Critica sprinţară/ de Antonio Patraş

Cartea este, bineînţeles, o "uvertură", una executată însă cuo virtuozitate în care se simte deja gheara leului. Textele,grupate în patru secţiuni, schiţează imaginea coerentă a criticiişi eseisticii literare din ultimul timp, cu toate inevitabileleomisiuni, menţionate prompt de autor: "Regret evident că nu am maiavut timpul sau dispoziţia necesară de a scrie despre volume deprim-plan din ultima vreme semnate de Eugen Negrici, NicolaeManolescu, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache,Al. Cistelecan, Sanda Cordoş sau de alţi debutanţi în afara celorpatru asupra cărora am avut posibilitatea să mă opresc".

Mizând pe spontaneitate şi pe virtuţile autenticităţii, BogdanCreţu atrage apoi atenţia asupra compoziţiei propriului tomfoiletonistic, care ar cuprinde o selecţie din cronicile publicateîn ultimii ani, ceea ce explică şi unele repetiţii ori ticuristilistice necorectate din teama de a nu falsifica în vreun feltextele şi de a cosmetiza a posteriori portretulpreocupărilor sale de lectură. Şi are dreptate autorul să nu-şi"pieptene" cronicile, pentru că repetiţiile nu sunt delocsupărătoare, cel puţin nu pentru lectorul care nu vrea neapărat săvadă musca de pe gulerul sau de pe căciula criticului.

Cărţile care au stârnit interesul foiletonistului aparţin, îngenere, personalităţilor de prim-plan (Alexandru Paleologu, NicolaeManolescu, Elvira Sorohan, Dan C. Mihăilescu, Florin Faifer, Alex.Ştefănescu, Basarab Nicolescu, George Gană, Adrian Marino, IonSimuţ, Sergiu Pavel Dan, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu), dar şicâtorva debutanţi remarcabili (Dragoş Cojocaru, Leonte Ivanov,Dragoş Varga-Santai ş.a.), fapt ce dezvăluie deja criteriulaxiologic care a stat la baza selecţiei.

Bogdan Creţu înţelege să nu-şi irosească timpul şi energia însterile polemici, preferând în schimb să practice o critică desusţinere, fapt care nu îl împiedică să fie exigent şi săsancţioneze eroarea, chiar dacă în discuţie intră nume de rezonanţăca Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Cristian Bădiliţă sau, de cenu?, Monica Lovinescu.

Discursul critic zvâcneşte mereu, jactant şi imprevizibil,intenţia ludică vădindu-se în (nota bene!) "siajul" săltăreţal frazei, în mecanicele şi ireverenţioasele-i cadenţe. Admiraţiaautorului se şi îndreaptă, de aceea, către un Florin Faifer sau unDan C. Mihăilescu, de la care se revendică stilistic şi pe care îicitează cu preţuire la tot pasul, fără a rămâne totuşi cu guracăscată. Ca atare, lui Dan C. Mihăilescu îi atrage atenţia asupraunei cărţi folositoare, iar lui Florin Faifer îi face doar unelesugestii, fără a-şi permite să dea sfaturi "unui criticexperimentat şi cu posibilităţi atât de rafinate". Familiaritateaaceasta nu e, cum ar putea părea unora, mai scrobiţi, delocantipatică, pentru că vine dintr-o înclinaţie irepresibilă cătrejoc, care-l determină pe neastâmpăratul foiletonist să se ia maiîntâi pe sine peste picior, şi abia apoi să privească spreceilalţi, amuzat nevoie mare de propriile-i năzbâtii. Supărăcioşiin-au decât să se încrunte. Nu cu ei vrea Bogdan Creţu să stea devorbă, şi bine face! El a învăţat de la Alexandru Paleologu, căruiaîi dedică pagini emoţionante, lecţia autoironiei şi a râsuluieliberator, şi ştie că numai cine râde poate înţelege ceea ce eprofund şi că gravitatea e scutul proştilor. Aici, în texteleacestea, criticul încetează parcă pentru o clipă să ne mai facă dinochi, copleşit de personalitatea fascinantă a mareluicărturar.

Cum nu poate suporta prea mult timp starea de prostraţie şinici agheasma, fie aceasta de cea mai bună calitate, pe Alex.Ştefănescu nu-l mai abordează cu încremenită admiraţie, arătându-iîn schimb o vie simpatie: nu degeaba îi compară înduioşarea cu ceaa tăuraşului Ferdinand, binecunoscutul personaj de desen animat;dar asta nu-i diminuează câtuşi de puţin respectul faţă de autorula câţiva metri cubi de texte risipite prin diverse gazete şi alunei gigantice - în intenţie chiar "monumentale" - Istorii aliteraturii române. În consecinţă, nici soarta istorieiliterare ca disciplină nu i se mai pare atât de sumbră, suficientemotive de optimism găsind şi în mulţimea de netrecut cu vederea avolumelor scoase într-un ritm alert de ani buni de Mircea A.Diaconu, exeget cu vaste posibilităţi aflat abia la mijloculcarierei.

Dar Cărtărescu nu-i inspiră, pe bună dreptate, prea multăîncredere în calitate de critic, teza de doctorat a lideruluioptzecist determinându-l să avanseze ipoteza că postmodernismulromânesc este "cel mai extins manifest literar cunoscut". Obsesiateoretizantă a lui Marin Mincu nu mai are nici o trecere în ochiiuniversitarului ieşean, care taxează foarte plastic mania aceastaabsurdă a textului de a-şi ridica "uneori şi când nu e cazul,poalele în cap", dar apreciază, obiectiv, anvergura unuiintelectual bântuit de nu puţine idiosincrazii, ca AdrianMarino.

Ştiind foarte bine ce-i place şi ce nu, autorulArpegiilor... crede cu tărie în utilitatea menirii sale, îşireprimă atent umorile din teama de a nu încălca, vorba sa,deontologia profesiei. Nu sacrifică nicicum adevărul doar de dragulunor cuvinte frumoase, însă atenţia deloc parcimonioasă cu care elucrat filigranul textului indică o binevenită tendinţăestetizantă, nu însă una de tip livresc manierist. Expresivitateadiscursului critic mizează pe impresia unei spontaneităţi căutate,cu efecte bine calculate, fără ambiguităţi şi fără preţiozităţiinutile. Calitatea esenţială a stilului, pigmentat ironic şi cu oplăcută tentă colocvială, rămâne claritatea, pentru că interesulmajor al cronicarului este să se facă bine înţeles. De aceea îşi şiconstruieşte fiecare text cu vădită migală, nu intră niciodatădirect în subiect, pregăteşte totdeauna terenul, pentru a lua maiapoi în discuţie tot soiul de probleme, de o actualitate mai multsau mai puţin strictă, care au rolul de a asigura fundalul necesarexplicării unor fenomene imposibil de înţeles doar din perspectivăestetică, deşi se pronunţă cu diferite prilejuri în favoareaautonomiei esteticului şi a depolitizării literaturii.

Pe lângă Arpegii critice. Explorări în critica şi eseisticaactuale, volum premiat de Uniunea Scriitorilor, Bogdan Creţu apublicat şi monografia Matei Vişniec, un optzecist atipic,dovedindu-se încă de la debut un critic pe deplin format, cupersonalitate şi cu un condei ager şi sigur pe sine, capabil săsurprindă nuanţe dintre cele mai variate, în forme surprinzătoare,vii, de o expresivitate fără fasoane, eliberată de prejudecatastilului aulic şi de poncifele aşa-zis "ştiinţifice". Aceste deloc- dacă-mi este permis să folosesc un termen drag autorului -"firoscoase" opuri (sau, mai bine, "pietre", "cărămizi" de latemelia unei opere ce se anunţă impunătoare) frapează prin fericitaîmperechere, fără nimic din timiditatea şi stângăciile inerenteoricărui debut, între rigoarea construcţiei ideatice, limpezimeaeşafodajului teoretic şi subtilitatea expresiei îndelung exersatăîn paginile numeroaselor reviste la care universitarul ieşeanpublică de ani buni cu o consecvenţă de invidiat, având în vedereobositoarele, lipsitele de satisfacţii activităţi didactice, ca şiepuizanta muncă de cercetare.

S-o spunem direct, fără atâtea vorbe: Bogdan Creţu este unuldintre cei mai veritabili critici şi eseişti ai generaţiei sale alcărui cuvânt, şi asta mi se pare cu adevărat demn de reţinut, aînceput să capete greutate în lumea scriitorilor şi să fie luat înseamă până şi de cei mai exigenţi intelectuali. Respectul dejacâştigat se datorează, dincolo de talentul indiscutabil, atitudiniinepărtinitoare faţă de operele literare, faţă de oameni şi cărţi,independenţei sale de spirit şi ororii faţă de compromisuri, care-lvor fi făcut să rămână liber, străin de interesele de grup,neangajat, afirmându-şi cinstit şi franc opţiunile, conştient, caorice om inteligent, de failibilitatea propriilor reflecţii, deunde şi o anumită relativizare, o binevenită rezervă în formulareajudecăţilor de valoare, în linia bunului-simţ şi a moderaţiei,singurele în măsură să convingă. De aceea, e foarte greu să nu fiide acord cu Bogdan Creţu, mai ales că opiniile sale, echilibrate,sunt vehiculate şarmant într-un discurs zglobiu, narcisist cumăsură, pe cât de autoironic pe atât de seducător, discurs care,chiar dacă nu penetrează în conştiinţa "moale ca o trahana" aanumitor cititori, e în măsură să procure altora, mai tari deînger, subtile satisfacţii.

Am ajuns, totuşi, cam prea repede în miezul problemei. Fie-neiertate aceste, ca să folosim o expresie voit pleonastică, arpegiiintroductive, care ar fi putut ţine de fapt loc de concluzii,pentru că, nu-i aşa?, într-o cronică lucrul cel mai greu nu e săformulezi un verdict, cât să scoţi la iveală (să inventezi, ar fispus cineva) elementele care să articuleze convingător discursul.Difficiles nugae, nu? Dar cronica literară are şi earigorile ei, deloc de dispreţuit. Aşadar, să trecem lasubiect.

Volumul Matei Vişniec, un optzecist atipic justifică pedeplin credinţa afirmată în paginile foiletoanelor: "Dintregenurile criticii, cronica literară mi se pare la fel depretenţioasă şi de solicitantă precum studiul academic, căcipublicistica nu exclude, ba chiar încurajează sinteza academică,solidă, riguroasă, constituind un tonic antrenament". Acest op nu eînsă doar o "tentativă" (cum zice, cu prea mare modestie, autorulînsuşi), ci o monografie în toată puterea cuvântului care probeazădisponibilitatea cronicarului de a îmbrăca, iată, veşminte mult maipretenţioase, chiar dacă fără apret academic.

Studiul, de o fermecătoare ţinută eseistică, e structurat înpatru capitole: după un scurt portret al generaţiei optzeci,autorul analizează acribios şi sagace toate compartimentelecreaţiei lui Matei Vişniec - poezia, dramaturgia şi, în fine,proza, aceasta mai mult un fel de violon d'Ingres, pentru cănu aduce nimic nou faţă de liniile generale ale scrieriloranterioare. Trebuie spus din capul locului că greutatea studiului edată de consistenţa interpretărilor, subtile şi nuanţate, şi nu de"teza" potrivit căreia Matei Vişniec ar fi, dragă Doamne, unoptzecist cum n-a mai fost altul. Altminteri, cum o fi arătând unoptzecist tipic, care e portretul robot al unui astfel descriitor?

Bogdan Creţu preîntâmpină dintru început aceste obiecţii şiface distincţiile necesare lămuririi propriului demers. Astfel,deşi punctează divergenţele din chiar sânul grupării (uniireprezentanţi de marcă, precum Marta Petreu, nici nu considerăoptzecismul o generaţie de creaţie, ci doar una "biologică"),criticul accentuează diferenţele care au determinat o evidentăschimbare de paradigmă faţă de modernism. Şi, în pofida a ceea cesusţin reprezentanţii ei cei mai belicoşi, se evidenţiazăimportanţa lui Nichita Stănescu în configurarea poeticiioptzeciştilor, arătându-se cât de vie era această influenţă întextele tinerilor scriitori. Chiar Matei Vişniec spunea, de altfel,că "poezia anilor optzeci este o reacţie de bună calitate la poezialui Nichita, cea mai interesantă formă de gândire poetică la care aajuns spiritul românesc de după Eminescu. Nichita este însă unmodel numai în măsura în care obligă la altceva".

