Ziarul de Duminică

CRONICĂ / Naştere uşoară

CRONICĂ / Naştere uşoară
02.07.2009, 13:43 46

In pofida aparenţelor de generaţie boemă, regăsim printre „nouăzecişti" câţiva autori importanţi care scriu şi publică ritmic, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie creatoare, dar intr-o ramă de indiscutabil profesionalism literar. Marile cărţi sunt rare: momente faste, izolate in care activitatea stăruitoare, „orizontală", a unui scriitor câştigă dintr-o dată numeroase trepte, ducând spre transfigurare, altitudine, unicitate artistică. Iar majoritatea poeţilor dau ce au mai bun intr-o tinereţe rapidă, incandescentă, după care işi supravieţuiesc fie prin volume inerţiale, tot mai inconsistente şi mai previzibile, fie prin experimente forţate şi riscante, cu rezultate şi mai indoielnice.

 
Apreciez la Mihail Gălăţanu, in primul rând, tenacitatea cu care işi scrie şi rescrie poezia, la două decenii şi mai bine de la debutul exploziv. Ultimii ani il arată preocupat nu numai de propria lume (şi scenografie) lirică, dar şi de problema descoperirii unui unghi cât mai bun de perspectivă şi asalt vizionar. Nombrilismul Autorului conştient, ca nimeni altcineva, de condiţia sa de excepţionalitate, poza aceasta „nouăzecistă" şi gestica insoţitoare fac loc, pe spaţii tot mai largi, unei modestii reale, unei smerenii aproape creştineşti. De la Burta instelată (2005) la Inima de diamant (2006) şi de la aceasta la recentele Poeme amniotice*, se observă efortul poetului de a găsi o combinaţie cât mai bună intre organicitatea viziunii şi productivitatea utilizării ei, indrăzneală imaginativă şi retractilitate reflexivă, blasfemie şi psalm.
Volumul nou se deschide printr-o dedicaţie („Mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuieşte doar in lumea aceasta") care va da, inevitabil, greutate şi gravitate existenţială versurilor ce urmează. Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licenţioase, intorsăturile post-avangardiste de condei iconoclast se vor mai rări. Din viaţa personală a scriitorului, lovită prin moartea mamei, poezia lui va desprinde o miză pe care va incerca, din răsputeri, să o susţină. Unul dintre cele mai relevante poeme e Sacul in care am incăput, in care fiul nenăscut stă in pântecul unei mame nepieritoare, mereu tânără şi zâmbitoare. Utopia lui Mihail Gălăţanu este regresivă, un film dat inapoi până la intunericul cald al paradisului amniotic: „Pântecul e sacul in care am incăput,/ eu singur şi cu lumea toată. Eu singur/ impreună cu lumea toată./ Pântec divin! Şi sac cusut la gură! Inchisoare delicioasă,/ In care viaţa mea se lăsa depănată. Depanată. Trepanată. Direct/ pe creier./ Viaţa mea se lăsa scursă in pântec,/ Loc in care n-aveam să mă mai intorc niciodată,/ pentru că niciodată nu am ieşit./ Pântecul era pajiştea cusută la gură./ Pe care aveam să mă plimb, după moarte, viaţa toată".
Intre autorul versurilor şi personajul care le traversează, identificarea e aproape totală: insă nu pe conturul real al identităţii sociale, ci intr-un curent subteran de adâncime fantasmatică. Prin apele tulburi ale acestor fantasme se intrezăreşte şi figura maternă, smulsă nu atât morţii, cât vieţii noastre omeneşti redusă ca intindere, implacabilă ca deznodământ. Apare o tensiune, aici, intre vechea ipostază a poetului (autorul autoeroizat ca protagonist) şi cea mai nouă, a unui nenăscut pasiv, legat şi legănat placentar de o mamă ocrotitoare. Natura ofensivă a poeziei lui Mihail Gălăţanu, abundenţa şi virulenţa proiectărilor in exterior se văd contrate, dacă nu cenzurate, de această profundă, „delicioasă" intimitate: „Mă apropii prea mult de naştere. Mă apropii periculos./ Din cale afară. Mă apropii de naştere ca de-un abis. Ca pe brânca/ Unei prăpăstii/ Stau/ Şi din apa tuturor curcubeilor/ Beau"; „Ce chip te vezi acolo, ce scriere cu trăsături, ce rună,/ Este această naştere in mama mea?// Ce buchisire barbară şi dureroasă/ Ca ruperi de ape,/ Ca ţipete şi icneli de sudoare ale muncilor facerii,/ De la mama mea grea rămasă?// Cum să scrii cu oameni in alţi oameni? Cu elitre in alte elitre?/ Cu ochi de orbi peste alţi ochi de orbi? Cu meteahne peste/ meteahne? Beteşuguri peste beteşuguri, răni peste răni? Sângele/ nostru curge in cruguri. Ca stelele"; „Peste morţi trec, şăgalnic,/ nepăsătoare tăvăluguri.// Şi, in primul rând, tăvălugul istoriei noastre. Peste carnea noastră/ tânără, indârjită, tare, frumoasă. Lasă urme adânci. Şi privind la/ toate acestea, tu, nenăscutul, iţi acoperi faţa/ Şi plângi" (Prolog).
Nenăscutul cu ochii nedesfăcuţi, dar plânşi, intră in coliziune cu eroul preferat al lui Mihail Gălăţanu (el insuşi), distribuit in roluri de competitor disponibil şi invingător detaşat. In acelaşi Prolog, vechiul M. Gălăţanu, parcă provocat de cel mai recent, se intoarce pentru a-i da replica. Aproape amuzant e că identitatea tare, ce se va impune negreşit oriunde şi oricând, incepe să lucreze pe chiar acest teren moale al eului nenăscut, neprofilat. „Sunt, deja, din burtă, cel mai mare cântăreţ al lumii"; „Iubesc, deja, pe toate femeile lumii"... De la Elegiile increatului se va trece, curând, la o naştere neobişnuită, memorabilă, „răpăitoare", „năprasnică". Moliciunea informului, plutirea fiinţei neinchegate sub „clopotul de apă" al uterului rămân cumva in urmă. Din coaja oului ţâşneşte un pui care se va infige, deodată, in lumea toată: „Mă nasc torenţial./ Cu singurul meu ochi/ din frunte./ Mă nasc in viziuni./ In vedere/ Şi in clarvedere./ Sunt muntele care se duce să se arunce in mare din cauza/ Credinţei. Sunt bobul de muştar/ Care va incolţi intotdeauna./ Sunt un invingător. Şi dragostea mea este una." (Alt poem amniotic). De bună seamă, „nimeni nu se naşte ca mine". Paradisul matern va exploda şi el, fiinţa unică fiind substituită printr-un sui-generis multiplu feminin: „Mă nasc. Acum. Din fiecare rază. Din toate maternităţile. In direct./ Din fiecare mamă"; „Mă nasc. Impreună cu tot alaiul naşterii mele. Cu toate minunile/ care insoţesc naşterea mea. Dinţi de lapte. Primele firişoare de păr./ Inima, in stânga. Inima, nătânga"; „Mă nasc. Nimeni nu se naşte ca mine. Eu sunt chiar naşterea cea/ minunată. Sunt o pescuire in zori. O călărire amânată. O deşălare/ deşănţată. A cuvintelor. A tuturor cuvintelor" (Mă nasc. Acum. Din fiecare rază).
Sub tonul rezolut şi forma sacadat-ostentativă a acestor strofe se remarcă, pe lângă agresivitatea obişnuită, in registrul imaginarului, a personajului expansiv, deficienţele reale ale unei poezii ce trece cu uşurinţă de la plasticitate la stridenţă şi la vulgaritate in toată puterea cuvântului. In unele cazuri (Fragment de jurnal..., Icoanele nu se ferchezuiesc, De asta cred că-mi place cel mai mult), autorul dă senzaţia că nu-şi mai poate controla debitul poetic, versurile derapând in zona unei „imagistici" incropite, penibile. E drept că faţă de volumul anterior aceste derapaje sunt mai rare; dar ele imi semnalizează, in continuare, o insuficientă elaboraţie a fiecărui text in parte, in interiorul tematicii bine conturate la nivelul intregii cărţi. Altfel spus, Mihail Gălăţanu, atent mai mult la ansamblul volumului şi al creaţiei sale, scapă uneori din vedere elementele componente, poeziile ca atare. Textele menţionate, cel puţin, sunt scrise cu picioarele. Naşterea poeziei e amânată pe altădată.
Nu-i mai puţin adevărat că, adunând ce este de adunat şi scăzând ce e de scăzut, Poeme amniotice apare ca un volum pregnant. Iată o mostră de lirică veritabilă, fără pseudofilozofări şi fără alunecări in stilul de publicistică joasă: „Mama mea n-a lăsat altă femeie să mă atingă./ Şi io m-am născut, ca şi fiul meu, doar din dragoste pentru ea./ Mama mea e fragedă incă, tare fragedă,/ E o adolescentă care se plimbă de cincizeci de ani agale/ Pe aceeaşi alee, la aceeaşi margine de şosea.// Mama mea nu va muri niciodată./ Părul ei nu va albi./ Ochii ei nu se vor inceţoşa./ Pentru că, imediat, ar veni/ Toate femeile lumii să moară in locul ei/ Sau să imbătrânească/ Şi chipul mamei mele pe rând l-ar purta./ Fiecare s-ar repezi, fericită, să fie,/ Numai pentru o clipă,/ Dar ce spun io, pentru doar o clipită,/ Numai şi numai pentru o clipită,/ Mama mea.// Şi apoi să predea ştafeta mai departe. O cabină micuţă/ Şi cochetă,/ O cameră de artistă, cu subretă şi trusă de machiaj,/ In care mama mea invie, oricine ar intra.// Sunt fericit, da, fericit, pentru că oricât voi trăi,/ Voi fi atât de iubit. Şi le mulţumesc celorlalte mame c-au inţeles/ Să fie in sfârşit mama mea./ Tot ce-mi doresc este doar să fiu tatăl meu tânăr, incă foarte tânăr/ Şi să mă plimb, alene, la margini de şosea" (In fiecare femeie mama mea părul şi-l răsfira).
Mihail Gălăţanu e un original scriitor maximalist. Când sunt rele, versurile lui sunt foarte rele. Dar atunci când sunt bune, sunt foarte bune...
 

 

 
*) Mihail Gălăţanu, Poeme amniotice, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 100 p.
 
 

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.  

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO