- O bătrână dintr-un roman al lui Mark Twain foloseşte următorul truc pentru a afla dacă o fată este chiar fată sau un băiat îmbrăcat în fată. Aşteaptă ca persoana cu sex incert să se aşeze pe un scaun şi îi aruncă o bucată de plumb în poală. Întrucât aceasta îşi apropie genunchii în loc să-i depărteze, îşi dă seama că are de-a face cu un băiat.
- Imediat după ce mi-ai adresat întrebarea, am făcut experimentul. Mi-am aruncat singură un măr, de sus, şi am încercat să-l prind. Genunchii mei au realizat o mişcare de "du-te-vino", de la deschis spre închis, dar s-au deschis apoi atât de repede încât mărul a căzut.
Nu e starea mea naturală de a sta cu ele lipite, există mereu un joc al spaţiului dintre picioare care se măreşte sau se micşorează în funcţie de subiectul discuţiei, oamenii, lucrurile din jur, starea de oboseală. Când port fustă, sunt atentă să mi le ţin apropiate şi să le petrec unul peste altul, într-o formă alungită sau depărtată, dar doar de la genunchi în jos. Adică, am în minte "oglinda" mea de femeie, nu pot sta tolănită pe o canapea fără să-mi pese de priveliştea pe care o ofer, şi apoi, femeile au grija asta instinctiv, mai ales cele slabe, de a se strânge şi a crea linii, tuşele feminităţii. Priveşte pânza lui E. C. Burne-Jones - RegeleCofetua şi cerşetoarea, poziţia fetei e seducătoare şi exprimă perfect ceea ce încerc eu să-ţi explic, e o distanţă a genunchilor, provocatoare, dar deloc frivolă. Când mă gândesc la poziţia mea, simt nevoia de a-mi face pe plac mie, mai întâi, şi abia apoi altora. Acea nevoie să-ţi aranjezi braţele, picioarele, ca pe ale unei păpuşi de cârpă, ce suportă orice îndoitură, fără a deveni şi neaparat estetică.
În copilărie am fost o fetiţă băieţoasă care nu a cunoscut păpuşile decât la vârsta adolescenţei şi atunci doar ca să le privesc. Am crescut între băieţi şi le copiam comportamentul. Purtam mereu pantaloni, scurţi sau lungi, după anotimp, iar rochiţele erau doar un moft al mamei pe care trebuia să-l suport duminica.
Atunci, eu şi sora mea îmbrăcam nişte rochiţe din mătase albă cu floricele roşii, croite identic de mama, sau din stambă, cu motive geometrice verzi şi trandafiri roşii, din loc în loc. Pe acestea mi le amintesc cel mai bine şi pentru că erau mereu câte două. Când a mea rămânea mică, se ridica în faţă şi mă strângea sub braţe, începeam să o port pe a soră-mii. Astfel, rochiţa, obiectul vestimentar care nu se încadra deloc cu preocupările mele, m-a făcut să plâng adesea, iar pe măsură ce creşteam, o purtam chiar şi în timpul săptămânii.
Din cauza comportamentului băieţesc, cred, băieţii nu mă remarcau şi toate îndrăgostirile mele au rămas nemărturisite până târziu, când am început să-mi schimb atitudinea, încet-încet, şi să-mi arăt picioarele de sub fusta albastră de doc, sau maro, de "piele întoarsă". Observam şi eu cu amuzament că pot întoarce privirile. A fost un joc de câţiva ani, vreo doi, când mă descopeream şi mă educam ca femeie. Nu-mi plăcea neaparat, şi mă simţeam vinovată uneori că apelez la astfel de "mascări" ale băiatului din mine. Eram o nimfetă nestăpânită, mereu în pantaloni scurţi, şi dornică să mă caţăr în cel mai înalt copac, de pe cel mai înalt deal, dar uimită de propria frumuseţe, în diferitele "poze" pe care le făceam în faţa oglinzii, imitând vedetele tv. Când mi se spunea că sunt frumoasă, mă eliberam de orice vină, şi respiram adânc cu gândul la ce voi îmbrăca a doua zi.
