Ziarul de Duminică

Copilul invizibil (II)/ de Gáspár György

Copilul invizibil (II)/ de Gáspár György

Autor: Ziarul de Duminica

14.04.2016, 23:42 209

Emoţiile sunt darurile vieţii

A face loc emoţiilor în spaţiul nostru interior înseamnă a ne permite să trăim, a ne folosi cu adevărat inteligenţa emoţională şi a ne linişti în situaţiile de criză. Este surprinzător cât de important şi sănătos este procesul de auto‑validare emoţională, iar efectul acestuia îl putem testa imediat cu ajutorul unui exerciţiu împrumutat din mindsight – abordarea psihoterapeutică dezvoltată şi promovată de Daniel Siegel, psihiatrul şi psihoterapeutul american care în 2014 a vizitat pentru prima dată România la invitaţia Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie şi a Otiliei Mantelers.

Atunci când fac acest exerciţiu în cadrul atelierelor sau grupurilor de dezvoltare personală, la repetarea cuvântului „nu” pe feţele participanţilor apare încruntarea, durerea sau revolta. În timp ce validarea emoţională exprimată prin cuvântul „da” aduce acceptarea, eliberarea sau împăcarea, sentimente care de cele mai multe ori sunt însoţite de lacrimi şi multă seninătate. Exact acest proces îl trăim atunci când, în urma evenimentelor petrecute peste zi, în mod conştient sau automat, acceptăm sau respingem emoţiile pe care creierul nostru le produce. Emoţiile sunt daruri esenţiale din partea vieţii, iar forţa lor este uriaşă, în ciuda faptului că sunt invizibile. Atunci când apar, mereu aduc cu ele câte un mesaj, care aşteaptă să ajungă cu nerăbdare la destinatar, adică la partea noastră conştientă. De aceea, cea mai eficientă modalitate de gestionare emoţională pe care eu o practic şi pe care am aflat‑o parcurgând cu mare atenţie literatura de specialitate este aceea în care ne permitem să trăim emoţiile, alegem să ne exprimăm curiozitatea faţă de acestea atunci când apar şi ne oferim libertatea de a le înţelege mesajul pornind de fiecare dată de la povestea noastră personală. Aceste exerciţii de apropiere şi împrietenire cu propriile emoţii sunt dovezi reale ale preţuirii de sine şi practicarea lor repetată este sănătate curată pentru sufletul nostru şi un beneficiu în relaţiile cu cei dragi.

Atunci când luptăm cu emoţiile noastre prin respingere, negare sau reprimare, nu facem altceva decât să ne săpăm propria groapă psihologică şi să ne exilăm de bună voie din momentul prezent. Deoarece emoţiile dificile sau inflamate devin distructive şi ajung să ne corodeze mintea, corpul, spiritul şi relaţiile. O emoţie odată activată nu se linişteşte dacă nu-i acordăm atenţia cuvenită, ci din contră. Dacă o ignorăm, aceasta îşi cheamă ajutoare şi astfel, spre exemplu, frica se transformă în nervozitate, adică un mixt de frică şi furie, sau în iritare, un cocktail psihologic de frică, furie şi ruşine. Însă emoţiile se îmblânzesc natural atunci când le permitem să existe, atunci când le conştientizăm şi uneori chiar ne permitem să dialogăm cu ele. Eu adesea aleg să le abordez în felul următor: „Aaa… dna Frică (sau dl Furie) ai apărut din nou, îţi mulţumesc că eşti aici şi mă însoţeşti ca de obicei, ştiu că tu acum ai vrea să fug sau să lupt, dar mă văd nevoit să răspund aşa cum consider că este cel mai sănătos pentru mine şi relaţia mea.” Pentru a ne folosi inteligenţa emoţională în acest fel, este important să cunoaştem mai multe lucruri despre natura emoţiilor umane.

Cercetătorii pasionaţi şi interesaţi de misterele creierului uman, aşa cum este şi profesorul de neurologie Antonio Damasio de la Universitatea din California de Sud, SUA, au ajuns la concluzia că fiinţa umană se naşte cu un set de emoţii primare sau de bază: frica, furia, tristeţea, dezgustul, bucuria – exact ca personajele principale din animaţia de mare succes Întors pe dos (cu titlul în engleză Inside Out). La acestea, Damasio mai adaugă şi surprinderea sau uimirea. În timp ce în rândul emoţiilor secundare sau sociale se află ruşinea, vinovăţia, simpatia, stânjeneala, mândria, gelozia, recunoştinţa, admiraţia, dispreţul etc. Astfel, am putea formula scenariul pentru un nou mesaj televizat de interes public, care să sune în felul următor: „Pentru o viaţă sănătoasă, identificaţi, etichetaţi şi acceptaţi, zi de zi, cel puţin zece dintre emoţiile pe care le trăiţi.” Vă puteţi imagina o asemenea rutină sănătoasă de igienizare a creierului şi de curăţare a acestuia de reziduurile psihologice de peste zi? Eu, da! Iar ceea ce am mai putea adăuga pentru un adevărat festin emoţional este verbalizarea acestor emoţii către o persoană de încredere, cu picioarele bine ancorate în realitate şi capabilă să ne asculte şi să ne accepte fără nicio dorinţă ascunsă de a epata sau de a emite o judecată de valoare.

Plusul pe care-l poate aduce un exerciţiu de exprimare deschisă, dincolo de efectul natural al îmblânzirii emoţionale, este o intensificare a conexiunii dintre emiţător şi receptor. O astfel de conectare interumană, bazată pe empatie şi siguranţă emoţională, poate deveni unul dintre cele mai puternice mijloace de consolidare a unei relaţii de suflet. Exprimarea emoţională duce la apropiere, dezvoltare şi vindecare, chiar dacă implică o poziţie de vulnerabilitate şi necesită o doză de curaj – dar să nu uităm că victoria este mereu de partea celor curajoşi. Iar beneficiile nu sunt doar personale. Deoarece, auto‑validarea emoţională este piatra de temelie către validarea emoţională exprimată faţă de ceilalţi. Este acelaşi traseu psihologic pe care Dalai Lama îl foloseşte pentru a descrie importanţa auto‑compasiunii: „Nu putem vorbi despre compasiune în lipsa auto-compasiunii.”

Iar noi (eu şi TU, cel care citeşti aceste rânduri) merităm să ne oferim acceptarea şi iubirea de sine fără nicio condiţie prealabilă, fiindcă este un drept prin naştere al fiecărei fiinţe umane. Nu avem nevoie de permisiunea nimănui pentru a trăi în armonie cu noi înşine. Iar dacă această nevoie ne este satisfăcută, putem înfrunta provocările vieţii mult mai bine; în caz contrar, adesea ne vom prăbuşi sub povara acestora, riscând să-i tragem în jos şi pe cei dragi nouă.

Pentru a vă linişti şi asigura că nu sunteţi singurii adulţi din lume care întâmpină uneori dificultăţi în ceea ce priveşte iubirea de sine şi preţuirea emoţiilor, am să vă vorbesc despre cele cinci stadii de acceptare a emoţiilor propuse de doctorul în psihologie Christopher Germer, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, SUA. Renumitul psiholog şi psihoterapeut descrie într‑una dintre cărţile sale, scrise pe tema auto‑compasiunii, un proces de deschidere sufletească faţă de disconfortul emoţional, compus din mai mulţi paşi.

Datorită reacţiilor subcorticale de genul „luptă‑fugă‑îngheţ”, care se activează automat în situaţii de pericol, prima reacţie (instinctivă) la emoţiile inconfortabile este aversiunea – care se poate manifesta prin reacţii de evitare comportamentală sau mentală (de exemplu, îngrijorările şi ruminaţiile) ori prin rezistenţă. Cei mai mulţi dintre noi, pe durata unei vieţi inconştiente, rămânem blocaţi în această etapă. Dar important de ştiut este că procesul poate continua spre a doua etapă, pe care noi, psihologii, o numim activarea curiozităţii – care implică o acţiune contraintuitivă, şi anume: în loc să evităm emoţia, să ne orientăm spre aceasta cu interes şi deschidere. Să ne lăsăm ghidaţi de o serie de întrebări specifice detectivilor din seriale precum „Columbo” sau „Miss Marple”: Ce este această emoţie? Ce are să-mi comunice? Ce înseamnă pentru mine o asemenea emoţie? După care, acompaniaţi de o profundă respiraţie abdominală, să ne îndreptăm spre etapa de toleranţă – atunci când încă nu suntem convinşi de importanţa emoţiilor, fie ele pozitive, fie negative, dar le „tolerăm” sau îndurăm. Urmând ca, pe măsură ce opoziţia noastre se erodează şi vechile mecanisme de apărare se slăbesc, să ajungem la a patra etapă, cunoscută drept îngăduinţa – aceea care permite ca emoţiile dificile să vină şi să plece, exact aşa cum călătoresc norii pe cer. Pentru ca, într-un final, să ajungem la împrietenirea cu emoţiile – sau etapa în care vedem beneficiile şi darurile pe care le aduce cu sine fiecare emoţie considerată negativă.

Acest nou tip de relaţionare cu propriile noastre emoţii şi sentimente pare să fie mecanismul vindecător din spatele unei psihoterapii de succes, în care terapeutul nu îndreaptă clientul spre confruntarea directă cu stările sale, ci îl susţine în dezvoltarea unei noi relaţii, de prietenie cu acestea. Deoarece abordarea dificultăţilor vieţii, inclusiv a provocărilor din relaţia părinte-copil, cu o inimă deschisă şi o minte limpede – mai exact, cu empatie şi luciditate – este procesul prin care putem atinge starea de alinare emoţională.

De când am descoperit această cale de împrietenire cu emoţiile, încerc să o parcurg cu intenţie atunci când observ că mă raportez la emoţie ca la un oaspete nepoftit, deşi în mod conştient ştiu că am nevoie să-mi extind perspectiva asupra situaţiei. Şi vă invit să cunoaşteţi idila romantică a relaţiei mele cu frica.

Este una dintre emoţiile care m-a însoţit de când m‑am născut – ulterior am descoperit că la aceeaşi părere au ajuns şi oamenii de ştiinţă: cu frica ne naştem – şi mereu îmi dădea doar bătăi de cap. În copilărie, apărea atunci când urma să dorm singur, când mergeam la grădiniţă sau când trebuia să plec într-un loc străin, să fac un lucru nou ori să vorbesc în public. Era prezentă în interiorul meu şi, ca lava unui vulcan, simţeam că-mi invadează tot universul, iar eu mă rigidizam automat, devenind o „stană de piatră” (expresie utilizată de bunica atunci când, efectiv, îngheţam de teamă). Anii au trecut şi numele meu Fricosul era. Pe măsură ce creşteam, încercam să ascund cât mai mult frica, de ruşine să nu o vadă cei din jur – colegii, prietenii, profesorii, rudele, cunoscuţii. Dar în mod cert aceasta mereu ieşea la suprafaţă, iar eu eram abordat cu „minunatele” replici de genul: „De ce îţi este frică? Pari speriat! Nu trebuie să-ţi fie frică.” Iar în acele momente tot ceea ce simţeam era o distanţă crescătoare între mine şi restul lumii. Aveam impresia că sunt E.T. – extraterestrul, personajul ciudat şi diferit de toţi ceilalţi. Încetul cu încetul, până în adolescenţă am ajuns să urăsc frica şi, totodată, o parte din mine – acea parte care era dezgustător de sensibilă, adică o pacoste pentru mine. Iar ca manifestare a aversiunii, am ajuns să evit tot mai mult contactele sociale. Dacă pe stradă zăream o persoană cunoscută, traversam cu viteza lumii luând-o în altă direcţie, pentru a mă asigura că nu trebuie să interacţionez cu persoana respectivă. În pauzele de la şcoală, rămâneam ţintuit în bancă şi, dacă în timpul orei nu ştiam răspunsul la o întrebare, citeai pe faţa mea o expresie tâmpă, un rânjet larg şi extrem de jenat, ceea ce-mi creştea şi mai mult teama de penibil. Atât de mult, încât nici în prezent nu‑mi este confortabil să mă uit la show-uri de genul „Românii au talent”, deoarece cu fiecare moment de expunere, inconştientă, a unor participanţi ajung să trăiesc (şi) eu jena şi umilinţa.

Ajuns la facultate, am învăţat despre tulburarea numită anxietate – o „boală” mintală în care emoţia principală este frica. Posesorul tulburării ajunge să facă orice de dragul de a o evita, convins că nu va supravieţui în urma confruntării cu aceasta. Sincer, o asemenea descoperire m‑a ajutat şi nu m-a ajutat… Găsisem o explicaţie, dar îmi crescuse şi panica la ideea că sunt bolnavmintal. Totuşi, curios din fire sau mai degrabă dornic să aflu mai multe despre această anxietate pentru a şti cum să o maschez mai bine, am început să mănânc ca untul pe pâine materialele legate de acest subiect – care erau scrise ca şi când ar fi fost vorba despre mine. Şi toate, fără nicio excepţie, recomandau ca tehnică de vindecare expunerea sau confruntarea cu factorul fobogen (acel ceva care‑ţi activează frica). Astfel, ca atunci când medicul îţi spune că nu ai de ce să-ţi faci griji, m-am expus şi frica a crescut şi mai mult în intensitate. Atât de tare, încât la prima expunere serioasă în faţa unui public de vază, după primele trei vorbe sângele a început să-mi ţâşnească pe nas şi urechile să‑mi ţiuie ca locomotiva unui marfar aflat în trecere prin satul de vacanţă. După ce s-a încheiat prezentarea, mi-am jurat să nu mai fac niciodată o astfel de imprudenţă. Cine naiba m‑a pus să urmez prostiile din cărţi? Ce-a fost în capul meu? Cum să fii atât de naiv, încât să crezi că va funcţiona şi în cazul tău? erau gândurile cu care-mi biciuiam sufletul, încercând să mă ascund cât mai repede în colţul meu izolat şi confortabil, în care plăteam cu vârf şi îndesat pentru fapta mea necugetată.

Timpul a trecut, furtuna mentală s-a mai domolit, dar intuiţia (care, conform unui şaman pe care l-am întâlnit de curând, este cea mai valoroasă resursă a mea) nu‑mi dădea pace. Îmi şoptea să mai caut, să văd ce este cu această frică. Astfel, am dat peste teoriile centrate pe acceptarea de sine, ideile umaniste şi conceptul de mindfulness – care spun în cor că cel mai bine poţi lupta cu un inamic dacă-l transformi din adversar în aliat. Am ajuns astfel să‑mi îndrept curiozitatea spre emoţia numită frică, să o văd cu alţi ochi şi să nu mai fug de ea – pentru că ea va veni oricum după mine (este ca ruşinea, te prinde din urmă de fiecare dată) –, să-i grăiesc când mă cuprinde, să-i spun pe nume şi să-i mulţumesc că este acolo şi apoi cu respect să-i declar că, în ciuda faptului că este prezentă, am să fac ceea ce mi-am propus. Şi exact aşa cum spune şi dr. Germer, toleranţa mea a început să se dezvolte, deci nu mă mai panicam când apărea acea senzaţie în corpul meu, deoarece ştiam ce şi cine este. Era frica mea cea de toate zilele, cu care m-am născut şi care voia să mă apere; şi îşi făcea atât de bine treaba, încât mă proteja chiar şi atunci când nu era cazul. Dar ce să-i faci, asta e menirea ei, acesta e jobul ei şi ştiu că nu te poţi împotrivi orânduielilor Naturii – tot ceea ce poţi face este să le accepţi şi le permiţi să existe. Ajungem, după o vreme, să învăţăm că putem convieţui cu aceste temeri. În prezent, ştiu că nu voi scăpa niciodată de frică, ea face parte din Gáspár şi am grijă să-i fac loc lângă mine atunci când îi simt prezenţa. La prima conferinţă din seria de evenimente „Puterea relaţiilor: călătoria de la vină către vulnerabilitate şi vindecare”, pe care am susţinut-o în tandem cu Otilia Mantelers, am avut în sală un număr de peste 350 de participanţi, iar noi ne-am asumat rolul de a vorbi despre vulnerabilităţile noastre – frica a fost acolo, dar de această dată nu m‑a mai sabotat, ci a sărbătorit alături de mine succesul unui eveniment reuşit şi plin de emoţii.

Acelaşi parcurs dulce-amărui l-am avut şi cu ruşinea, invidia şi acum îl am cu furia. Cu tristeţea, nu a fost necesar, deoarece suntem într-o relaţie funcţională de multă vreme. Iar pe tine, cel care ai citit povestea mea, te rog să‑mi promiţi că vei încerca să te uiţi la emoţiile tale cu blândeţe, să le spui pe nume, să le primeşti în casa sufletului tău şi să înlocuieşti concepţia „nu trebuie să simt” cu „ce bine că simt, asta înseamnă că încă sunt viu”. Deoarece astfel poţi integra părţi esenţiale din tine şi, fără să mai lupţi împotriva ta, vei ajunge să depăşeşti mai uşor furtunile vieţii – care vin şi trec, dar important este să ştim că nu sunt mai puternice decât noi. Astfel vei putea să accepţi un cuvânt crud rostit de către copilul sau partenerul tău, fără să faci din asta o criză naţională. Fără să îţi perpetuezi convingerea că, dacă simţi frică, furie, tristeţe în interacţiunea cu copilul, înseamnă că nu este de bine. Ba este, şi este chiar sănătos, pentru că relaţiile, la fel ca emoţiile, sunt vii şi schimbătoare, exact aşa cum suntem şi noi. Iar atunci când nu vei mai simţi asemenea emoţii, este momentul să te îngrijorezi, deoarece înseamnă că o parte importantă din tine s-a pierdut şi odată cu aceasta încetul cu încetul te vei pierde şi tu.

Emoţiile au nevoie să fie puse în cuvinte, să fie exprimate, să fie trăite şi preţuite – exact aşa cum are nevoi fiecare vietate – pentru că ele sunt muzica pe care noi dansăm în viaţă. Iar responsabilitatea noastră este să învăţăm paşii potriviţi pentru fiecare muzică, nu să ne îmbufnăm şi cu îndârjire să schimbăm ritmurile muzicale. Un dansator devine bun şi excelează nu pentru că îşi găseşte muzica perfectă, ci pentru că îndrăzneşte să înveţe noi paşi de dans pentru fiecare gen muzical. Aşadar, acceptă să fii dansatorul principal pe scena vieţii tale, practică paşii de dans compatibili cu fiecare piesă cântată de viaţă şi opreşte‑te din a lupta împotriva firii, împotriva umanului din tine şi, astfel, împotriva lui Dumnezeu.

 

Din volumul în curs de apariţie la Editura Curtea veche

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO