Mai aveam vreo două înghiţituri şi am auzit pufăit în faţa cortului.
– Maşina de şcoală, a zis sfrijitul.
Nu înţelegeam.
– La şcoală nu te poţi duce decât cu maşina, n-ai cum să ajungi altfel, a completat el. Să nu te pierzi.
Eram nedumerit la culme. Cum să mă pierd pe fundul unui lac ale cărui margini le puteam vedea de oriunde mă aflam? N-am apucat să spun ceva, sfrijitul a zis repede:
– A sosit, te aşteaptă, nu e bine să plece fără tine.
Nu-mi venea să cred.
– Nu uita să-ţi iei eşarfa! a mai spus.
Mi-a trebuit o vreme să o caut printre lucrurile aruncate alandala în seara dinainte.
Am ieşit curios, aruncându-mi pe umăr rucsăcelul cu vreo trei creioane şi pixuri, pentru orice eventualitate, şi am dat peste un ditamai microbuz galben, intrau în el uşor cincisprezece persoane, cu ferestre foarte mari pline de abţibilduri cu flori şi personaje de poveste lipite alandala şi uşa deschisă pentru mine. N-avea vreo plăcuţă de înmatriculare şi nicăieri nu era scris numele firmei care-l construise sau pentru care lucra, un autobuz turtit şi uşor strâmb, de parcă fusese un rebut sau îl desenase un copil fără har. Câţiva puşti se foiau în scaune şi se zgâiau pe geamurile verzui, iar unul mai mic se chinuia să lipească încă un abţidild cu Puca la karate, de care mă plictisisem cu ani în urmă.
Am urcat, uşa s-a închis cu un pufăit, şoferul gras şi mustăcios a ambalat motorul şi a pornit mai departe. După vreo zece metri a oprit lângă alte corturi, a urcat o fetiţă atât de blondă că parcă albise, apoi încă o oprire pentru o mogâldeaţă care de-abia reuşea să urce treptele înalte, ajutată de o soră mai mare, numai pistrui şi plete roşcate şi creţe, şi în urma lor un băiat cam de vârsta mea, cu şuviţe de păr decolorate de soare, apoi încă o oprire, unde aşteptau gemenii din seara dinainte, nu puteam să nu-i recunosc, se tot înghionteau unul pe altul chiar şi după ce-au urcat, chiuind, până le-a zis mustăciosul să se liniştească. Atunci m-am prins că unul dintre ei rodea întruna napolitane suculente, dar nu părea să-i pese că se umple de fărâmituri lipicioase, pe care şi le tot scutura cu degetele cu unghiile murdare.
Nu m-am mai întrebat de ce autobuzul opreşte atât de des, ni s-ar fi putut spune să ne adunăm noi într-un loc anume şi să ne ia de acolo, dar m-am gândit că era un plan în toate astea, cum spusese sfrijitul, n-avea rost să încerc să mai aflu ceva.
Se strânseseră mai bine de cincisprezece puşti, când am ajuns la şcoală, unde exact atunci sosea din direcţia opusă un microbuz galben identic, doar uşor mai jerpelit, vopseaua galbenă îi sărise în atâtea locuri că te întrebai dacă nu fusese jupuită în mod special, să dea impresia că se umbla cu el de pe vremuri pe care ţi le mai aminteşti ca prin ceaţă.
Au coborât cam tot atâţia copii gălăgioşi, chiar mai mulţi, şi-au năvălit în cort, să ocupe locuri pe băncile din faţă. Erau înnebuniţi să vină la şcoală şi-am căzut pe gânduri, nu erau copii normali sau nimerisem pe altă planetă.
Dintr-o parte în alta a cortului nu erau decât şiruri de bănci joase, ca la sindrofiile câmpeneşti. Pe toate laturile erau agăţate planşe colorate, vechi, cu zmângăleli în toate culorile, cârpite pe alocuri cu scotch, înfăţişau plante, schelete umane, sistemul solar, rachete, secţiuni ale pământului, grafice şi formule matematice pe care n-aveam de gând să le desluşesc, dar şi nenumărate desene stângace pe foi de hârtie smulse din caiete de toate mărimile, în creioane colorate, carioca, tuş ori cărbune şi alte foi smulse din caiete de toate mărimile cu mâzgăleli care păreau să fie versuri.
M-am aşezat pe banca ultimului şir, aproape de capăt, îi aveam pe toţi în faţa mea.
Două tinere îmbrăcate la fel, cu fuste scurte albastre, numai încreţituri, ca nişte corole enorme de flori, bluze albe cu mâneci bufante de-o palmă şi eşarfe verzi înnodate la gât, cum văzusem că poartă toţi oamenii pe care-i întâlnisem, de parcă ar fi fost un însemn, la fel de înalte amândouă, una blondă şi alta brunetă, şedeau în faţa băncilor, în dreptul unor scaune ca de bar, nichelate, zâmbind şi învârtind în mâini câte o baghetă ca un arcuş. Am fost sigur că vor să ne vrăjească cu baghetele lor. Dar până să-şi facă efect baghetele m-au vrăjit unghiile lor, de un roşu care fierbea, îmi închipuiam c-o să înceapă să picure sânge. Tinerele au aşteptat răbdătoare să se aşeze toată lumea şi să se mai liniştească rumoarea, până să spună:
– Noi suntem Ania şi Tania. Două luni vă învăţăm tot ce ştim, iar dacă noi nu ştim, vor şti celelalte. Vineri vă veţi întâlni cu Silvia şi Sidonia, iar luni cu Lucia şi Lucreţia.
– Nu putem veni direct vineri, dacă ele ştiu mai multe? a întrebat unul dintre gemeni, convins că le va încuia pe fete şi va deveni pe loc popular.
– Nu, a fost răspunsul sec, fără niciun comentariu, urmat de un râs general.
Dar geamănul nu părea să se sinchisească.
Speram ca Ania sau Tania să învârtă bagheta şi să-i transforme pe gemeni într-o pereche de animale fără grai, de care să fugă toţi, sau măcar să-i zgârie puţin cu unghiile de sânge, dar le-a fost gândul la altceva.
Văzându-i dezamăgirea, Ania sau Tania, încă nu ştiam care dintre ele, şi-a propus să nu-l întristeze prea tare şi adăugă:
– Vineri veţi afla că luni se ştiu mai multe, iar luni veţi afla că miercuri se ştiu mai multe.
Geamănul care se aştepta să devină popular a scuturat din cap, neînţelegând nimic.
Noi ceilalţi am priceput toţi în clipa aceea că zâmbetul profesoarelor era frumos, dar nu era cale de-ntors cu ele.
Ania şi Tania au început să povestească pe rând, era ca şi cum ar fi citit o poveste comună, ştiută pe de rost, una un paragraf, alta următorul, şi tot aşa, despre ce vom învăţa anul acestea, cu totul altceva decât în anul dinainte, când se făcuse şcoală ca oriunde altundeva în lume, cu manuale şi tablă sprijinită de peretele cortului. Anul acesta era ca o joacă, cea mai serioasă joacă, ele erau profesoare de joacă, n-avea cum să nu ne placă. Nu conta că ai cinci ani sau paisprezece, că ai fost premiant sau ai tras mâţa de coadă, nici măcar că te-ai obişnuit să spui despre şcoală că e cea mai stupidă invenţie de pe lume. Fiecare va face ce îi place, dar toţi trebuie să facem ceva şi mai ales să împărtăşim munca noastră cu ceilalţi, adică la sfârşit să povestim sau să arătăm sau să împărţim cu ceilalţi. Iar la şcoală toţi vom fi obligaţi să păstrăm cravatele verzi la gât. A urmat un vacarm incredibil de bătăi din picioare, semn că satisfacţia era totală.
Dar ţipetele încântate s-au stins repede şi s-a lăsat linişte când Ania şi Tania au început să ne întrebe pe rând ce ne dorim. Răspunsurile au fost diverse cât lumea:
– Să desenez, s-a înfipt fetiţa cu părul atât de blond că părea alb.
– Foarte bine, a zis Ania sau Tania, o să atârnăm la sfârşit şi desenele tale pe pereţi.
– Să cânt, s-a repezit în faţă o altă fetiţă, ceva mai mare, cu un glas catifelat.
– Abia aşteptăm să te auzim!
– Şi eu vreau să cânt, a strigat un băiat cam de-o seamă cu mine.
– O să cânţi. Poate o să daţi un spectacol împreună.
– Super! a roşit fetiţa, privindu-l pe băiat pe sub genele lungi.
– Eu vreau să joc ţurcă, a intervenit un grăsun plictisit prea repede de dulcegării, cel pe care abia îl oprise Ania/Tania să roadă napolitanele ţinute strâns de degetele cu bentiţe negre la unghii.
– Îţi găseşti o echipă şi vom fi spectatori! Iar napolitane, repet, o să poţi roade numai când te joci, nu acuma!
– Şi eu vreau ţurcă! a strigat altul.
– Şi eu vreau! s-a iţit un al treilea.
– Sunteţi deja trei, poate mai vor şi alţii, e loc de oricâţi într-o echipă.
– Mie îmi place să prind fluturi, a şoptit un ochelarist subţire ca un băţ. Am venit cu plasa de acasă. O să-i alerg în jurul cortului în pauză.
– Ne vom uita şi noi şi te ajutăm să-i vâri în borcan, sau să-i fixezi în insectar! Pentru tine pauza va începe mai devreme.
– Eu nu vreau să mă uit cum chinuie fluturii! a strigat o fată pistruiată şi cu codiţe lungi.
– Dar ce-ai vrea tu să faci?
– Eu vreau să scriu în jurnal, a spus ea gânditoare.
– Minunat! Ai un jurnal? Ce frumos! Şi ce scrii în el?
– De toate. Ce mi se întâmplă. Ce-mi trece prin cap.
– Sigur ne vei citi şi nouă!
– Dar un jurnal nu se scrie să se uite toţi în el! s-a codit ea.
– Perfect adevărat! Ne vei citi doar ce vei vrea din el sau ne vei păcăli citindu-ne altceva...
– Mai bine citesc din el.
– Ştiam că ne vom înţelege! Altcineva...
– Mie-mi place să ascult poveşti. Sunt prea mic să citesc singur.
– Sigur n-o să te plictiseşti ascultându-ne pe noi toţi!
– Eu vreau skanderberg! s-a miorţăit al doilea grăsun.
– Eu vreau să văd filme! a strigat şi mai tare, să-i acopere glasul, o fată care semăna cu Barbie.
– Şi eu! s-a auzit un cor de glasuri.
S-a produs o hărmălaie de nedescris. Pe loc voiau să vadă filme chiar şi cei care optaseră deja şi le părea rău că nu avuseseră primii ideea asta. Ce şcoală poate fi mai grozavă decât aceea în care să caşti gura la filme!
– O să vedem cu toţii filme! a zis Ania/Tania, liniştindu-ne pe toţi.
Dar nu ne-au spus când.
– Tu nu poţi sta o clipă locului? a zis în schimb Ania/Tania îndreptându-şi unghiile pline de sânge către o lungană cu ochelari, rochie roşie, tunsă băieţeşte şi cu ochelari rotunzi cu lentile groase prin care-i vedeai ochii bulbucaţi ca la broască, se mutase de enşpe ori de la capătul unei bănci la mijlocul ei şi înapoi, apoi pe câte o altă bancă, mai în spate sau mai în faţă şi-n timpul ăsta ne scruta pe fiecare de parcă am fi fost nişte gândaci.
Vocea Aniei/Taniei era cam răstită, n-o lua pur şi simplu la rost.
– Nu văd bine, a răspuns lungana, dar sărea în ochi că nu se aşteptase să fie repezită.
– N-ai ce vedea, spuse calm Ania/Tania. Deocamdată stăm de vorbă.
Nu s-a mai mişcat o vreme, mai ales că nimerise lângă unul dintre gemeni, care se tot holba la ţâţele ei cât nişte prune, dar părea să nu-i pese. Nici lui nu părea să-i pese când i-a luat pur şi simplu napolitana din mâna bleagă şi şi-a băgat-o pe toată în gură. De-abia mai putea mesteca.
– Tu eşti Vichi, nu-i aşa? a întrebat Ania/Tania. Sper că nu ne faci probleme cum am auzit că s-a întâmplat anul trecut, când săreai tot aşa ca lăcusta, trăgând cu urechea la ce şoptesc ceilalţi.
– Eu? a fost tot ce-a răspuns, mai să se-nece cu napolitana nemestecată.
Nu mi-a fost greu să aflu că Vichi voia să ştie secretele tuturor, le folosea în bârfe fără sfârşit şi probabil că unii chiar aveau ceva de ascuns şi începuseră să se ferească de ea.
Tu n-ai altă treabă? îi ziceau.
N-am, răspundea uitându-li-se în ochi, te deranjează că stau lângă tine sau ce? Am voie să stau unde am chef. Şi le închidea gura.
Dar începuseră să se ferească de ea după ce dispăruse un glob pământesc, ea se repezise să spună că-l luase nu ştiu cine, acela se jura că n-a făcut-o, dar tot a fost pedepsit şi după două zile au găsit globul în cortul ei, dar s-a dat peste cap spunând că nu-l luase ea şi gata, l-a pus cineva acolo dinadins, s-o arate cu degetul, s-o ducă la detectorul de minciuni dacă n-o cred. Părinţii ei îi ţineau partea şi profesorul a căzut de fazan că n-avea cum să demonstreze furtişagul.
Începusem să tremur de emoţie, aproape ca o piftie, pe măsură ce mi se apropia rândul să-mi spun preferinţa. Nu mi se mai întâmplase asta, dar nu mi se mai întâmplase nici să-mi propună cineva să fac ce-mi trece prin cap la şcoală. Şi nu-mi trecea nimic! Nu ştiam ce să zic, mi-am dat seama că n-aveam nicio pasiune, că nu mă-ndemnam la nimic, îmi storceam minţile să scornesc ceva şi când mă chinuiam cel mai tare, am şi fost întrebat. M-am trezit spunând că vreau să zbor. Şi am răsuflat uşurat.
– Minunat! a spus Ania/Tania. Să zbori cu ceva sau să zbori pur şi simplu?
– Să zbor pur şi simplu, am tranşat eu.
– Şi cum vei face asta aici?
– Nu ştiu...
– Păi, să ne gândim. Ce faci de obicei în timp ce zbori?
– Văd, pun lumea la cale, mă gândesc, îmi închipui cum o să fiu peste un număr de ani, când voi fi mare, îmi fac planuri...
– Perfect! Asta ai să faci. Ai să zbori şi la sfârşit o să ne spui şi nouă ce-ai văzut sau ce-ai gândit, poate o să învăţăm şi noi câte ceva.
Eram mândru. Şi cred că arătam de parcă înghiţisem un băţ.
Dar n-a durat decât vreo două clipe starea asta, am auzit strigătul unuia dintre gemeni.
– Nu e drept! Noi să muncim scriind, învăţând cântece sau antrenându-ne în lupte şi el să stea degeaba? Puteam şi eu să zic că-mi place să zbor!
– De ce n-ai zis?
Grăsunul dădea din colţ în colţ.
– Îţi place să zbori? l-a întrebat Ania/Tania, retezându-i neliniştea.
– Am zburat o dată cu avionul şi mi-a venit să vărs.
– Deci, nu-ţi place. Tu, Daniel, ai zburat vreodată?
– Nu.
– Dar vrei să se-ntâmple...
– Şi-ncă cum!
– Dacă vrei, poţi să zbori şi tu, i-a spus Ania/Tania grăsunului.
– Alături de el nu vreau! a pufnit grăsunul.
– Atunci, aşa rămâne: tu te vei antrena împreună cu fratele tău la skandenberg şi când veţi fi pregătiţi, ne aşezăm roată să vă privim.
– N-are niciun chichirez, pe fratele meu îl bat oricând, e-un mototol, degeaba se antrenează el!
– Mototol eşti tu! a strigat al doilea grăsun. Eu oricum m-am răzgândit şi vreau ţurcă.
– Ideea nu e să-l baţi sau să nu-l baţi, ci să faci ceva ce-ţi place, i-a zâmbit Ania /Tania. Tu crezi că vii la şcoală doar să câştigi tot timpul?
– Altfel de ce?
Când grăsunul a mai vrut să spună ceva, Ania/Tania l-a oprit:
– Să vedem ce ar vrea să facă şi ceilalţi.
Grăsunul a deschis de câteva ori gura, fără să spună o vorbă, se uita în gol şi trăgea în neştire de una dintre bretele, dându-i drumul pe neaşteptate, elasticul pocnea cu zgomot mare când se lipea de cămaşă. Dar Ania/Tania nu i-a mai zis nimic. Doar tresărea la fiecare pocnet.
Apoi l-a întrebat ce vrea să facă pe băiatul aşezat lângă mine, cel cu şuviţe de păr decolorate de soare.
– O să scriu, a spus, atât de convins că parcă era la mintea cocoşului ce-o să facă el.
– Tu eşti Ovidiu, cel care scrie poveşti? a întrebat Ania/Tania, dar parcă mai mult afirmând că-l ştie pe băiat mai bine decât pe toţi ceilalţi. Eşti cel care a scris poveştile de anii trecuţi?
Ovidiu a dat din cap, mândru că e ştiut şi de profesoarele care nu-l văzuseră vreodată la faţă.
– Va fi grozav să vedem ce poveste mai născoceşti, a încheiat Ania/Tania, pregătită să-l întrebe şi pe ultimul elev, aşezat de cealaltă parte a mea.
Nu-mi era clar dacă într-o zi vom face fiecare ce ne-am propus sau ne vom uita la doi, trei cum îşi fac ei treaba sau vom aştepta cuminţi să ne vină rândul, nu-mi închipuiam cum s-ar înşira toate astea simultan fără o hărmălaie cumplită. Dar se vede că se gândiseră şi Ania şi Tania şi la fel şi colegele lor Silvia/Sidonia şi Lucia/Lucreţia şi au făcut în aşa fel încât nu s-a plâns nimeni, chiar dacă era şi hărmălaie. Şi-n timp ce gândeam toatea astea, mi se părea că hărmălaia din jur se îndepărtează de mine, de parcă aş fi zburat peste ei.
Am zburat cât am vrut. La sfârşitul zilei, le-am spus cum se vede de sus lacul secat, ca o insulă misterioară pe care nu pot trăi decât oameni misterioşi, le-am descris cum se mi se arăta cortul portocaliu, ca un coif de luptător, şi a trebuit să le spun şi ce fel de luptător, mi-am amintit că văzusem într-o carte veche un desen cu lupte între turci şi cruciaţi şi l-am descris, cum i-am descris şi pe meşterii care-l făuriseră, cum dăduseră la rindea alţi meşteri băncile geluite pe care şedeam cu toţii, cine făcuse în anii dinainte desenele de pe pereţi şi ce poveste ascunsă spunea fiecare, le-am istorisit atâtea istorii cât nu mă credeam în stare vreodată.
Mă priveau cu ochii mari, fascinaţi, uşor speriaţi de câte se întâmplă lângă ei fără să ştie, fetiţele mă sorbeau din ochi de parcă eu eram viteazul care omorâse balauri, până şi gemenii cârcotaşi cârâiau din ce în ce mai moale că ei nu cred şi ce le înşirui eu sunt poveşti pentru ţânci. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul.
Nu le-am spus tot ce mă mai gândisem ăst timp şi nu le-am vorbit de întrebările care mi se vânturaseră prin cap, fără răspuns: de unde veniseră toţi aceşti oameni şi copiii lor? Îmi era clar că se cunoşteau între ei, măcar pentru că fuseseră aici în anul sau în anii dinainte, cum susţineau, dar se ştiau din vremuri mai vechi? Trăiseră cumva, ei sau părinţii lor, în acea vale, pe locul acelui sat inundat? Unde îşi duceau viaţa în restul anului? Ce-i aducea vara aici, exact când se seca lacul? Cum de trăiau atât de organizat? Cum de îşi abandonau toate preocupările atâtea săptămâni, fără urmă de teamă? Ce căutau să afle strângându-se an de an în acelaşi loc? De ce se temeau că-i spionăm? Urma să ne trateze ca pe nişte intruşi, pe mine şi pe tata, şi să păţim ceva? Cine erau cei despre care spuneau atât de siguri că trimit an de an spioni să întocmească rapoarte despre ce fac ei? Nu puteau spionii ăştia să stea pe buza lacului şi să-i urmărească cu binoclul sau, şi mai bine, să le înregistreze toate mişcările cu un aparat sofisticat? Cum părea că nu-i vede nimeni dintre cei cu vile sau cabane pe malurile lacului, de parc-ar fi fost invizibili, iar dacă îi vedeau, cum de nu le păsa şi nu coborau să întrebe ce-i cu ei, cu ce scop au venit şi cât mai au de gând să rămână?
Mi-am zis să amân întrebările pentru a doua zi de şcoală.
Lângă mine se aşezase între timp unul dintre grăsuni, cel cu pantaloni verzi, mă prinsesem că nimeni nu le spunea pe nume pentru că se dădeau interesanţi schimbându-şi locurile între ei şi nu mai ştiai dacă cel de alături era cel căruia de-abia îi puseseşi o întrebare sau frate-su, atât de mult semănau. Acuma, cel de lângă mine se apucase să deseneze pe un caiet fete goale cu nişte ţâţe enorme. Nu spun că ar fi arătat rău, dar nu-şi spusese dorinţa să deseneze fete goale.
– Vrei şi pensule şi culori? l-a întrebat Ania/Tania, după ce aruncase o privire pe foile lui.
– Nu-mi trebuie.
– Poate îţi trebuie, totuşi, să colorezi lângă fată un câmp cu flori sau o fereastră prin care intră soarele.
– Credeţi că e nevoie? încerca el să se dea şmecher.
– Nu e prea singură aşa? De ce să repeţi la nesfârşit aceeaşi siluetă?
– Poate desenez un bărbat, şi el gol, şi cine ştie ce fac, încercă grăsunul s-o încuie.
Dar Ania/Tania nu se fâstâci, nici nu se înroşi.
– E foarte bine şi aşa.
Grăsunul n-a mai ştiut să răspundă.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