Îmi amintesc cât de îndrăgostită am fost, prin clasa a şaptea, de tânărul şofer de autobuz, care mă trata ca pe o fetiţă, mă privea absolut transparent, iar eu îl priveam cu ochi aproape rugători, doar, doar va pricepe că nu sunt numai un copil, că sunt aproape domnişoară, că simt ceva ce doar lui i-aş putea spune. Cred că noi, fetele, suntem vulnerabile la adolescenţă, pentru că avem de luptat cu feminitatea, care se naşte, ne domină, ne copleşeşte. E o suferinţă ascunsă a fiecăreia de a stăpâni ce e de nestăpânit, e ca încercarea de a stăvili o cascadă. După acest episod nu am mai simţit o vreme nimic, mi se părea că ceea ce simţisem era un eşec, şi am devenit neîncrezătoare, hotărâtă să nu mă mai las pradă sentimentelor, stărilor nedefinite, confuze, care se iveau în unele momente.
Băiatul care mi-a atras atenţia a fost cel care mi-a povestit istorii triste despre iubiri neîmplinite, iubiţi nenorociţi, Romeo şi Julieta moderni, fără nici o şansă de împlinire a dragostei lor. Toţi semănau cu noi, ele aveau trăsăturile mele, ei, pe ale lui. Mureau, plângeau, fugeau, se regăseau, se despărţeau, şi finalul era mereu nefericit. A fost, cred, un mic şantaj, pe care nu l-am înţeles atunci, dar care mi-a plăcut, aşa încât m-a cucerit cu totul când şi-a strecurat uşor palma pe sub fustiţa mea, nu prea mult ca să mă sperie, nu puţin cât să nu observ.
Deveneam femeie puţin înainte de căderea lui Ceauşescu şi nu citisem nimic din ce m-ar fi putut iniţia, decât Adolescenţa, o carte cu copertă roşie care circula pe sub bancă. Mă descopeream mereu în alte femei, cu care îmi doream să semăn. Erau actriţe americane, de pe ecranul televizorului alb-negru, cu siluete bine definite şi privirea limpede, ori poze din revista "Femeia", lipite în caietul-oracol al soră-mii. Le priveam şi pe solistele noastre de muzică uşoară, statice, parcă plantate în scenă, dar cu gesturi ample ale mâinilor, în rochiile lor serioase, care nu lăsau genunchii la vedere. Mi-o amintesc pe Angela Similea, ce gât frumos avea, cum îşi arcuia spatele şi plutea păşind, sau rochiile strălucitoare ale Mihaelei Runceanu, din poza de pe discurile de vinil, îmi amintesc coafura perfectă a Stelei Enache sau pe Doina Limbăşanu dându-se într-un leagăn ce atârna, parcă din cer. Dar să revin…
După adaptarea ţinutei mele la moda de atunci, când picioarele mi se alungiseră, iar sânii mei apăruseră pe neaşteptate, am trecut de la costumul cu pantaloni, chiar dacă simţeam că trişez genul, pentru că această ţinută făcea parte din mine, pentru că eram născută, să mă îmbrac în pantaloni, la rochii şi fuste. Acum mă interesa ca prin pantalon să mi se vadă coapsa prelungă, cămaşa trebuia să-mi remarce sânii suficient de mari şi mijlocul subţire. Nu mai eram eu, era o femeie care nu mai putea renunţa la ceea ce îi satisfăcea mândria ei feminină.
Aşa e şi acum, îmbrac pantaloni, dar nu mă mişc ca un bărbat, apoi nu mă ajută prea tare nici fizionomia, am grijă să nu par bărbătoasă şi vreau să arăt, nu ştiu exact ce, că sunt femeie sub orice haină, că pot fi plăcută şi aşa.
(din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
