Rafuiala cu trecutul practicata de Alexandru Tocilescu mi se pare unul dintre cele mai sanatoase si coerente programe teatrale de la noi, si asta fara ca autorul sa fie obsedat de realizarea unui atare program.
Nu ai voie sa treci cu vederea cand un regizor monteaza de-a lungul a cativa ani spectacole ce trateaza diferitele realitati ale regimului comunist, dilatand perceptia omului obisnuit fata de efectele absurde ale ideologiei (cu sprijinul unor scriitori romani sau straini). Mai ales cand e limpede ca acestea au fost generate de un impuls autentic, de o preocupare constanta pentru o necesara aducere-aminte. Titluri precum "O zi din viata lui Nicolae Ceausescu", de Denis Dinulescu, la Teatrul Mic, "Comedie rosie", de Constantin Turturica la National sau "Elizaveta Bam", de Daniil Harms la Bulandra au pus bazele acestei "cercetari" pe baze teatrale dedicate efectelor comunismului asupra umanitatii. Cel mai nou spectacol al regizorului, "Casa Zoikai", de Bulgakov, la Comedie, nu face decat sa continue seria. Si e o buna continuare, pentru ca pastreaza amprenta unui creator ce refuza patetismele, desi trateaza o tema extrem-sensibila. Tocilescu intelege sa trateze ranile trecutului cu o doza de umor, stiind in acelasi timp, cum sa faca trecerile de la episoadele comice - uneori chiar grotesti, precum in "Casa Zoikai" – la momentele ce-ti fac inima sa se stranga. Asa se naste in noi, spectatorii de azi, printre care se afla cu siguranta tineri ce nu stiu mai nimic despre regimul comunist si urmarile lui, ecoul umilintelor indurate de oamenii acelor vremuri.
***
La fel ca Elizaveta Bam, asediata in propria casa de reprezentantii unei puteri abuzive, care vor sa o ridice pentru vini inchipuite, Zoika este si ea o victima a regimului, insa una care intelege sa se zbata mai mult. Nu este o zbatere cu sens, fiindca pana la urma femeia va sfarsi la fel, adica ridicata din propria casa si inchisa, impreuna cu amantul ei, contele: n-a fost decat o musca prinsa in plasa unui paianjen invizibil, care a stors-o de toata energia pentru a o devora mai usor. E cu atat mai trist, cu cat la inceput Zoika pare o femeie cu adevarat puternica, ba chiar destul de vicleana cat sa insele "vigilenta" oamenilor sistemului, pe care ii infrunta curajos, cand nu-i sfideaza de-a dreptul. In decorul imaginat de Wanda Maria Sturdza – cu mobile de epoca si o fereastra uriasa in fundal, ca un semn ca inca se mai poate respira, desi prin ea se vede Moscova deja „arestata" de comunistii care au inceput sa o "curete" de reziduurile fostului regim – Zoia (Virginia Mirea) apare ca o stapana. N-o descurajeaza nici tovarasul Portupeia (Gheorghe Danila), administratorul de bloc, cu amenintarile lui (Zoia Denisovna Peltz are prea mult spatiu locativ), nici slabiciunea si boala lui Obolianinov (Gelu Nitu), amantul ei de vita veche, un conte scapatat, altfel fermecator cand se simte mai bine si de-a dreptul cuceritor cand interpreteaza la pian miniaturi de salon la moda in epoca. Puternica Zoia are solutii pentru orice: pe amant il trateaza cu morfina preparata de un chinez care tine o spalatorie, iar pe administrator il pacaleste cu o hartie care ii da autorizatie sa organizeze in apartament un atelier de croitorie. Numai cand apare Ametistov (George Mihaita), care se da drept verisorul ei, o simti cum se clatina, sub greutatea amintirilor, dar se repliaza rapid si devine ceea ce azi am numi "un intreprinzator". Atelierul de croitorie ascunde de fapt un bordel dedicat demnitarilor comunisti, pe care astfel Zoia si Ametistov, care par facuti din acelasi aluat, ii au la mana. Scopul lor e sa stranga destui bani ca sa plece din tara, iar himera Coastei de Azur ii ajuta sa-si urmeze drumul. Zoia este invinsa, in cele din urma, cu armele ei, unul dintre demnitari, Gus-Remontnii (Valentin Teodosiu) e ucis in casa ei de catre chinezul cu morfina (Dragos Huluba), iar Ametistov fuge si el cu toti banii stransi, in vreme ce femeii ii ramane numai pedeapsa: e arestata si trebuie sa-si paraseasca locuinta.
Scrierea lui Bulgakov, interzisa in Uniunea Sovietica in ciuda succesului de care se bucura spectacolul, este inca una dintre ipostazele individului fata cu regimul si demonstreaza ca, practic, nu existau tehnici de supravietuire valabile in vremurile amintite aici. Fie ca te aparai inchizandu-te in casa si negand acuzatiile aduse, precum Elizaveta Bam, fie ca incercai sa te aperi atacand, precum Zoia, pana la urma forta nevazuta a ideologiei de partid te dobora.
Tocilescu se tine de cuvant cu acest spectacol, continuand seria creatiilor sale ce ambitioneaza sa nu semene una cu alta. Dupa opera bufa de la Bulandra, cu Elizaveta Bam, el monteaza la Comedie un spectacol cu o crescuta doza de grotesc ce deriva din comicul ce pigmenteaza intreaga productie. E o constructie ampla, complexa – nu intamplator dureaza aproape patru ore si are doua pauze – in care atat personajul principal, Zoia, cat si cel secundar, Ametistov, sunt urmarite in transformare, iar cea care da titlul piesei – casa Zoikai – aproape ca devine si ea un personaj. Forta dezlantuita a Virginiei Mirea isi gaseste ecoul in viclenia pe ton jos a lui Ametistov, in interpretarea lui George Mihaita, care aduce in scena comori de mobilitate fizica si iscusite replieri psihice. Baletul lui continuu, intre demnitarii pe care ii serveste, damele ce trebuie convinse sa "presteze" munci la care nu s-au gandit vreodata, contele ce merita dus de nas si Zoia, ale carei banuieli trebuie adormite da la iveala textura unui personaj fascinant in ticalosenia lui care vine firesc, natural. O alta sursa de comic autentic este scena in care cei doi chinezi care se bat pe dragostea fetei in casa (Mihaela Teleoaca) se infrunta intr-o partida de karate cu incetinitorul, pe muzica de opera. Apoi, dezlantuitele scene din bordelul nocturn sunt mostre ale unei degradari ce macina societatea comunista pe dinauntru, contribuind la dezagregarea ei (contribuie si astazi, la degradarea societatii noastre, prin urmare nu ne sunt complet straine). Umorul sardonic apare cand pornografia e combinata cu ideologia, fiindca demnitarii comunisti nu renunta la proslavirea partidului nici cand nu mai au pantalonii pe ei, ceea ce produce un efect comic garantat. Aparitia printre damele de consumatie a unei "aratari" mai inalte decat toti barbatii din scena si machiata de parca ar fi coborat dintr-un film de groaza – unii spectatori poate ca o recunosc din revistele colorate, in persoana prezentatoarei TV Roxana Ciuhulescu – arunca intreaga adunare intr-o zona de grotesc, acolo unde ii este, de fapt locul. Ciudatenia femeii-girafa care scrumeaza pe dulap e de natura sa ridice un semn de intrebare si sa schimbe cumva perspectiva spectatorului: ce anume era atat de gresit incat toate aceste intamplari puteau fi reale?
Povestea Zoikai ramane o interventie necesara intr-un trecut care ne-a marcat mai mult decat suntem noi dispusi sa o recunoastem, un trecut in care era posibil ca oamenilor sa li se ia propria casa, pe temeiuri imaginare, un trecut in care se traia in frica, umilinta si compromis continuu si care, prin aceasta, a modificat in rau fibra intima a omenirii care l-a parcurs. Cand dulapurile din casa Zoikai incep sa o ia din loc, miscandu-se in scena goala, scufundata in penumbra, pe muzica lui Prokofiev, e si mai clar ca acest trecut este inca viu pentru noi toti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
