- Ai explicat ceva greu de explicat. Îţi mulţumesc. Greu de explicat pentru că ţine de intimitatea fiinţei tale, dar şi pentru că este vorba de nuanţe infinitezimale, care numai cu talent literar pot fi fixate în cuvinte. În plus, ai divulgat, implicit, ceva din strategia ta secretă de seducere a bărbaţilor, ceea ce femeile, în general, nu obişnuiesc să facă. Mă rog lui Dumnezeu să rămâi pe tot parcursul convorbirii noastre la fel de dezinhibată şi cooperantă, la fel de dezinteresată de imaginea ta, pentru că eu vreau cu adevărat să aflu, de la cineva competent şi în stare să se exprime, cum e să fii femeie.
Din răspunsul tău reiese că ai trăit în copilărie, un timp, printre băieţi şi le-ai imitat spontan comportamentul. Cunosc însă cazuri când fetiţele se poartă ca băieţii deliberat, dintr-un obscur sentiment de vinovăţie. Ele sesizează în atitudinea părinţilor regretul acestora de a nu fi dat viaţă unui băiat. Se întâmplă chiar ca unii dintre părinţi, lipsiţi de tact, să-şi acuze fiica în mod explicit că nu e de sex masculin. La tine cum a fost? Ce se povestea în casă despre naşterea ta, despre momentul în care tatăl şi mama ta au aflau că au adus (sau că vor aduce) pe lume o fetiţă?
- Nu ştiu sigur dacă Dumnezeu mă vrea aşa dezinhibată precum spui, dar rugăciunile sunt terapeutice. Cred că părinţii mei s-au rugat să fiu băiat pentru că mai aveau o fetiţă de cinci ani. Mai ştiu că mama, în primele luni, ar fi vrut să mă piardă şi că a luat diverse pastile de la o moaşă comunală, în acest scop. Spre norocul meu, o spun acum, erau doar nişte vitamine, probabil, care nu au avut efectul aşteptat de mama. Era o mamă tânără, puţin peste douăzeci de ani, cu tot felul de năzuinţe pe care încă un copil i le-ar fi încurcat, ceea ce s-a şi întâmplat, dealtfel.
După ce a văzut că trebuie să nască, şi-a dorit să fie băiat "să nu mai sufere ca o femeie", spunea. Mama era terorizată de gândul că nu se poate proteja de sarcini nedorite şi că ar trebui să nască mereu, dar în acelaşi timp se temea să nu moară dintr-un avort provocat. Mureau femei din această cauză, îmi amintesc şi eu o astfel de înmormântare. Femeia murise în timp ce năştea copilul mort, înainte de vreme. Era o imagine incredibilă, un fel de icoană a Precistei încadrată de rama unui sicriu. Copilul, mic şi chircit, fusese aşezat pe braţul stâng al mamei. Amândoi erau galbeni şi prelungi în soarele după-amiezii, aşa ca în picturile bizantine, iar femeile din jur crispate, cu faţa împietrită. Am această imagine în minte…
Mi-era teamă să nu moară mama, auzeam aproape zilnic vorbindu-se despre asta, iar când apărea salvarea, mă bucuram că nu se opreşte la noi. Văzusem şi o hemoragie la o vecină, în timp ce-şi scotea pâinea din cuptor. Sângele îi curgea pe picioare, iar ea se apăra cumva ca de un roi de insecte. Era neputincioasă şi încerca să-şi acopere picioarele cu rochia care se îmbibase de sânge. În aer mirosea puternic a pâine şi a sânge. Aşa am crescut, cu o frică interioară de ce mi s-ar putea întâmpla când voi fi mare, ascultam seara, pe furiş, poveşti spuse de o femeie mamei, despre cum i s-au introdus plante în uter (atunci nu ştiam ce înseamnă, dar înţelegeam că e în interiorul femeii), seringi şi alte obiecte ascuţite, care pe mine m-au îngrozit în aşa măsură încât şi acum leşin când mi se ia sânge.
După cum am mai spus, am crescut cu băieţi în jur. Credeam că suntem toţi la fel până într-o zi când prietenul meu de joacă a vrut să facă pipi. L-am însoţit şi am constatat cu uimire că eu… nu pot face pipi din picioare. Nu-ţi spun ce a urmat… O tristeţe covârşitoare că nu sunt precum ceilalţi şi o încercare continuă de a demonstra tuturor, inclusiv părinţilor, că pot fi băiat şi dacă fac pipi de jos. Asta, ştiindu-l pe tata cât suferea că nu are un urmaş care să-i poarte numele (îl port eu şi acum, Lia este numele meu, nu prenumele). El nu prea dădea importanţă "nimicurilor" femeieşti. Iar eu mă alăturam activităţilor sale şi le respingeam pe cele ale sorei mele.
Să-ţi spun că am început să construiesc căsuţe păsărilor, să mânuiesc toporul şi ciocanul, să călăresc? Nu am învăţat să tricotez, să cos, să gătesc. În jocurile mele eram unul dintre feciorii Vrâncioaiei care avea sabie, iar, mai târziu, Kunta Kinte, negrul răzvrătit, care se lupta cu arme inventate de mine. Îmi plăcea să pătrund întunericul şi să-mi demonstrez că nu mi-e frică. Mi-era frică să nu-mi fie cumva frică. Mă aruncam în cele mai grozave provocări ale băieţilor ca să pot fi una de-a lor. Aşa înţelegeam eu ce înseamnă să fii băiat: să nu-ţi fie frică de noapte, să cutreieri dealurile, să mănânci mere "pădureţe", fără să te strâmbi, şi să nu plângi când te doare.
Din cauza acestui comportament am avut de suferit, în adolescenţă, când mama îmi spunea că lumea vorbeşte că fata ei nu ştie "aia" şi "aia". O necăjeam mult şi pentru că înlocuisem rochiţele cu pantalonii scurţi, lăsându-mi picioarele la vedere. Observam că băieţii cu care mă întrecusem în copilărie căutau acum altceva la mine. Dar ce? Nu-i impresiona forţa mea în braţe, pe care mi-o exersam zilnic trăgând găleţi cu apă la fântâna din curte şi răsturnându-le înapoi, nici rezistenţa la alergat. Mă simţeam ca într-o ţară străină unde nu cunoşti limba. Trebuia să învăţ să privesc în jur.
Acasă nu se discuta despre ceea ce înseamnă să fii femeie, decât în şoaptă, prindeam frânturi în zbor, pe care apoi încercam să le asamblez într-un mesaj, eronat, adesea. Mama avea o relaţie mai apropiată cu sora mea, dar eu, pentru că eram preocupată de altceva, rămâneam deoparte cu închipuirile mele, care îmi creau o lume imaginară.
La şcoală circulau informaţii contradictorii despre ce i s-a întâmplat uneia sau alteia. Aflam că fetele pot rămâne însărcinate, după ce le vine ciclul. Cum era acest ciclu, nu ştiam. Şi nici nu întrebam, aşteptam să se întâmple, iar când s-a întâmplat, credeam că am să mor. Multă vreme, la sfârşitul lunii, nu ieşeam din casă pentru a nu se observa ceva schimbat în comportamentul meu. Îmi amintesc că şi alte colege erau speriate, una îşi vopsea ochii intens, cu albastru, crezând că astfel băieţii nu-i vor remarca vineţeala străvezie a pielii din jur. Prin clasa a doua, cred, am auzit despre un copil (fetus) găsit în iarbă, l-am asociat imediat cu Degeţica şi am început să caut "copii prin iarbă". Începuseră să mi se învălmăşească în minte tot felul de informaţii, auzeam duminica la biserică predici că omul este făcut din lut, apoi celelalte poveşti mă făceau să cred că e la îndemână să-ţi faci un tovarăş de joacă, trebuia doar să ai talent la olărit şi să pui pământ galben de pe "dulău" (era un drum care ducea spre grădinile deasupra satului, săpat adânc în lut, astfel că intrai în el ca într-un tunel).
Mai târziu, mama nu mi-a permis să ies cu băieţii, nu-i lăsa să se apropie prea mult de mine, fără să îmi dea prea multe explicaţii. Simţeam teamă şi curiozitate, dar nimic concret. Îndrăgostirea nu avea nicio noimă, nu îmi puteam explica de ce îmi plăcea şoferul de autobuz, iar colegii mei, nu.
Aveam unele colege blânde, ca nişte miei, curtate pentru că puteau fi sărutate uşor. Îmi doream să fiu sărutată, dar nu aşa. Acest comportament al băieţilor era nou pentru mine, căutau îmbrăţişări pe la colţuri şi sărutări furate. Ei, care îmi erau parteneri până mai ieri, acum aveau un comportament ciudat. Nu mai remarcau ideile mele năstruşnice, aşa că pentru a fi observată trebuia să-mi schimb tabăra. Nu era deloc simplu să învăţ ce altădată respingeam.
(din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