Dacă principalele trăsături ale literaturii optzeciste ar fiapetenţa pentru real şi textualismul şi dacă cei mai mulţi dintrescriitorii generaţiei au optat pentru poezie şi pentru prozascurtă, Matei Vişniec, deşi debutează ca poet, devine ulteriorcelebru prin dramaturgia sa, evitând cu eleganţă atât excesultextualizant, cât şi fotografierea prozaică a realului. În viziunealui Bogdan Creţu, dramaturgul Vişniec e la fel de valoros ca poet.Mai mult, poezia sa înregistrează mai puţine eşecuri, şi astadeoarece, după descoperirea succesului ca dramaturg, scriitorul aperseverat poate prea mult pe direcţia care l-a consacrat şi i-aadus notorietatea internaţională.

Departe de a pune vreun preţ pe scandal şi fără să sedelimiteze zgomotos de scriitorii generaţiilor anterioare, Vişnieca părut încă de la primul volum un poet "al nevrozei", "dominat deinteligenţă", fapt vizibil în coerenţa scenariilor parabolice,multe dintre ele cu substrat subversiv. Imaginarul poetic, defactură teatrală, în linia literaturii absurdului, e marcat deaccente coşmareşti, grave, în ciuda veşmintelor prozodice mizând peefecte ludice. Ca şi Nichita Stănescu, poetul bucovinean excelează,cum just observă autorul prezentului studiu, în "manipulareanoţiunilor abstracte", în unele poeme cultivând un soi de umornegru cu totul aparte, în vreme ce în altele reuşeşte raraperformanţă "să deconstruiască subtil textualismul apelând chiar lamijloacele lui".

Capitolul cel mai extins şi dens e consacrat, în mod firesc,dramaturgiei. Exegetul pune la bătaie cunoştinţe solide pentru aexplica raporturile dintre teatrul lui Vişniec, filosofiaabsurdului şi literatura condiţiei umane. Modelat în manierăalegorică, personajul este plasat de regulă într-o situaţie-limităşi străbate invariabil acelaşi traseu, de la aşteptare la angoasaşi alienarea generată de eşecul comunicării. Modalităţile deconstrucţie a intrigii şi a personajelor sunt foarte bine şi precisdelimitate, interpretul subliniind totodată "mixtiunea"grotescului, oniricului, comicului şi tragicului ca marcă specificăa pieselor atipicului optzecist.

Pornind de la ideea, amplu argumentată, că "teatrul absurd e oformă de protest, de revoltă", în care "drama necomunicării, aneputinţei de a mărturisi despre propriile trăiri şi convingeri,are cauze ce nu pot fi demolate", Bogdan Creţu sugerează o posibilăapropiere de lirica lui Bacovia sau de teatrul lui Sorescu, al luiIonesco, Beckett, Dürrenmatt sau Mrozek, subliniind echilibrat"statutul fiinţei umane, preocupare de prim rang în literaturaabsurdului": "Mai întâi, faptul că motivul experienţei-limită nunumai că este demitizat, dar devine demn de tot dispreţul, merităorice batjocură trimite la ideea văduvirii omului de şansa oricăreireconvertiri la verticalitate. Individului îi este din nou refuzatăsolemnitatea morţii. Aceasta pur şi simplu nu-i aparţine(sic!)".

Exegetul observă, de asemenea, că poetica absurdului nuepuizează complexitatea dramaturgiei lui Matei Vişniec, ultimelesale piese inaugurând o nouă etapă, prin recuperarea şiresemantizarea melodramei, teatrului experimental,poetic-metaforic, parabolei, vodevilului etc. Fie în poezie, fie îndramaturgie, marele talent al lui Matei Vişniec - susţine, cudreptate, Bogdan Creţu - "stă tocmai în implicaţiile de ordinexistenţial, în naturaleţea zămislirii unei atmosfere complexe,situate la graniţa dintre burlesc, comic, grotesc, ridicol, pe de oparte şi tragic, grav, diafan, pe de altă parte". În plus, caprozator, scriitorul "îşi consolidează un univers ficţionalspecific, continuând arpegiile pe tema absurdului conceput ca oaltă faţă a realităţii, demonstrându-şi, încă o dată, vocaţia sa deprocuror al realităţii aberante".

În concluzie, Matei Vişniec, un optzecist atipic e celmai important studiu critic de care a beneficiat până acum operascriitorului de renume european. Alături de sprinteneleArpegii..., această solidă monografie marchează debutulunuia dintre cei mai talentaţi critici ai momentului. Sperăm sănu-i fie vremurile potrivnice şi s-o ţină tot aşa, cu vânt dinpupa, până la ţărmul la care o fi voind să ajungă.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiarla Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre oteorie a personalitatii, 2007.