David Grossman, născut în 1954, a studiat filosofia şi teatrul la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar, după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe cărţi de ficţiune şi câteva de reportaje şi interviuri. Printre romanele sale se numără „Copii în zigzag” (1994), „Cineva cu care să fugi de acasă” (2000), „Până la capătul pământului” (2008, distins în 2009 cu premiul Albatros acordat de Fundaţia Günter Grass) şi „Căderea din timp” (2011), ultimele două fiind traduse şi la editura Polirom. Printre numeroasele distincţii primite de autorul israelian se numără premiul Bernstein pentru roman (1985, 1993), premiul Sapir (2001), premiul Bialik pentru literatură (2004), premiul JQ-Wingate (2004, 2011) şi premiul Médicis étranger (2011). David Grossman este doctor honoris causa al Universităţii Catolice Leuven din Belgia şi Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. Volumele lui Grossman au fost traduse în peste 30 de limbi.
– În romanul „Până la capătul pământului”, Ora îl salvează pe Avram prin cuvinte. Vorbeşte cu el şi îl readuce la viaţă. Ar putea nişte cuvinte simple să schimbe destinul umanităţii, să ajute persoanele bolnave, copiii săraci şi aşa mai departe, să reprezinte cuvintele începutul salvării unei naţiuni?
– În primul rând, cred că e mai simplu să spunem persoane, în loc de naţiuni. Eu sunt evreu şi, în urmă cu 120 de ani, un bărbat numit Theodor Herzl, care era un evreu în Viena, evreu asimilat, de fapt, a scris o carte despre călătoria a doi evrei spre pământul Israelului. El a reuşit prin această carte – citită ca o carte de aventuri de unii tineri – să formeze conştiinţa evreilor în întreaga lume. Theodor Herzl, prin cartea pe care a scris-o, a început mişcarea evreilor spre pământul natal, spre Israel. Deci, cuvintele pot ajuta, deşi e greu să convingi oamenii cu vorbe, când realitatea este contradictorie, când realitatea este atât de aspră şi de violentă. De aceea este atât de greu pentru oamenii de stânga din Israel să transmită ideile lor, pentru că noi vorbim despre viitor, despre o posibilă pace între noi şi palestinieni, despre nevoia de a rezolva războiul dintre noi şi ţările noastre, dar ceea ce oamenii văd în fiecare zi sunt tineri palestinieni cu cuţite încercând să rănească, aşa că este foarte greu. Cu toate acestea, cred că asta este ceea ce ne face umani, faptul că noi credem în cuvinte şi ştim că, uneori, dacă spui cuvintele potrivite, acestea te pot schimba, în primul rând, pe tine – descoperi noi nuanţe ale realităţii –, iar, apoi, gradual, poţi schimba şi alţi oameni, nu mulţi, din nefericire. Au fost situaţii şi momente în viaţa mea când am crezut că vorbele nu valorează nimic. Cuvintele nu pot exprima, cu adevărat, momente de mare plăcere sau mare durere. Nu pot, nu au această abilitate de a atinge polii. Şi, apoi, m-am gândit că n-ar trebui să scriu, să descriu situaţia, să îndrăznesc să o spun în cuvinte. Iar, apoi, după un timp, am simţit că, dacă nu descriu constant aceste situaţii, dacă nu găsesc metode lingvistice de a atinge realitatea, atunci sunt deconectat de la această realitate. Şi nu vreau să fiu deconectat de la nimic: nici de la mari plăceri, nici de la mari dureri. Apoi, a apărut nevoia de a spune în cuvinte tot ceea ce simt. Mai ales după ce l-am pierdut pe fiul nostru Uri. Îmi amintesc că am primit scrisori de condoleanţe de la persoane din Israel şi din afara Israelului, iar multe dintre ele erau scrisori de la unii scriitori. Pe unii dintre ei îi cunoşteam personal, pe alţii îi ştiam din cărţile lor şi aproape toţi au scris în acelaşi fel: suntem fără cuvinte, nu sunt cuvinte pentru a descrie. Aceşti oameni sunt maeştri ai limbii, pot spune orice, dar, deodată, au ajuns într-un loc unde nu puteau spune un cuvânt. Iar eu m-am gândit că ceea ce ne face umani este străduinţa de a spune lucruri şi de a găsi ultima nuanţă. Apoi, am început să scriu din nou, după ceea ce ni s-a întâmplat.
– Astăzi, trăim într-o epocă în care revoluţiile au loc pe Facebook. De exemplu, preşedintele nostru a fost ales ca urmare a unor nemulţumiri exprimate pe Facebook, care au dus la manifestări în stradă, iar, apoi, tot mai mulţi oameni au ieşit la vot. Protestele, de asemenea, sunt anunţate pe Facebook, iar astfel sunt atraşi din ce în ce mai mulţi oameni să participe la ele. Care este părerea dumneavoastră despre aceste medii sociale şi despre impactul lor?
– Impactul este enorm. Acesta (Facebook, n.r.) este ceea ce era odată piaţa oraşului sau a satului. Aceste medii sociale schimbă realitatea. Ceea ce numim „primăvara arabă” a început pe internet, dar este, de asemenea, amăgitor. Să luăm cazul Egiptului, de exemplu. A început pe Facebook. A început, de fapt, în Maroc, apoi în alte ţări şi a ajuns în Egipt. Oamenii au scris pe internet şi apoi s-au adunat în piaţă, dar, foarte curând, a devenit clar că aceia care sunt influenţaţi de internet sau de Facebook sunt foarte puţini din populaţia Egiptului. Majoritatea egiptenilor nu doar că n-au internet, dar n-au apă curentă şi electricitate şi sunt mai mult pro-religia extremistă, fundamentalistă, ei au pus imediat un alt preşedinte după ce l-au dat jos pe Mubarak (Hosni Mubarak, n.r.). Trebuie să ne amintim că este ceva foarte tentant la internet, dar, de obicei, nu ne face să acţionăm. Este foarte uşor să dai un „Like”, dar ca să schimbi lucrurile cu adevărat trebuie să faci ceva în viaţa reală. Trebuie să mergi pe stradă, să vezi oameni, să îi priveşti în ochi, să mergi la demonstraţii, să ţipi şi, de asemenea, să te pui pe tine în pericol. Nu e nimic periculos să dai un „Like”.
– Dumneavoastră aveţi un cont de Facebook sau Twitter?
– Nu, pentru că am avut, dar mi-am dat seama că, în loc să scriu cărţi, scriam e-mailuri. Şi am spus „gata! vreau să scriu cărţi”. Bineînţeles că sunt conectat şi, dacă vreau ceva, mă pot uita imediat, dar simt atât de tare că trebuie să lupt pentru intimitatea mea şi o parte din această luptă este să renunţ la tot ce ţine de internet.
– Dar cum menţineţi legătura cu cititorii dumneavoastră?
– Poate sunt singurul din Israel care încă mai scrie scrisori. Doar scrisori, în plic, cu ştampilă, şi răspund la fiecare scrisoare pe care o primesc. Îmi place să fac asta, pentru că eu cred că, dacă oamenii investesc bani pentru a-mi cumpăra cărţile, investesc timp citindu-le, fac chiar un efort emoţional de a-mi scrie mie o scrisoare – pentru că oamenii ştiu că eu nu trimit e-mailuri, aşa că îmi trimit scrisori –, eu cred că ei merită să le răspund, aşa că le răspund.
– Acesta este un gest frumos.
– Nu e un gest... Noi scriem în ideea de a avea contact cu oamenii şi îmi place (să scriu scrisori, n.r.). Nu pot să corespondez cu ei, le scriu o scrisoare şi atât.
– Aţi afirmat în diferite ocazii că prima carte pe care tatăl dumneavoastră v-a dat-o să o citiţi a fost foarte importantă pentru dumneavoastră. Credeţi că poveştile pe care le citim în copilărie ne pot schimba vieţile?
– Da, cred asta, pentru că suntem la vârsta la care o carte bună nu doar că deschide o nouă lume pentru noi, dar ne spune şi care sunt opţiunile pe care le avem să deschidem o nouă lume. Că lumea în care trăim nu este singura, că sunt şi alte opţiuni. Un copil este, de obicei, un client pentru cei ce îl înconjoară – în familie, la grădiniţă, la şcoală. De obicei, ei nu ştiu prea multe despre alte opţiuni ale vieţii. Un copil din Israel nu-şi poate imagina cum e să fii un copil din Bucureşti, de exemplu. Dar, dacă citeşte o carte şi este o poveste despre o fată din Bucureşti, atunci, deodată, înţelege că există o altă viaţă, un alt fel de viaţă pe care nu îl ştie, dar este dornic să îl afle. Eu am fost foarte norocos pentru că tatăl meu mi-a citit cărţi în copilărie şi o lume cu totul nouă mi-a fost dezvăluită. Era o lume a evreilor, înainte ca Israelul să fie creat. Din nou, un copil, când vine pe lume, este sigur că lumea era exact aşa, aşteptându-l pe el să se nască, nu se gândeşte că a existat o altă realitate, că au fost diferite procese, nu ştie aceste lucruri. Şi, deodată, tatăl meu mi-a dat să citesc o carte de Şalom Aleihem. Este faimos aici?
– Nu prea.
– Este un mare, mare umorist evreu. Dar, de asemenea, un documentarist despre viaţa evreilor înainte de Holocaust. Eu am început să citesc şi am fost pătruns. Tatăl meu, înainte să vină pe pământul Israelului, în 1936, a venit din Polonia, dintr-un shtetl – un oraş mic –, şi tatăl meu n-a ştiut, când eu eram mic, cum să îmi spună despre viaţa lui. Era o persoană închisă în sine. S-a schimbat, între timp, e diferit. Poate că s-a schimbat şi datorită cărţilor pe care le-am scris eu. Le-a citit şi, deodată, m-a descoperit pe mine şi s-a descoperit pe el, prin intermediul lor. Aşadar, oamenii se pot schimba. El nu mi-a spus niciodată despre copilăria lui şi, deodată, mi-a dat cartea lui Şalom Aleihem şi mi-a spus „Citeşte-o, aşa era odată acolo”. Iar eu am simţit că îmi dă ceva, nu am înţeles exact ce, dar era o cheie către copilăria lui, de care nu ştiam. Am luat cartea, m-am aşezat într-un colţ la fereastră – eram un copil foarte mic, deci puteam sta acolo –, strada era jos, şi am început să citesc şi, într-un minut, am fost... ca un copil care citeşte acum „Harry Potter”. A fost precum „Harry Potter”. O realitate total diferită faţă de realitatea mea din Israel – militanţii, naţiunile care renasc din cenuşa Holocaustului – şi am citit în această carte despre ce era înainte de Holocaust, de cenuşă, o viaţă a evreilor cu care nu eram familiarizat – despre copii şi jocurile lor şi limba lor. Am citit-o pe nerăsuflate. Ţin minte că nu voiam să mănânc, să beau. Eram euforic. Bineînţeles că n-am înţeles nimic din complexitatea vieţii evreilor printre cei care nu erau evrei. Nu ştiam nimic despre pogromuri, despre creştini. Trebuie să vă spun, am crezut că toţi erau evrei, nu mi-a trecut prin cap că erau oameni care nu erau evrei (râde). Îmi amintesc că paginile nu erau numerotate, ci aveau litere, ca Talmudul sau Biblia – care nu sunt cu 1,2,3, ci cu a, b,c. Niciunul dintre prietenii mei nu era la curent cu o asemenea carte, cu o asemenea realitate. Deci, o carte poate schimba vieţi.
– Aţi ştiut din copilărie ce vreţi să deveniţi?
– Tatăl meu era şofer de camion, iar eu l-am adorat. Tatăl meu stătea la volan şi era un loc mic între şofer şi geam, foarte nesigur şi nesecurizat, astăzi nimeni n-ar permite aşa ceva, şi eu obişnuiam să stau acolo şi le spuneam tuturor pasagerilor care veneau şi plăteau că acela este tatăl meu. Cert este că acela era visul meu. Apoi, încă de la o vârstă fragedă, am început să descopăr ce minunat este să spui poveşti, eram fascinat de poveşti şi mi s-a spus – eu nu îmi amintesc – că, atunci când educatoarea voia să facă altceva, punea copiii în cerc şi pe mine înăuntru pentru a le spune poveşti. Eu nu îmi amintesc asta. În urmă cu câţiva ani, mama mea a găsit un album de amintiri şi acolo aproape toţi mi-au scris că voi creşte şi voi deveni un scriitor. Este foarte ciudat pentru mine, deoarece nu-mi amintesc toate acestea, dar există dovezi.
– În cărţi, adăugaţi detalii din viaţa dumneavoatră. Cum reacţionează membrii familiei dumneavoastră când regăsesc aceste informaţii?
– Este întotdeauna un lucru foarte delicat. Eu scriu mereu despre persoanele pe care le ştiu. Nu scriu niciodată despre o persoană exact cum este, întotdeauna integrez împreună câteva personaje, dar ce am învăţat este că, dacă scrii cu toată inima ta despre o persoană, dacă o descrii, în cele din urmă, este fericită, pentru că eu cred că înţelege multe dacă citeşte despre ea însăşi. Niciodată n-am scris despre cineva cu ură sau violenţă, pentru că eu cred că a fi scriitor înseamnă să te identifici profund cu personajul despre care scrii, nu poţi să-l urăşti, decât dacă scrii despre însuşi diavolul sau dacă ar trebui să scrii despre oamenii din Daesh (gruparea Statul Islamic, n.r.). Nu cred că voi scrie, pentru că sunt persoane ermetice pentru mine. Nu simt o apropiere cu ei. Şi, dacă m-aş apropia de ei, cred că ar fi foarte plictisitori. Eu cred că fanaticii sunt plictisitori. Despre toţi despre care am scris în cărţile mele am scris cu dragoste. Şi, chiar dacă oamenii devin un pic agitaţi gândindu-se că vor apărea în romanele mele, în cele din urmă le place.
– Dar care este procesul de scriere: porniţi de la un personaj sau de la o acţiune?
– Diferă de la o carte la alta. Uneori, este o idee, o idee puternică care mă domină şi căreia nu-i pot rezista. De obicei, când am o idee foarte bună, mă depărtez complet de ea. Decid să nu mă mai gândesc la ea vreme de câteva zile. Nu-mi dau voie să mă gândesc la asta. Acestea sunt zile minunate, pentru că simt că ceva fierbe în interiorul meu şi nu am voie să ştiu ce este. Poate că visez la ea, dar nu mă gândesc. Pentru că eu cred că, dacă mă gândesc la ea, o voi întrerupe, o voi distruge. Aşa că aştept şi se coace singură, două-trei zile, şi abia apoi îndrăznesc să mă uit la ea şi spun că acesta este destinul meu pentru doi sau trei ani. Voi fi cu această carte, am cunoscut-o pe cea care era menită pentru mine şi eu sunt menit pentru ea. La un moment dat, călătoream cu avionul din Israel la Londra şi era un rând de oameni care aşteptau la toaletă şi acolo era o femeie foarte frumoasă care se îmbrăţişa şi zâmbea din interior. Îşi amintea ceva şi zâmbea. Am fost hipnotizat. M-am uitat la ea şi am spus că aş da un milion de dolari dacă aş avea doar ca să ştiu unde e ea în timp ce stă la această coadă la toaletă, la ce se gândeşte. Acesta a fost începutul unei cărţi pe care am numit-o „Be My Knife”. Este o poveste de dragoste în scrisori şi începe când un bărbat priveşte o femeie, în contextul unei petreceri de reuniune la şcoală, ea este profesoară la şcoala aceea, iar el a fost elev acolo. El se uită la ea şi, în mijlocul acelei nebunii totale, ea stă total izolată de orice. Ca într-o bulă. Şi el se uită la ea şi se îndrăgosteşte de ea imediat şi începe să-i trimită scrisori. În ele îi spune „nu vreau să-ţi întrerup viaţa, nu vreau nici măcar să te cunosc, vreau doar să îţi spun povestea mea. Eu am o poveste şi tu eşti singura căreia vreau să i-o spun. Nu ştiu nimic despre tine.” El continuă să îi trimită scrisori, iar ea îi răspunde, este dispusă să îl accepte în viaţa ei, iar întreaga carte este o corespondenţă între ei.
– Priviţi procesul de scriere a unei cărţi ca o responsabilitate, în ideea că ar putea schimba viaţa unor oameni. Scrieţi cu atenţie?
– Cu foarte mare atenţie. Fiecare cuvânt trebuie să aibă rezistenţă. Nu poţi doar să arunci cuvinte în text, doar pentru că ştii cum să scrii cuvinte frumoase. Fiecare propoziţie pe care o scriu vreau să aibă rădăcini în anumite sentimente, adevăruri, în realitate. Apropo de această carte, „Be My Knife”, sunt câteva cupluri care mi-au scris şi mi-au spus că fie au divorţat, fie s-au căsătorit din cauza/ datorită acestei cărţi. Pentru cei care s-au căsătorit sunt un fel de naş al copiilor lor.
– Citindu-vă cărţile, mi-aţi dat impresia că, atunci când începeţi să scrieţi, nu ştiţi cum va fi, nu ştiţi care e începutul, mijlocul şi finalul volumului.
– Nu vreau să ştiu, vreau să descopăr. Am un sistem sau un obicei foarte ciudat de a scrie. În primul rând, scriu în timp ce merg. Merg tot timpul, nu pot să stau. De abia când am toată ideea formulată, stau, la început scriu cu un stilou, iar, după un timp, după un an sau doi, mă mut la un computer, dar ideea principală este că nu pot să stau. Ard. Trebuie să merg, merg tot timpul, vreme de câteva ore. Încep să scriu în fiecare zi, de la 8.00 până la 14.00, într-un loc diferit de casa mea. Şi cred că merg 12 -13 kilometri în cameră, pentru că nu pot să stau. Sunt o persoană foarte relaxată, dar, dacă mă pui să stau când scriu, devin hiperactiv. În timpul primăverii sau toamnei, pot să merg afară şi sunt câteva locuri în care pot merge şi nimeni nu se uită la mine, dar, iarna sau în verile fierbinţi, stau acasă, ca un prizonier.
– Aveţi o slujbă, deci. Plecaţi în fiecare zi de acasă către un alt loc ca să scrieţi. E ca şi cum aţi merge la o slujbă.
– Este ceva ce am început abia în ultimii zece ani, pentru că, până atunci, am vrut să scriu acasă. Era important pentru mine ca scrisul să fie parte din locuinţa mea, din viaţa copiilor mei, iar soţia mea, Michal, lucra în afara casei, iar eu eram responsabil pentru prânzuri sau să îi iau pe copii de la grădiniţă sau de la şcoală. În ultimii zece ani, am simţit că trebuie să scriu în afara casei, fără să fiu întrerupt de nimic, pentru că trebuie să-mi protejez intimitatea. Israel este o societate foarte deschisă, democratică. Oamenii vor veni, vor ciocăni la uşa ta şi îţi vor da manuscrise sau scrisori, sugestii despre cum ar fi trebuit să scrii această carte şi unde ai greşit în ideile tale politice. Acum am un loc care este foarte izolat, nu există telefon acolo, este minunat.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
