Ziarul de Duminică

Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (II)/ de Ioana Revnic

Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (II)/ de Ioana Revnic

Autor: Ioana Revnic

17.05.2013, 00:00 358

„Pot să duc o femeie în braţe câteva sute de metri”

 

– M-a înduioşat ,,inventaru” lucrurilor rămase de la mama ta. Despre plapuma care singură se întinde la loc, pentru a te acoperi cu grijă, când te dezveleşti în somn, ai mai scris. Să completăm ,,lista” cu încă două daruri primite – de această dată – de la tatăl tău: maşina lui de scris, de fabricaţie germană, care nu s-a defectat niciodată şi răsadurile de căpşuni pe care le-ai plantat, iar – mai apoi – le-ai înmulţit în grădină...

– Dacă aş enumera toate lucrurile pe care le am de la ai mei şi aş face şi istoricul fiecăruia dintre ele, aş ajunge la un text mult prea amplu – ar putea rezulta chiar o carte, de genul „romanului” Paltonul de  vară, în care Mircea Horia Simionescu menţionează obiectele pe care ar fi tentat să le ia pe lumea cealaltă... Totuşi, am să mai amintesc de un mărţişor, pe care l-am găsit prins pe faţa invizibilă a reverului unui sacou. Sacoul mi-a rămas mic, de când m-am îngrăşat (nici nu-mi vine să cred că am fost cândva atât de subţire cum dovedeşte sacoul), dar l-am tot păstrat într-un dulap de haine, undeva, într-un loc obscur. Nu demult, făcând o triere a hainelor, înainte de a arunca sacoul nemaiîmbrăcat de atâta vreme, i-am verificat buzunarele şi, nu ştiu din ce cauză, şi reverele, şi am descoperit un mărţişor delicat, făcut cu ani în urmă de mâna mamei. Ce stupide sunt zdrăngănelele care se vând de 1 martie pe străzile Bucureştiului! Şi ce fin şi de bun-gust este acest mărţişor lucrat cu acul, ce gingaş şnur are, cu ce artă de bijutier au fost confecţionaţi cei doi cilindri miniaturali, unul alb şi altul roşu, din carton învelit cu fir de mătase!

Nu sunt superstiţios deloc, absolut deloc, dar simt că mărţişorul acesta îmi poartă noroc, fie şi numai prin faptul că mi-o evocă pe mama, într-un moment de tandreţe al ei. Îl port permanent asupra mea, tot ascuns sub rever, îl mut de la o haină la alta, mi s-a întâmplat chiar într-o zi, când ieşeam din casă, să-mi amintesc că nu-l am la mine şi să mă întorc din drum ca să-l recuperez şi să mi-l prind în locul ştiut.

 

– Dar ce însuşiri ai moştenit de la fiecare părinte în parte? Din ceea ce ai mărturisit ici-colo, în diverse interviuri, am dedus că îi semeni foarte mult tatălui tău.

– Semăn cu el, în primul rând, la înfăţişare. Corpul îmi este construit la fel ca al lui: înalt, masiv, bine legat. Numai că el nu era deloc gras. Când se dezbrăca, la ştrand, făcea senzaţie, arăta ca un actor din filmele americane de acţiune. Sunt şi puternic, aproape la fel de puternic cum a fost el. Ne încercam pe vremuri adeseori puterea, făceam Skandenberg, iar el mă învingea de fiecare dată, la limită. Abia după ce a trecut de şaptezeci de ani am început să-l dobor eu.

Pot să ridic un fotoliu ca pe nimic sau să împing o maşină înţepenită, chiar şi un camion. Pot să duc o femeie în braţe câteva sute de metri... n-am mai încercat asta în ultima vreme, dar puteam, până nu demult.

Pe de altă parte, semăn cu el prin momentele de absenţă pe care le am. Asemenea lui, când cei din jur discută probleme prozaice, mă abstrag, devin surd la ceea ce se spune. Nu o fac în mod polemic, dar mă plictisesc şi, automat, evadez spre ceva mai înalt, visez cu ochii deschişi.

De la mama, care a fost profesoară de lucru manual – şi, mai mult decât atât, era întruchiparea însăşi a ideii de îndemânare –, am dobândit, poate că mai degrabă prin educaţie, decât genetic, o îndemânare ieşită din comun. Ştiu să fac orice. Nu la fel de bine ca ea, dar aproape la fel de bine. Mâinile mele pot să îndeplinească cele mai delicate operaţii. Şi înţeleg repede cum se fabrică sau cum se pune în funcţiune ceva. Poţi să faci o experienţă cu mine. Să mă întrebi, pe neaşteptate, cum şi cu ce se stropeşte viţa de vie sau cum se poate desena un unghi drept fără să ai un echer sau cum se poate găsi nordul sau cum poţi face publicul dintr-o sală să râdă etc. etc.

În copilărie, eram fericit când mama mă ruga să o ajut să coasă cu maşina de cusut (care nu avea pedală, ci numai un mâner). Eu învârteam mânerul, iar mama, având ambele mâini libere, punea aţa în acul maşinii, potrivea ţesătura sub ac şi, în continuare, cu o mână o pregătea să intre la coasere, iar cu cealaltă o trăgea, fiindcă plăcuţele de metal cu zimţi de sub ea nu aveau destulă putere ca să o antreneze. Important era ca eu să ghicesc când anume trebuie să mă opresc din învârtit manivela şi când anume să pornesc din nou. Nu greşeam niciodată. Trăiam atunci o fericire fără margini, colaboram perfect, fără cuvinte, cu mama, eram, eu şi ea, o singură fiinţă.

 

Ai retrăit de-a lungul vieţii tale asemenea momente de comunicare totală cu o altă femeie?

– Ca să fiu sincer, nu. Cele mai multe femei de azi sunt neîndemânatice, nu am cu cine să colaborez. Ele nu ştiu să facă aproape nimic, nu ştiu să gătească, nu ştiu să coasă, nu ştiu să panseze o rană şi se mai şi mândresc cu nepriceperea lor. Faptul acesta mă dezamăgeşte profund. În imaginea pe care o am eu despre femeie intră şi o anumită iscusinţă, cum să-i spun, vrăjitorească. Mă uit la femeie ca la deţinătoarea unor secrete: despre ierburi care vindecă de anumite boli, despre noduri complicate, care nu pot fi desfăcute, despre mângâieri care îi fac pe copiii agitaţi să se liniştească. Dar graţioasele mele contemporane sunt multilateral incompetente. O cunoscută mi-a dat telefon de curând şi m-a întrebat cum se face borşul de putină. I-am explicat (una dintre formule, pentru că sunt mai multe), şi, bineînţeles, am scăzut în ochii ei, pentru că ştiu aşa ceva. Dar şi ea a scăzut în ochii mei.

Cum să iubeşti o femeie care nu ştie să facă borş?!

În schimb, se dovedesc experimentate în... alte privinţe. Aşa aş spune, sarcastic, dacă ar fi adevărat. Dar nici în alte privinţe nu strălucesc: dau dovadă mai curând de îndrăzneală decât de pricepere.

 

Speram să nu îmi vorbeşti despre cât de nepricepute suntem... Folosesc pluralul din onestitate, căci nici eu nu sunt peste măsură de îndemânatică. De exemplu, nu nimeresc întotdeauna urechile acului, atunci când vreau să pun aţa în ac. Izbutesc să duc la capăt această operaţie delicată abia după mai multe încercări. Te lauzi că ştii să faci orice! Tu reuşeşti mereu să pui aţa în ac din prima încercare?

– Bineînţeles. Pentru că mă folosesc de un dispozitiv inventat în acest scop. Nu de mine, ci de alţii, dar dacă nu îl inventau alţii, îl inventam eu. Este vorba de un fel de agrafă dintr-un fir de oţel foarte subţire. În ac bagi nu firul, care se îndoaie la orice atingere, ci agrafa, care nu se îndoaie, apoi în agrafa introduci firul şi, retrăgând agrafa, tragi firul prin urechea acului.

 

Fragment din cartea cu acelaşi titlu, care va apărea la Editura All şi va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14 la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO