Ziarul de Duminică

Daniel Vighi: „Literatura ar trebui să redevină lectură a textului şi mai puţin vorbe deşarte despre el”/ de Stelian Ţurlea

Daniel Vighi: „Literatura ar trebui să redevină...

Autor: Stelian Turlea

04.12.2015, 00:05 507

Domnule Daniel Vighi, la aproape un an şi jumătate de la precedentul interviu apărut în „Ziarul de duminică”, iată că vă solicit din nou să răspundeţi unor întrebări prilejuite în primul rând de recenta apariţie, la Editura Cartea românească, a Trilogiei Corso. Sunt convins că înseamnă mult în creaţia dumneavoastră. Puteţi mărturisi ce anume?

– Înseamnă foarte mult, ani de reluare a scrisului, un eşec aprig la editura lui Sandu Muşina cu un soi de nucleu al trilogiei pe care l-am publicat înainte de vreme, aş fi avut mult mai multe să spun atunci în acel roman. Pe toate le-am repovestit acum, cred că sunt în actuala versiune mai aproape de mirajul nopţilor petrecute la vremea liceului lângă scala luminoasă a unui radio mare şi bolovănos pe care bătrâna mea mamă îl mai ţine într-un ungher al camerei mele demult părăsite, aşa cum obişnuiesc bătrânii să-şi eternizeze pe lângă ei obiecte inutile şi demodate. Acolo şezum şi plânsem la audiţie ce ne strânsem, cu Moody Blues şi crainicul de la Luxemburg sau de la Europa Liberă, ori de la radio Novi Sad, rockeri undeva printr-un orăşel din Ardeal – o poveste, altfel banală, pentru junimea de atunci, astăzi parfumată de un irezistibil parfum din vremurile unui sixties est-european adăpostit în sticluţe de parfum rusesc sub forma unei maşini Pobeda de pe ţeava de eşapament din sticlă căreia mamele noastre tinere se dădeau cu mireasma licorii înainte de a merge la anualul bal al pompierilor voluntari. O lume de Europă de mijloc aşa de bine povestită de Hrabal sau de filmele lui Miloş Forman ori Jiří Menzel. Trilogia Corso înseamnă ceva despre care nu puteai povesti pe atunci prea multe: spre exemplu tentaţia de pe vremea când eram soldat grănicer MTR, adică student cu termen redus: nouă luni în loc de un an şi patru. Şi erau atunci cinci ani ani de la moartea lui Jimi Hendrix, a lui Janis Joplin, şi patru de la aceea a lui Jim Morisson. O tentaţie unică pe care nu o să o uit toată viaţa: stăteam noaptea cu kalaşnikovul sub o foaie de cort pe fâşia de graniţă şi aş fi putut să dezertez, să fug în lumea liberă, de acolo de unde veneau superbele sunete cu Moody Blues cu songul de-i zice Nopţi în satin alb, şi pe leşinătura aceea tânjeam, iubeam, mă îmbătam cu golanii din oraş. Acolo aş fi putut să plec, mă mai îndemna la ducă pe songul acela nostalgic care mă împingea să beau duminicile când aveam bilet de ieşire în oraş de la cazarmă kilogramul de bitter, muzica se numea aţâţător I’m Sailing şi era produsul inimitabil al lui Rod Stewart. Şi pe toate le-am mai adulmecat târziu, împietrit de trecerea anilor în GUN N’ROSES – DON’T CRY, care nu spun degeaba ce spun şi cântă ei acolo. Dacă am fost laş mai apoi, de acolo mi se trage, dacă am pactizat cu zisa rezistenţă prin cultură de acolo mi se întâmplă, nu am fugit atunci în nopţile de pe Fâşie, în vreme ce bulgarul Măciucă de la Agronomie şi-a aruncat uniforma şi puşcociul şi a trecut la sârbi. Şi Măciucă nu asculta muzică Creedence Clearwater Revival, şi nici nu avea acasă Panorama poeziei universale a lui Baconski, cu toate astea a iubit libertatea mai mult decât mine care m-am căcat în bocanci în noaptea aceea pe frontieră şi am rămas „să rezist prin cultură”. Am fost surprins să văd că tinerii de dincolo de „lumea mea culturală” iubeau mai mult decât mine libertatea. Peste ani acelaşi lucru l-am trăit în duminica de după amiaza de 17 decembrie 1989, când se văita în aer Nancy Sinatra cu Bang Bang sau Joe Cocker cu Ain’t No Sunshine, totul cu gust de praf de puşcă şi moarte la îndemână, atunci am băgat de seamă că alţi tineri, nu eu!, iubeau aşa de tare libertatea că s-au năpustit dincolo de zidurile unde stăteam adăpostiţi de gloanţe, aşa că i-au împuşcat în faţa taburilor. În ce mă priveşte i-am privit ascuns nu departe, după poarta unei căsoaie din apropiere, am supravieţuit pentru că nu mi-am dorit aşa de mult să fiu liber, am rămas să contemplu cum anume am „rezistat prin cultură” din vremea frontierei până atunci, în duminica aceea tulburată de umilinţa neputinţei de a fi curajos. Despre toate astea povesteşte Trilogia.  

 

Există un motiv anume că aţi publicat toate cele trei volume odată şi laolaltă şi nu separat? E limpede că vreţi să obligaţi cititorul să le citească dintr-o suflare, fără pauze. Altminteri s-ar fi pierdut ceva?

– Le-am publicat împreună ca să poată fi urmărită viaţa familiei Neiss între cele două coperte. Familia respectivă a existat în primii ani după revoluţie, doi octogenari şvabi, soţ şi soţie, într-o casă cu mai multe apartamente, cam puchinoasă, cum sunt toate locuinţele „la comun”, cu intrigării, ură ipocrită, indiscreţii supărătoare. Cu toate astea mi s-a părut că redescopăr acolo pământul, curtea, ploaia verii şi aceea de toamnă cu păcănitul adormitor al burlanelor. Casa a aparţinut familiei şvabilor Neiss: cei doi bătrâni le-au construit câte o casă familiei copiilor, trei la număr, numai că aceştia au plecat în Germania iar moşul Neiss cu baba au rămas să moară în Elisabetin, unde au trăit o viaţă. I-am văzut rar, de câteva ori în câteva luni, mai apoi nurorile şi copiii din Germania le-au vândut şi partea de casă unde locuiau din vechime şi i-au expediat în Calea Lipovei, un cartier cu blocuri, să moară dincolo de Timişoara veche, a lor, pentru a-i deporta într-un cartier ceauşist. Mi s-a spus prin vecini că moşul ar fi stat ascuns în podul casei ca să nu fie deportat. Nu ştiu dacă în Uniunea Sovietică sau mai târziu în Bărăgan. Doar atât aveam ca story. Restul l-am inventat, aşa cum se întâmplă când scrii proză. Mai locuia acolo şi răutăcioasa doamnă Guba, ori ipocrita doamnă profesoară căreia i-am spus Lapte şi Miere (nu i-am reţinut numele). Pasager a mai locuit „la comun”, preţ de un an, cu familia unui fost lucrător la Securitate, care era angajat total în traficul cu benzină în Serbia în perioada embargoului. Am vândut casa unui neamţ, fost dansator la un ansamblu de dansuri populare româneşti, crescători de găini de rasă şi porumbei voiajori. Toate mi-au devenit apoi profile vagi, ca de ceaţă, cărora am încercat, cât m-am priceput, să le dau viaţă epică.

 

Trilogia este o incursiune în mai bine de o jumătate de secol din istoria Timişoarei. Mândrie de provincie, obsesie a istoriei sau toate faptele despre care vorbiţi s-ar fi putut petrece oriunde altundeva şi e doar o întâmplare că locul de acţiune este Timişoara?

– Nu este vorba nicidecum de vreo frustrare care să devină mândrie provincială în alegerea subiectelor. Este mai degrabă o fatalitate care devine probabil destin literar: scriu despre lumea din apropiere în care am trăit toată vremea. E aşa ca şi cum Panait Istrati sau Fănuş Neagu ori Ştefan Bănulescu au scris despre Dunăre şi dunăreni. Am aici un mic avantaj deoarece despre Banat încă nu se ştie destul în lumea românească, un Brabant pestriţ, vorba poetului Ion Monoran, acela care porni revoluţia în ’89. Despre lumea aceasta există deja opere importante, puţin ştiute şi ele, toate aparţinând istoriei recente literare. Respectiv proza lui Sorin Titel şi aceea a lui Livius Ciocârlie. Caut să mă adaug lor împreună cu amicul Viorel Marineasa. Cum se spune, ne căutăm un loc sub soare.

 

A fost cumva vorba, la momentul scrierii acestor trei romane, şi de un demers recuperator?

– A fost fără îndoială şi aşa ceva. În Trilogia Corso îmi recuperez viaţa trăită prin repovestirea ei. O să dau două exemple din roman: unul este acela al lumii iarmarocului din Timişoara anilor 1980, când totul se vindea pe strada Mureş şi în piaţa din cartierul mărginaş şi underground pe nume Mehala. Venea acolo miliţia, cei de la circulaţie, erau speriaţi secretarii de partid de la judeţ, tovarăşul primar Moţ. Pe strada Mureş din Fratelia şi în cartierul mărginaş Mehala, venea „lumea şi ţara” la ocsko-piaţul timişorean. Se blocau străzile, erau asaltate trenurile cu oameni din Bucureşti, din Cluj, de prin Moldova. Tot occidentul era acolo sub formă de cafele, ţigări, aparate video. Nu degeaba le-a fost frică mai marilor oraşului: revoluţia a fost pregătită de iarmaroc şi de spaţiul acela de libertate din duminicile de peste an. O altă recuperare este aceea a capitalismului româno-italian din anii ’90 de după revoluţie: nebunia de a fi mic întreprinzător. Visul ce-am visat toată viaţa mea şi n-am reuşit niciodată. Amintirea ţiganilor meseriaşi din Lipova sau a sodarului Perianovics care trăia din vânzarea sticlelor de sifon. Sau vecinul octogenar Vlai Iustina împletitor de mături.

 

În ce gen literar aţi încadra dvs. această trilogie? Postmodernism cumva? Anul trecut îmi spuneaţi că aproape totul e post...

– Aş fi vrut să fie roman pur şi simplu, nu întotdeauna iese ce vrei, asta e adevărat. Pe de altă parte, nu pot să scriu pe formule ştiute. Mă ia, aşa, o blegeală şi o lehamite scriind, şi atunci o dau pe de lături, calc peste haturi, ies din canon, risc să nu plac cititorului, să dea din mână, să arunce cartea şi să stau pe raftul doi al succesului. Prefer să stau acolo decât să scriu scremându-mă să fiu pe placul a cât mai multului norod cititor, din cel puţin pe care îl avem. Ăsta o fi preţul de plătit pentru libertatea de a scrie, ce şi cum vrei. La urma urmelor, orice are un preţ. Pe vremea veche, dacă cereai ceva partidului ca scriitor: casă, funcţie, bani, trebuia să le fii pe plac şi să scrii cât de frumos era Ceauşescu. Nu le cereai nimic, nici ei nu-ţi puteau cere nimic. Şi aşa erai liber, ăsta era preţul de plătit. Să nu credeţi că astăzi nu este la fel: credeţi că televiziunile, ziarele sau oengeurile care iau bani de la stat, adică de la politicieni, sunt libere să spună orice despre aceştia? Mă îndoiesc!

 

Cât e ficţiune şi cât document în cazul Trilogiei?

– Aşa cum am spus este ficţiune care umple detaliile fugare ale vieţii. E aşa ca şi cum te-ai întâlni cu cineva pe stradă, vă intersectaţi şi ai vrea deodată să ştii cine este omul acela, ce i s-a întâmplat lui în viaţă, te încearcă o clipă regretul că niciodată, absolut niciodată, nu o să-l mai vezi, că nici nu-l mai ştii, că nici nu ţi-a rămas în memorie, că l-ai pierdut pentru totdeauna. Şi el piere undeva odată cu tine, veţi muri când vă va veni sorocul fără să mai ştiţi unul de celălalt, veţi pieri cine ştie unde, definitiv străini prin te miri ce locuri năpădite de buruieni. O prostie, de fapt! Şi literatura e tot aşa cumva, numai că ea poate să scoată un profil oarecare văzut pe stradă şi îi poate da consistenţă.

 

Între proza ficţională şi cea nonficţională (mă refer la volumele de „docuficţiune”, amestec de reportaj şi document) pe care le promovaţi în egală măsură, căreia îi daţi întâietate, care vă este mai aproape de suflet?

– Îmi este aproape de suflet mai ales ficţiunea, scrisul ficţional este tot aşa de magic ca şi însuşirea pe care am pierdut-o, aceea din pruncie, când instanţa maternă îmi citea din cartea vietnameză despre aventurile greieraşului Men sau ficţiunea aceea rusească a raţei Guleraş cenuşiu în iarnă, urmărită de nemiloşenia unei vulpi, salvată biata de ea de pădurarul Ivan Ivanovici, fie-i memoria binecuvântată. Pentru că nu mai am posibilitatea de a trăi în ficţiune în felul în care trăim pe atunci, am găsit modalitatea de a scrie ficţiune. Doar aşa îmi pot aduce în trăire intensitatea cu care trăiam povestea. Scrisul te aruncă în miraculoasa lume a copilăriei ca stare de intensitate a trăirii în ficţional.

 

E limpede că, din moment ce discutăm despre trei romane, n-avem cum să vorbim despre o criză a romanului. Dar cum vedeţi dvs. lucrurile, şi ca prozator şi ca profesor de literatură?

– N-am susţinut niciodată, din 1990 încoace, că am avea o criză, mai ales a romanului. Avem poate că o criză a cititorilor în acord cu lumea largă. Peste tot literatura este mai puţin frecventată, numai că prozatorii, mai ales romancierii, nu ar trebui să se plângă, ce să mai zică poeţii? Pe de altă parte, există şi un revers al medaliei. Însingurarea poetului şi a romancierului non-comercial este o poveste a unei anume nobleţe a destinului, inşi, aceştia, care scriu cum vor, în acord cu propriile opţiuni, fără să ţină seamă de altceva.

 

Ce înseamnă să fii profesor de literatură contemporană?

– Este una dintre cele mai fascinante întâmplări atunci când o iei în serios. Ce poate fi mai fain, până la urmă, decât să atragi atenţia cu literatura, o clipă măcar, unui fetişcane maneliste sau metaliste, ori unui flăcău hip-hoperist (deşi aceştia de pe urmă sunt mai dispuşi să-ţi asculte provocările, au ei în revolta care-i aduce mai aproape de starea de underground a literaturii celei vii)? Un profesor de literatură are în fişa postului, ar trebui să aibă, eliberarea literaturii de muntele de plicticoşenii care au îngropat-o cu totul, aşa ca un mormânt sub muntele de coroane şi jerbe funerare. Coroanele acestea sunt tonele de vorbe uzate, de comentarii şi referate cu formulări piţigăiat-conceptuale. Literatura ar trebui să redevină lectură a textului şi mai puţin vorbe deşarte despre el. Să citim noi în de noi, să analizăm pe text, să ascultăm muzica prozei, a poeziei, ce poate fi mai greu şi mai frumos? Niciun profesor nu are o misie dăscălească mai dificilă şi mai provocatoare. Dacă ne apropiem de student, de elev, vom vedea că acesta a pus între noi şi el un gard de ipocrizie, zice ca noi şi iubeşte altfel. Este evident că dragostea cu sila nu se poate. Aşadar cum să construieşti o strategie de seducţie pentru literatură este una dintre cele mai grele îndeletniciri ale pedagogiei contemporane. Îmi place pentru că este grea, după cum mă aţâţă indiferenţii, cei care consideră literatura o tâmpenie inevitabilă din cauza şcolii. Sau, şi mai incitant, un moft nefolositor. Aici e miza, în clasa mijlocie culturală, sau mai jos: de starea ei culturală depinde viitorul, nu doar al literaturii, ci poate că destinul democraţiei care, şi ea, este o daraveră culturală.

 

– De ce v-ati intitulat rubrica din „Dilema veche” „SOS provincia”?

– Nu este nici titlul meu şi nici rubrica mea. Am scris invitat acolo. Titlul vrea să atragă atenţia asupra mucegăitelor hârburi patrimoniale pe care nimeni nu le mai bagă în seamă. Apropo! Avem astăzi un nou pericol mortal: pe bani europeni facem renovări şi nu restaurări, adică băgăm uşi de termopan la biserici de lemn, cum mi-a fost dat să văd săptămânile din urmă. Ce poţi face alta, faţă la faţă cu monstruosul, decât să strigi „SOS, bre, contemporanilor!”

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO