenimentele de tipul revizuirii activitatii unor persoane din campul cultural au ocupat vara aceasta cu sedinte si dezbateri", nota, in 1960, Nina Cassian. Altii se prefaceau, pur si simplu, ca nu se intampla nimic. Mai tarziu, vorbind despre acei ani, acelasi Mihai Beniuc sustinea cu fatarnicie ca "in epoca nimanui (dintre scriitori - n.n.) nu i-a venit ideea sa se atinga de acele valori consacrate, carora eventual politiceste li s-ar fi putut aduce invinuiri de atitudine, dar nu si vreo osandire legala pentru vreun act care sa fie considerat tradare sau crima de razboi. Aceste cazuri care au existat, de altfel, nu privesc intru nimic nici conducerea Uniunii Scriitorilor, nici pe scriitori, in general".
Si nu era doar lasitate. Mari scriitori se dovedeau in acea epoca oameni tare mici. Tudor Arghezi fusese solicitat sa depuna marturie in favoarea arestatului Vasile Voiculescu, in procesul ce i-a fost regizat de Securitate. Poetul Sonetelor isi punea mare nadejde in acest ajutor, din partea unui om pe care il aparase public, dupa internarea sa in lagarul de la Targu-Jiu in 1943, ca urmare a pamfletului Baroane, adresat trimisului Fuhrerului la Bucuresti. Dar Arghezi a refuzat sa depuna marturia. Intre timp, revenise in gratiile regimului. Reabilitat si aplaudat la scena deschisa la Congresul Uniunii Scriitoriilor din 1956, printr-un raport al lui Mihai Beniuc, la indicatiile lui Leonte Rautu si Miron Constantinescu, acesta isi vindea pe sume imense in gazetele literare noua trecere de care se bucura la mai-marii regimului. Nici o poezie, cat de mica, nu era "taxata" cu mai putin de 1.000 de lei, salariul pe o luna al unui muncitor calificat. Pana si cele cateva randuri scrise la moartea lui Agarbiceanu, intitulate O lacrima, au fost strans negociate de Arghezi. Daca o lacrima a poetului costa 1.000 de lei, marturia in favoarea lui Vasile Voiculescu iesea deci din discutie - si cu atat mai putin apararea lui Noica. Nu puteau fi platite in bani si mai provocau, pe deasupra, si mari necazuri. Doar lasitate, sau cinica si criminala nepasare? Din nefericire, Arghezi nu este un caz singular. Mihail Sadoveanu, un alt protejat al regimului, isi vindea si el cuvintele pe sume imense. Invitat sa le vorbeasca pionierilor la o scoala, a refuzat sa o faca pana ce profesorii nu l-au platit cu 5.000 de lei, bani adunati printr-o cheta de intregul colectiv didactic al scolii, din propriile salarii. Era si acesta o parte din pretul tacerii la intrebarile nelinistite ale lui Greene.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO