Ziarul de Duminică

Convorbiri telefonice/ de Roberto Bolano

Convorbiri telefonice/ de Roberto Bolano
29.03.2011, 23:10 160

Roberto Bolano (1953-2003), născut în Chile, narator şi poet,s-a impus ca unul dintre scriitorii latinoamericani esenţiali aitimpurilor noastre. Opera sa, parţial publicată postum, a creat unadevărat cult în lumea literară internaţională a ultimilor ani,fiind tradusă pe toate meridianele globului. Printre lucrările salecele mai cunoscute se numără romanele Los detectives salvajes,2666, Monsieur Pain, Amuleto, Amberes, La pista de hielo, Unanovelita lumpen, Nocturno de Chile, Estrella Distante, precumşi volumele de povestiri Llamadas telefónicas, El gauchoinsufrible şi Putas asesinas. Pentru creaţia sa, Bolanoa fost distins cu Premiul Heralde pentru roman şi Premiul RómuloGallegos, iar postum, în 2009, i s-a acordat în Statele Uniteprestigiosul National Book CriticsCircle Award.

Fragmentul de mai jos face parte din volumul de povestiriConvorbiri telefonice de Roberto Bolaño (traducere din limbaspaniolă de Dan Munteanu Colan), în curs de apariţie la EdituraLEDA, imprint al Grupului Editorial Corint.

Henri Simon Leprince

Aceastǎ istorie s-a petrecut în Franţa cu puţin înainte, întimpul şi puţin dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Protagonistulse numeşte Leprince (numele, fǎrǎ sǎ se ştie de ce, i sepotriveşte, deşi el este complet opusul unui prinţ; de clasǎmijlocie scăpătată, nu are bani, nici o bunǎ educaţie, niciprieteni acceptabili) şi este scriitor.

Bineînţeles cǎ este un scriitor ratat, adicǎ trǎieşte înambianţa presei de scandal parieziene şi publicǎ poezii (pe carepoeţii proşti le considerǎ proaste şi poeţii buni nici mǎcar nu lecitesc) şi povestiri în reviste provinciale. Editurile - saucititorii editurilor, aceastǎ sub-castǎ destestabilǎ - , pare cǎ îlurǎsc, fǎrǎ ca el sǎ ştie de ce. Manuscrisele lui sunt mereurespinse. E de vârstǎ mijlocie, e celibatar, s-a obişnuit cueşecul. În felul sǎu, este un stoic. Îl citeşte pe Stendhal cumândrie şi cu un soi de provocare. Îi citeşte pe unii suprarealiştipe care în fond îi detestǎ (sau invidiazǎ) din tot sufletul. Îlciteşte pe Alphonse Daudet (ale cǎrui pagini sunt un balsam) şi dinfidelitate pentru tatǎl sǎu îl citeşte şi pe lamentabilul LéonDaudet, care nu este un prozator prost.

În 1940, când Franţa capituleazǎ, scriitori, divizaţi înainteîntr-o sutǎ de mişcǎri înfloritoare, se adunǎ dupǎ furtunǎ în douǎgrupǎri total antagonice: cei ce cred cǎ se poate rezista(subîmpǎrţiţi la rândul lor în rezistenţi activi - cei mai puţini -, pasivi - cei mai mulţi - , rezistenţi simpatizanţi, rezistenţiprin omisiune, prin sinucidere, prin exagerare, prin fairplay, prin delicateţe etc.) şi cei ce cred cǎ se poatecolabora, subîmpǎrţiţi de asemenea în multiple secţiuni, toateaflate sub influenţa gravitaţionalǎ a celor şapte pǎcate capitale.Pentru mulţi, la umbra revanşelor politice, a sosit vremearevanşelor literare. Colaboraţioniştii ajung la conducerea unoredituri, a unor reviste, a unor ziare. Leprince, care la primavedere se aflǎ pe pǎmântul nimǎnui, sau care dupǎ pǎrerea lui seaflǎ pe pǎmântul nimǎnui, înţelege dintr-o datǎ cǎ teritoriul lui(patria lui) este cea a scriitoraşilor de duzinǎ, a invidioşilor, ascriitorilor fǎrǎ stofǎ.

Dupǎ un timp încearcǎ sǎ-l atragǎ colaboraţioniştii, care vǎd înel, pe bunǎ dreptate, un seamǎn. Gestul, în mod neîndoios, în afarǎde prietenos este şi generos. Noul director al ziarului sǎu îlcheamǎ la el, îi explicǎ noua politicǎ a cotidianului de acord cupolitica Noii Europe, îi oferǎ o funcţie, mai mulţi bani,prestigiu, avantaje minime pe care Leprince nu le-a cunoscutniciodatǎ.

În acea dimineaţǎ înţelege în sfârşit anumite lucruri. Niciodatǎpânǎ atunci nu avusese conştiinţa rolului sǎu minuscul în piramidaliteraturii. Niciodatǎ pânǎ atunci nu s-a simţit atât de important.Dupǎ o noapte de meditaţie şi de exaltare, refuzǎ oferta.

Zilele urmǎtoare sunt de probǎ. Leprince încearcǎ sǎ-şi continueviaţa şi munca de parcǎ nu s-ar fi petrecut nimic. Ştie, cu toateacestea, cǎ aşa ceva este imposibil. Încearcǎ sǎ scrie, dar nu-iiese nimic. Încearcǎ sǎ reciteascǎ autorii sǎi cei mai iubiţi, darpaginile par a fi albe sau minate de semnale misterioase ce îlasalteazǎ la fiecare paginǎ. Încearcǎ sǎ citeascǎ, dar e incapabilsǎ se concentreze, sǎ înveţe, sǎ se delecteze. Are coşmaruri,uneori vorbeşte singur fǎrǎ sǎ-şi dea seama, de câte ori poate facelungi plimbǎri prin cartiere pe care le cunoaşte foarte bine şicare, spre uimirea lui rǎmân neschimbate, impermeabile la ocupaţieşi la schimbare. Dupǎ scurtǎ vreme stabileşte legǎturi cu câţivanonconformişti, cu persoane care ascultǎ Radio Londra şi cred cǎlupta este inevitabilǎ.

La început participarea lui, prezenţa lui în locurile unde esteprezentǎ rezistenţa, este minimǎ. Figura lui discretǎ şi seninǎ(deşi în legǎturǎ cu seninǎtatea sa opiniile sunt divergente) treceneobservatǎ. Cu toate acestea cei ce poartǎ pe umeriresponsabilitaţile (şi care nu aparţin nicidecum breseleiscriitorilor) nu întârzie sǎ se fixeze asupra lui, sǎ aibǎîncredere în el. Aceastǎ încredere se datoreazǎ poate faptului cǎsunt puţini cei dispuşi sǎ rişte. Oricum, Leprince intrǎ înrezistenţǎ şi silinţa şi sângele sǎu rece îl fac în curând demn demisiuni tot mai delicate (în realitate, scurte deplǎsǎri şiîncǎierǎri fǎrǎ prea mare importanţǎ, bineînţeles în afara bresleiliteraţilor).

Şi tocmai pentru aceştia, Leprince constituie o enigmǎ şi osurprizǎ. Cei ce înainte de capitulare se bucurau de o anumitǎcelebritate şi pentru care Leprince nu exista, încep sǎ-lîntâlneascǎ cu asiduitate peste tot, şi, ceea ce e mai rǎu, sǎdepindǎ de el pentru a fi protejaţi sau în ceea ce priveşteplanurile lor de a fugi. Leprince apare ca ivit din neant, îiajutǎ, le pune la dispoziţie tot ce are (care este puţin), se aratǎdispus sǎ colaboreze şi este eficient. Scriitorii stau de vorbǎ cuel. Conversaţiile au loc noaptea, în încǎperi sau pe coridoare înîntuneric şi niciodatǎ nu sunt altceva decât murmure. Câte unul îisugereazǎ sǎ se apuce sǎ scrie povestiri, versuri, eseuri. Leprinceîi asigurǎ cǎ asta face din 1933. Scriitorii vor sǎ ştie (nopţilede aşteptare sunt lungi şi tulburǎtoare şi unii au chef de vorbǎ)unde şi-a publicat scrierile. Leprince înşiruie titluri de revisteşi ziare împuţite, a cǎror simplǎ menţiune produce greaţa sautristeţea ascultǎtorului. Întâlnirile se sfârşesc de obicei înzori, când Leprince îi lasǎ într-o casǎ sigurǎ, cu o strângere demânǎ sau o îmbrǎţişare scurtǎ urmate de câteva cuvinte demulţumire. Şi cuvintele sunt sincere, dar dupǎ ce se despartscriitorii încearcǎ sǎ se desprindǎ de Leprince, sǎ-l uite ca pe unvis urât lipsit de importanţǎ.

Prezenţa sa provoacǎ o respingere inexprimabilǎ, deneclasificat. Ştiu cǎ se aflǎ alǎturi de ei, dar în fond refuzǎ dinrǎsputeri sǎ îl accepte. Percep, poate, cǎ Leprince a stat mulţiani în purgatoriul publicaţiilor sǎrace sau de scandal şi ştiu cǎde acolo nu scapǎ nici om, nici animal sau cǎ scapǎ doar cei cesunt foarte puternici şi strǎlucitori şi bestiali.

Leprince, se înţelege de la sine, nu se încadreazǎ în nici unuldin aceste modele. Nu este fascist, şi nu s-a înscris în Partid, şinu face parte din Societatea Scriitorilor. Aceştia, poate, îl vǎdca pe un parvenu, un oportunist pe invers (pentru cǎ normalar fi ca Leprince sǎ-i denunţe, sǎ-i înjure, sǎ particpe lainterogatoriiile lor împreunǎ cu poliţia şi sǎ se dǎruiascǎ cu trupşi suflet colaboraţioniştilor) care într-un acces de nebunie, atâtde frecvent la scriitorii-ziarişti, s-a situat de partea corectǎ înmod inconştient, aproape ca bacilul unei boli contagioase.

Domnul D, de pildǎ, exuberantul romancier din Languedoc, scrieîn jurnalul sǎu cǎ Leprince i se pare o umbrǎ chinezeascǎ fǎrǎ niciun alt comentariu. Restul, cu douǎ-trei excepţii, îl ignorǎ.Referinţele la persoana sa sunt rare, referinţele la opera sa suntinexistente. Nimeni nu se deranjeazǎ sǎ afle ce scrie scriitorulcare le-a salvat viaţa.

Strǎin de toate, Leprince continuǎ sǎ lucreze la ziar (undetrezeşte tot mai multe suspiciuni) şi sǎ-şi cizeleze poeziile.Riscurile pe care şi le asumǎ zilnic depǎşesc cu mult minimulnecesar ca sǎ-şi pǎstreze faţǎ de el însuşi un anumit simţ aldecenţei. Curajul sǎu depǎşeşte adesea temeritatea. Într-o noapteîl protejeazǎ pe un poet suprarealist urmǎrit de Gestapo, care îşiva sfârşi zilele (dar nu din vina lui Leprince) într-un lagǎr deconcentrare din Germania, care se desparte de el fǎrǎ sǎ-i spunǎmǎcar mulţumesc; pentru poetul Leprince existǎ doar ca tovarǎş denenorocire şi la acest nivel e de prisos orice mulţumire, nu încalitate de coleg (cuvânt groaznic), nici de seamǎn în aceeaşianevoioasǎ profesiune. Într-un sfârşit de sǎptǎmânǎ îl însoţeştepânǎ într-un sat din apropierea frontierei spaniole pe un eseistcare în trecut scrisese vorbe dispreţuitoare (poate îndreptǎţite)despre una din cǎrţile lui şi care în acest ceas decisiv nici mǎcǎrnu şi aminteşte de asta, atât de micǎ, atât de fantomaticǎ esteopera şi talia lui publicǎ.

Uneori Leprince socoteşte cǎ faţa lui, educaţia lui, atitudinealui, lecturile lui sunt vinovate de aceastǎ respingere. Timp detrei luni, în momentele libere pe care i le lasǎ ziarul şiactivitǎţile clandestine scrie un poem de 600 de versuri în care sescufundǎ în misterul şi martiriul poeţilor minori. Când terminǎpoemul (care l-a costat suferinţǎ şi istovitoare eforturi) înţelegecu stupoare cǎ el nu este un poet minor. Altcineva ar fi continuatsǎ cerceteze, dar Leprince nu are curiozitǎţi privind propria sapersoanǎ şi dǎ foc poemului.

În aprilie 1943 rǎmâne fǎrǎ slujbǎ. Lunile urmǎtoare trǎieştecum poate, fugind mereu de poliţie, de turnǎtori, de sǎrǎcie.Într-o searǎ, hazardul îi oferǎ drept refugiu casa unei tinereromanciere. Leprince este speriat şi romanciera are insomnie, aşacǎ petrec amândoi multe ceasuri stând de vorbǎ.

Cine ştie ce mecanisme oculte se declanşeazǎ în Leprince, dar înnoaptea aceea îi mǎrturiseşte sincer toate frustrǎrile, toatevisele, toate ambiţiile sale. Tânǎra romancierǎ, care frecventeazǎ,cum numai o franţuzoaicǎ e în stare sǎ facǎ asta, cenaclurileliterare, îl recunoaşte pe Leprince sau crede cǎ îl recunoaşte.Ultimele luni l-a vǎzut în sute de ocazii, întotdeauna în umbracâte unui scriitor de renume şi în pericol, mereu în holul vreunuidramaturg angajat, pe post de curier, secretar, valet. Sunteţisingurul pe care nu îl cunoşteam, îi spune tânǎra romancierǎ, şi mǎîntrebam ce fǎceaţi în acele case. Pǎreaţi omul invizibil, adaugǎ,mereu tǎcut, mereu disponibil.

Lui Leprince îi place sinceritatea tinerei şi se lasǎ furat deea. Îi vorbeşte de opera lui şi surpriza interolcutoarei esteimensǎ. În mod inevitabil ajung la tema marginalizaǎrii luiLeprince. Dupǎ câteva ore tânǎra crede cǎ ştie care este problemaşi cǎ i-a gǎsit soluţia. Îi vorbeşte fǎrǎ menajamente; are ceva,zice, pe chipul lui, în felul lui de a vorbi, în privirea lui, careprovoacǎ repulsia majoritǎţii oamenilor. Soluţia este evidentǎ:trebuie sǎ disparǎ, sǎ fie un scriitor tainic, sǎ încerce caliteratrura sa sǎ nu-i reflecteze chipul. Soluţia este aşa desimplǎ şi de puerilǎ, încât nu poate fi decât bunǎ. Leprince oascultǎ cu atenţie şi o aprobǎ. Ştie cǎ nu va urma sfaturiletinerei romanciere, se simte surprins şi poate puţin ofensat, ştiecǎ este prima datǎ cǎ a fost ascultat şi înţeles.

A doua zi dimineaţa o maşinǎ a Rezistenţei îl ia pe Leprince.Înainte de a pleca tânǎra romancierǎ îi strânge mâna şi îi doreştenoroc. Apoi îl sǎrutǎ pe gurǎ şi începe sǎ plângǎ. Leprince nuînţelege nimic, nǎucit bolboroseşte o frazǎ de mulţumire, pleacǎ.Romanciera îl priveşte de la fereastrǎ. Leprince intrǎ în maşinǎfǎrǎ sǎ se uite în urmǎ. Restul dimineţii (şi asta va visa într-unanumit mod într-un anumit loc Leprince, poate în inegala sa operǎ)tânǎra romancierǎ şi-o petrece gândindu-se la el, dând frâu liberfanteziilor cu el, hotǎrând cǎ este îndrǎgostitǎ de el, pânǎ cândoboseala şi somnul o înving în cele din urmǎ şi adoarme pesofa.

Nu se vor mai vedea niciodatǎ.

Leprince, modest şi dezgustător, supravieţuieşte rǎzboiului şiîn 1946 se retrage într-un mic sat din Picardia unde lucreazǎ caînvǎţǎtor. Colaborǎrile sale în presǎ şi la câteva reviste literarenu sunt numeroase, dar sunt în schimb regulate. În sufletul lui,Leprince a acceptat în sfârşit condiţia lui de scriitor prost, dara înţeles şi a acceptat şi faptul cǎ scriitorii buni au nevoie descriitorii proşti mǎcar ca cititori sau ca scutieri. Ştie deasemenea cǎ, salvându-i (sau cel puţin ajutându-i) pe câţivascriitori buni, şi-a câştigat cu propriile sale forţe dreptul de amâzgǎli hârtia şi de a greşi. Şi-a câştigat de asemenea dreptul dea fi publicat de douǎ, poate trei reviste. La un moment dat,bineînţeles cǎ a încercat s-o vadǎ din nou pe tânǎra romancierǎ, sǎafle ceva despre ea. Dar când se duce la ea gǎseşte casa ocupată dealte persoane şi nimeni nu ştie unde se aflǎ tânǎra. Leprince,bineînţeles, o cautǎ, dar aceasta este altǎ poveste. Adevǎrul e cǎniciodatǎ nu o mai vede.

Îi vede în schimb pe scriitorii din Paris. Nu aşa de des cum arfi dorit în fond, dar îi vede şi uneori stǎ de vorbǎ cu ei şi eiştiu (vag în general) cine este el, ba câte unul a şi citit unelepoeme în prozǎ de Leprince. Prezenţa sa, fragilitatea sa,îngrozitoarea lui mândrie sunt, pentru unii, un stimulent sau unaviz.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO