E greu de scris despre Bogdan Ghiu pentru ca trebuie sa folosesti cuvinte si cuvintele ii apartin in exclusivitate lui, autorului ce si-a facut din ele un manual* strict, ferm, dureros de adevarat in paradoxalele lui articulatii.
Am senzatia pleonasmului scriind despre zeci de texte intitulate "Poem" sau despre unul care poarta un titlu devorator: "Cerand ajutor din pagina, cititorului. Implorandu-l sa creada". Caci devoratoare si auto-devoratoare sunt textele lui Ghiu, poetul ce pare a-si fi gasit in propriul nume un model pentru compozitiile sale scurte si esentiale. Imi place sa cred ca daca am inlocui titlul de "Poem" cu titlul "Ghiu" efectul ar fi similar, intr-atat de inconfundabila este arta sa poetica, metapoetica, textualizanta, irealizanta, insa intotdeauna saturata de real ca o replica dramatica. Amintesc de teatru caci versurile autorului au intotdeauna un nervos dus-intors, un fel de aparteu adresat unui personaj inexistent deocamdata, ori - cum am vazut din titlul de mai sus - adresat direct spectatorului: "Nimic Nou./ Straini-strain pretutindeni./ A-mbatranit de tot/ Strainul. E cel mai vechi/ locuitor. S-a saturat!" ("Colt"). Poemul de pe contra-pagina, "Strainul da intotdeauna dreptate", introduce intr-o structura permutationala cateva substantive abstracte (dreptate, noul, vechiul) si cateva inselator-concrete (strainul, si "cel ce vrea sa dea dreptate", prezent sub forma pronumelui personal "eu") si rezultatul e un text cu puternice accente oracular-premonitorii, cu iz de-ntelepciune straveche. Cum face Bogdan Ghiu, autorul cu cel mai arid lexic posibil, sa creeze atata palpit existential si atata groaza ontologica (la el amenintarea fiintei e consanguina cuvantului : "in ziarele pe care ti le-ai varat in ghete/ scria despre tine") nu stiu. Demersul lui, pornind de la cuvant, pare a fi invers decat cel barbian. Caci daca la matematician tinta era esteticul criptic, la traducatorul lui Derrida tinta este matematica inefabilului uman. "Marca fabricii" este la unul cuvantul sonor, rima, imaginea abconsa, iar la celalalt cateva cuvinte uzuale manuite paradoxal, gandul, suflul si ritmul unui supravietuitor, adica esenta vietii la limita. La Ghiu nu exista umilinta, dar nici grandilocventa, la el totul e drept, just, exact, oracolul ce emite frazele lui este unul spartan, ce vrea sa faca dreptate chiar cu pretul instrainarii. "Cunoaste-te pe tine insuti si devino-ti tie insuti strain" poate fi unul din logo-urile acestui manual: "Maine, poimaine o sa incepi sa/ spui azi, ieri./ O sa incepi sa-ti umpli tot mai mult/ cu ziare mototolite/ ghetele, buzunarele, manecile,/ cuvintele./ Copiii ai sa ti-i indopi cu pasla -/ sa creasca odata./ Ai sa sufli in suflet sa se dezvolte./ Piciorul iti va calca tot mai moale./ Cineva te va antrena batandu-te la perete./ Ai sa incepi sa spui anul trecut,/ ieri, maine, peste un an". Si totusi, complex ca orice poet adevarat, doar cateva pagini mai incolo Bogdan Ghiu se lasa ispitit de o stranie polifonie care, in contextul damnarii si instrainarii de pana acum, frizeaza aproape o lauda adusa creatiunii. Poemul e atat de simplu incat pare unul din cele inventate odata cu muzica de jazz a negrilor. Din lipsa de spatiu reproducem doar fragmente, nu inainte de a spune ca pe acest poem Manuel Bandeira, parintele poeziei braziliene, ar putea fi gelos: "Sunt la tobe,/ sunt la chitara,/ sunt la saxofon,/ sunt la pian/ si cant./.../ (Aici e lumina, de jur imprejur/ intuneric,/ ceea ce fac se aude pana departe,/ pana la celalalt capat)/ In mijlocul luminii si in mijlocul sunetului/ sunt eu si cant,/ eu care canta.)"
*) Bogdan Ghiu, Manualul autorului, Cartea Romaneasca, 2004, 356 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
