Ziarul de Duminică

Colonia (Aproape ca un blues) – V/ de Stelian Ţurlea

Fotografia autorului de Tudor Bogdan Alexandru

Fotografia autorului de Tudor Bogdan Alexandru

Autor: Stelian Turlea

28.08.2015, 00:00 49

Nici măcar mie nu mi-a fost greu să înţeleg că sfrijitul ne lăsase de capul nostru într-adins, dispărând cu alţi câţiva ce păreau să-i fie fraţi gemeni. Era bine să ne obişnuim liniştiţi cu locul, să nu socotim că asupra noastră apasă vreo constrângere. Ceea ce am şi făcut.

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost şirul de rulote ca trase pe aţă pe două laturi ale lacului, vopsite fistichiu, parte din ele ruginite pe alocuri, în care unii dintre ei veniseră de la mari depărtări, fără îndoială, alţii decât cei care fuseseră aduşi cu microbuzele fără număr de înmatriculare din parcarea motelului. Ar fi putut să doarmă în rulote, cum o făcuseră în timpul călătoriei, dacă n-ar fi fost regulile necruţătoare cărora li se supuneau din cine ştie ce motiv, odată ajunşi în tabără. Nimeni nu locuia în rulote în acele zile, dar niciuna nu fusese încuiată, câteva aveau chiar uşile deschise. Şi mai nimeni nu se mai apropia de ele.

Oamenii pe care-i întâlneam păreau să nu ne observe, preocupaţi de treburile lor mărunte, dar dacă-i salutai, cum se întâmplă la ţară, să dai bineţe şi necunoscuţilor, răspundeau cu vioiciune, fericiţi că li s-a acordat atenţie. Erau îmbrăcaţi în haine de lucru, cu cămăşi de pânză cu carouri mari de toate culorile şi pantaloni de doc prinşi cu curele late răpănoase sau rochii înflorate, multe decolorate, de parcă nu le păsa că trăseseră pe ei hainele din urmă cu mulţi ani, dar nu lipsea niciunuia eşarfa verde înnodată la gât, iar acestea străluceau de noi.

Nu se întindeau la vorbă, semn de politeţe, dar şi de dezinteres. Mă întrebam de ce nu insistă tata să afle mai multe despre ce meşterea fiecare, dar probabil înţelesese că deocamdată important era ce sărea în ochi. Cu mănuşi în mâini sau cu mâinile goale, unul întrepta un gard din uluci învechite şi umede, altul reaşeza cărămizile căzute dintr-un perete mâncat de ape sau îl tencuia, alţii băteau cu maiul bolovani acoperind gropile din drum, stivuiau trunchiuri de copaci pregătiţi cândva de foc, risipiţi şi umflaţi de cât zăcuseră sub apă, aproape putrezi, refăceau cuptoare de pâine şi coşărci căzute într-o rână, vopseau ferestre care de-abia se ţineau în vreun zid, lipsite de geamuri, văruiau cioturile unor copaci care fuseseră falnici pe vremuri, dar nu mai aveau ramuri – toate acţiuni lipsite de rost într-un sat inundat ani în şir şi care urma să fie acoperit din nou de ape în mai puţin de două luni. Toate mi se păreau inutile. Nu puteam pricepe cum e să fii fericit dedându-te unor treburi atât de inutile!

Câţiva copii alergau pe uliţe mânând cu un băţ un cerc de metal semănând cu cele care strâng doagele butoaielor; alţii se pregăteau să joace ţurcă; vreo doi călăreau nişte biciclete ruginite, învăţând să se ţină în şa; alţi câţiva aruncau cu pietricele într-o oală găurită agăţată într-un par, care zăngănea cumplit când era lovită; unul singur, mai răsărit, îşi făcuse o praştie dintr-o crăcană şi ochea fără greş oala.

Mă bufnise râsul la vederea nădragilor lor cu tururile lăsate şi a cămăşilor cu subsuori gălbejite, dar părea să nu le pese, nici lor, nici părinţilor. Mă priveau cu ochi indiferenţi, deloc răi, mai degrabă păreau să nu mă vadă că treceam prin apropiere. I-am făcut cu mâna unei fetiţe care târa după ea un frăţior cu lumânări la nas şi cu un ursuleţ jerpelit de cârpă şi mi-a răspuns la fel, dar parcă se uita prin mine. Convins că nu pot părea decât un cârcotaş nesuferit, nu mi-am spus nimănui gândurile.

Eram pe cale să mă-ntreb de ce oamenii ăştia nu zâmbesc, dar mi-au zburat toate gândurile când un zdrahon de bărbat a început să strige la tata şi la mine să nu-i mai călcăm proprietatea. Nu-nţelegeam care era proprietatea lui. Înalt, bărbos, cu o coamă de păr cenuşiu ca de leu, într-o cămaşă cu carouri cafenii cât pumnul şi un şorţ de piele peticit şi înnodat la brâu atârnându-i mult sub genunchi, acoperindu-i pantalonii de postav cândva verzui. Avea în mâini nişte foale uriaşe cu care înteţea focul lângă o nicovală pe care se pregătea să bată potcoave şi coase strânse grămadă lângă şi în vatra focului.

Tata şi-a cerut iertare, nu-nţelegeam de ce-o face, nu greşisem cu nimic.

– Aşa ziceţi toţi, continua să strige bărbatul, ameninţându-ne cu foalele, îmi călcaţi proprietatea, mă ţineţi din treabă şi pe urmă veniţi să-mi cereţi potcoave şi unelte pe care n-am avut timp să le pregătesc. Treceţi pe partea cealaltă, tot ce e în faţa potcovăriei e proprietatea mea şi n-aveţi voie s-o încălcaţi, nu v-am spus asta în fiecare an?

Am trecut pe partea opusă şi bărbatul a încetat să mai strige. Mă gândeam de ce se apucă omul să bată potcoave, din moment ce nu văzusem niciun cal. Îşi imagina probabil trăsuri cu câte şase cai şi armăsari năvalnici alergând pe câmpuri, biciuiţi de călăreţi neînduplecaţi, dar în jurul nostru nu era nici coadă de câine. Dar poate erau ascunşi pe undeva sau urmau să vină; nici alte animale sau păsări nu văzusem, de parcă dispăruseră de pe lume, spre deosebire de ce auzisem sus, la motel, în prima noapte.

De-abia ne îndepărtasem vreo sută de metri şi i-am auzit din nou zbieretele, parcă era înjunghiat, în mod sigur altcineva îi încălcase proprietatea.

Am ajuns în dreptul unui cort mare şi galben pe care atârna o pancartă cu litere negre cât capul meu - ŞCOALĂ.

– Vrei să intrăm să vedem cum este? m-a întrebat tata.

– Îţi râzi de mine? m-am oţărât la el. Hai să trecem mai repede.

Numai gândul că a doua zi ar fi urmat să vin acolo mă îngrozea, dar speram ca a doua zi să fim departe.

Însă a doua zi m-am dus la şcoală, după ce mi-am mâncat sanvişul şi mi-am băut laptele cald încă în termosul primit în seara dinainte la cantină.

Fusesem atât de uluit, că nu reacţionasem în niciun fel, după ce încercasem în zadar să ieşim din domeniul corturilor şi să urcăm costişa, să trecem dincolo de şirul de rulote şi de liziera de arbori deşi care înconjurau lacul, unde bănuiam că se află şoseaua. O forţă mai puternică decât voinţa noastră ne ţinea pe loc, păşeam, dar semăna cu paşii pe care-i faci pe o bandă care se desfăşoară în sens opus, când te pune doctorul să-ţi încerci puterea inimii, oricât ne străduiam să înaintăm rămâneam pe loc, pe tata l-a pufnit râsul,

hai să ne-ntoarcem, a zis,

nu voiam să-l ascult, dar am fost nevoit, nu era să stăm până se lăsa întunericul pedalând fără rost. Nici măcar nu puteam spune că erau cizmele verzi de vină, deşi abia le ridicam, la fiecare pas, din noroiul gros în care se afundau şi clefăiau ca-ntr-o marmeladă, în zona costişei maşina de stropit nu ajunsese.

– V-am spus că nu se poate pleca de aici două luni, ne-a întâmpinat sfrijitul, de parcă ne urmărise cum vrem să fugim de pe fundul lacului.

Am fost convins că rânjea satisfăcut cu dinţii lui laţi şi galbeni de cal.

Nu-l văzusem şi nu bănuiam că cineva e cu ochii pe noi, dar n-am fost în stare să dau drumul protestului care-mi juca pe limbă, mă aşteptam s-o facă tata, însă el încuviinţa totul, de parcă i-ar fi plăcut să rămână între necunoscuţii aceia.

Până să căutăm o cale de ieşire, trecusem pe lângă câteva corturi ca nişte ţarcuri, cu duşuri, bazine enorme pătrate de plastic alb pline cu apă, fixate la înălţime pe pari groşi, cu panouri solare deasupra şi veceuri ecologice. Mi-am închipuit că tot maşina care spălase drumul avea să le golească. Un ţarc dintr-ăsta era la doi paşi de cortul nostru.

– Hai să mergem la cantină, a adăugat sfrijitul Laviniu.

Ne-am lăsat duşi. După ce-am lăsat lângă cort cizmele murdare de-acum, în care-mi fierbeau tălpile. Nu mai aveam nevoie de ele, totul în jur era zvântat.

Mai fusesem la cantină la prânz, un cort mai mare decât cel al şcolii, singurul portocaliu dintre toate, să-l vezi uşor de oriunde te-ai afla, deschis pe toate laturile, să adie briza, cu mese lungi de lemn uşor, scaune aşijderea şi feţe de masă înflorate. Domnişoare cu şorţuleţe la fel de înflorate ca feţele de masă şi cu codiţe iţite de sub baticuri roşii legate strâns la spate, aidoma celei pe care o văzusem în seara dinainte, duceau farfurii aburinde în faţa oricui se aşeza.

De undeva izvora în surdină o muzică uimitoare, n-o mai auzisem.

– Cine-s ăştia? l-am întrebat pe tata, care, spre surpriza mea, a înţeles pe loc ce vreau să ştiu.

– Queen.

Nu auzisem de ei.

– O formaţie de pe vremea mea.

N-am apucat să-l întreb mai multe, s-au băgat în vorbă vecinii din dreapta şi din faţă, voiau să ştie neapărat cu ce-o să se ocupe tata toată vara, dacă o să scrie vreo carte, cum face în fiecare vacanţă sau o să lucreze la documente.

– De unde ştiţi ce fac eu? i-a întrebat tata, năucit de-a binelea.

– Cum să nu ştim?! a fost răspunsul care nu lămurea nimic.

N-au zis mai multe, pe locurile încă libere de lângă noi s-au aşezat sfrijitul, o grăsună şi doi adolescenţi cam de vârsta mea, grăsuni şi ei, cu nădragi cu tururile lăsate, cum îi văzusem mai pe toţi, şi legănându-se ca nişte pinguini. Sigur erau gemeni, nu-i deosebeai decât prin culoarea nădragilor scurţi prinşi de umeri cu bretele late, unii verzi, ceilalţi cărămizii. Am fost convins că erau familia lui, după care se văicărise dimineaţa.

– Domnul Alexandru Anton o să lucreze la documente, a dat el răspunsul. O să-l duc mâine acolo.

Şi cu asta discuţia s-a încheiat, tot ce-au mai sporovăit după aceea, nu le tăcea gura, au fost chestiuni pe care nu le înţelegeam, nelegate de noi.

Ascultam muzica, în timp ce mâncam şi-i spionam pe sub sprâncene pe cei doi băieţi care păreau să fie gemeni, cu părul castaniu căzându-le mereu în ochi. Se strâmbau tot timpul unul la celălalt şi apoi pe rând la mine. O vorbă nu le-a zis sfrijitul, de parcă nu i-ar fi văzut, dar eram sigur că-i vede. Nişte răsfăţaţi şi nişte prost crescuţi, am decretat în sinea mea. Nu i-am mai băgat în seamă şi m-am străduit să reţin muzica minunată de pe vremea tatălui meu.

În cortul portocaliu am ajuns din nou seara, după ce încercasem în van să ieşim de pe fundul lacului. Acum era deschis doar pe două laturi, dar susura aceeaşi muzică.

– Queen, am spus.

– Exact! a exclamat sfrijitul. O formaţie de pe vremea mea şi a tatălui tău. Cum de ştii? Băieţii mei îi detestă.

N-am răspuns, dar nu mă mira nimic din partea băieţilor fără doar şi poate înfumuraţi. N-am scos o vorbă toată seara, gândurile mele erau la ce ni se întâmplase pe costişă, nu reuşeam să înţeleg cum de ne fusese imposibil să înaintăm şi s-o ştergem de-acolo. Nici măcar nu eram atent la ce mănânc, iar cei doi gemeni, care se aşezaseră şi ei după un timp la aceeaşi masă, împreună cu mama lor grăsună, puteau să se scălâmbăie cât voiau, parcă nu-i vedeam.

La sfârşit am primit fiecare pacheţelul cu mâncarea de dimineaţa şi un termos mic, iar sfrijitul a ţinut să adauge că niciodată cortul bucătăriei nu se deschide înainte de prânz.

Am dormit iepureşte. Salteaua era confortabilă, linişte ca în noaptea dinainte, nici tata, nici sfrijitul nu sforăiau, o lumină de veghe din faţa cortului, pe care o distingeam ca pe o stea îndepărtată, pâlpâia uşor când adierea legăna felinarul.

Sigur eram trist, profesoara mea de română ar fi spus că sunt stresat. Sigur eram şi stresat. Nu ştiam unde nimeriserăm, nu ştiam ce se va întâmpla cu noi şi peste toate mi se făcuse un dor nebun de mama, cu care nu discutasem toată ziua. Mă gândisem să-i cer tatei telefonul şi s-o sun, dar mi se făcuse groază la gândul că nu ştiam ce să-i spun, şi nu voiam s-o mint. Cum adică stăm într-un cort pe fundul unui lac? Cum adică nu mai putem pleca de acolo două luni? Ce glumă sinistră mă punea tata să-i îndrug? Sigur nu voiam să anunţe poliţia? Eram convins că dacă i-aş fi spus numai pe sfert ce se întâmplase, i-ar fi stat inima în loc, ar fi decretat că tata e nebun de-a binelea şi mi-ar fi cerut imperios să i-l dau la telefon să-l oblige să ne întoarcem pe loc în Bucureşti. Chiar acolo nu voiam să se ajungă.

N-am dormit mai deloc. Mă foiam sub pătura subţire, gândindu-mă cine sunt oamenii care sforăiau atât de tare în corturile vecine şi ce-i adunase laolaltă. Nu reuşeam să găsesc o explicaţie nici în legătură cu rostul acţiunilor lor inutile, nici cu ce aveau de gând să facă. Probabil eram deprimat că ne ţineau cu forţa, aproape că-mi dispăruse curiozitatea. Sigur am adormit, oftând, târziu.

Dar n-am scăpat nici în vis. Se făcea că-mi tot vânturam în minte ce aflasem în dimineaţa aceea şi n-aş spune că mă simţeam grozav, mai degrabă nu mă simţeam grozav deloc, dar nu îndrăzneam nici în vis să spun o vorbă despre ce gândeam, pentru că nu-l mai văzusem pe tata de amar de vreme atât de preocupat. Iar când e preocupat şi-l tulbur, trebuie să mă aştept la un program drastic, asta însemnând lectură şi exerciţii, adică exact ce n-am eu chef în vacanţă. Dar dacă tot urma să mă duc la şcoală a doua zi, parcă nu mai conta c-o să mă pună la muncă, aşa că mi-a scăpat porumbelul:

– Ce crezi că e cu oamenii ăştia?

Se uita la mine, a catadicist să-mi răspundă, dar parcă vorbea cu el însuşi, că prea era alambicat ce spunea:

– Nu-s o sectă, sigur. E o întâmplare că unii vor fi locuit aici pe vremuri. Nu-s din altă lume. Nu sunt aleşi pentru ceva anume, sau sper asta. Poate vor să înveţe ceva. Poate vor să ne înveţe pe noi ceva. Sigur ei ştiu ce vor. N-or să spună o vorbă despre asta, ne lasă să pricepem singuri, iar dacă n-o facem înseamnă că am ajuns degeaba aici şi pierdem vremea. Să pierzi vremea în viaţă şi să nu ştii ce e cu tine e pedeapsa cea mai cumplită.

N-am apucat să aflu mai multe, nici să răspund că nu-nţelesesem mai nimic, mă cuprinsese o emoţie cumplită care-mi încleşta fălcile şi de atâta încordare am căzut în somn. Adică în vis am căzut în somn.

Aproape uitasem visul, când m-a trezit tata, zgâlţâindu-mă şi cerându-mi să nu mai fiu leneş şi să mă dau jos. Nu înţelegeam unde sunt, nici de ce mă trezeşte cu noaptea-n cap, doar suntem în vacanţă, m-am întors îmbufnat pe partea cealaltă, dar el continua să tragă de mine. Am scos în cele din urmă un picior de sub pătură, dar nu mă puteam hotărî să-l pun jos. Sigur nu exista pe lume copil mai necăjit decât mine. Mi-au trebuit clipe bune să-mi dau seama unde mă aflu şi că a doua voce care repeta să mă trezesc era a sfrijitului. Care îmi tot spunea să mă ridic odată din pat, să fac ceva că începe ziua fără mine şi dacă n-am de gând să mă maturizez cine ştie unde ajung. Eram convins că dintre toţi nesuferiţii câţi există pe lume cel mai nesuferit se afla lângă mine.

Laptele era cald încă. Sunt sigur că şi cafeaua din care tata şi sfrijitul sorbeau zgomotos. Mă gândeam că după ce termină mă vor pune la cea mai neplăcută corvoadă a zilei, aşa că o lungeam pe cât puteam. Îmi imaginam că voi ieşi din cort şi voi vedea cârduri obosite de copii, semănând cu pinguinii grăsuni ai sfrijitului, tropăind gălăgioşi spre şcoală.

Mă cuprinsese deja melancolia.

Dar n-a fost chip s-o lungesc prea mult. Sfrijitul se uita insistent la mine, îmi dădea de înţeles că n-am cum să-l trag pe sfoară şi toate lucrurile trebuie făcute odată şi-odată exact aşa cum au fost stabilite.

 

Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Vremea

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO