In capitala Chinei ni s-a pus la dispozitie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „Oaspeti ai guvernului chinez" (bineinteles, in chineza). Asa se face ca politistii din intersectii ne salutau si ne dadeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulatie. Eugen Uricaru isi dorea foarte mult sa ajungem in Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am inteles de ce). Dar autoritatile, cu o fermitate exprimata politicos, nu ne-au lasat sa ajungem acolo. Am ajuns, insa, intr-o mica localitate din apropierea Tibetului, strabatuta de parauri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate si cu colivii cu papagali atarnate de stalpisori de bambus. Casele, de piatra marunta, cu acoperisuri multicolore si ferestre strambe, erau si ele pitoresti. Oricum, (eu, cel putin) nu intelegeam nimic din stilul de viata al localnicilor.
In piata centrala a micii asezari (piata patrata si oarecum asemanatoare cu cele din orasele transilvanene) existau banci de piatra, slefuite de-a lungul anilor de intemperii si poate de fundurile (de domnisoare chinezoaice, ma gandeam eu visator) care statusera pe ele. Acolo, in soarele de amiaza, ne-am facut reciproc fotografii. Trecatorii nu se mirau (au si ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Ii amuzau insa figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi", ci „nasuri mari", pentru ca nasurile noastre par proemeninte in comparatie cu cele turtite ale lor).
Era o caldura umeda. In zare se vedea Muntele de Jad. Deodata, lui Cornel Ungureanu i s-a facut rau. Pamantiu la fata, a cazut intr-o rana, apoi s-a lasat pe spate, lent si (aparent) definitiv, ca si cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu totii, groaznic. Eram complet nepregatiti. Nu stiam ce trebuie sa facem intr-o asemenea situatie. Exact in acel moment de inactiune deznadajduita din partea noastra, de undeva, nu stiu de unde, si-a facut aparitia o femeie frumoasa, cu par lung, care a luat repede si energic primele masuri de resuscitare a celui cazut. Pe mine m-a trimis sa procur o bucata de zahar. Ceilalti au primit si ei ceva de facut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu si a inceput sa-l sarute (asa am crezut in primul moment, astfel incat mi-a trecut prin cap sa lesin si eu), de fapt, sa-i faca respiratie bouche a bouche. In numai cateva minute, prietenul nostru si-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut sa o sarbatorim la un restaurant sau macar sa-i oferim un buchet de flori, s-a facut nevazuta.
Am aflat, ulterior, ca era nu o zana, ci o tanara din Franta care tocmai terminase facultatea de medicina si calatorea singura prin tari indepartate ca sa-i ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a ramas tuturor in suflet ca un parfum de flori de liliac.
La intoarcerea in Romania, Cornel Ungureanu a scris si a publicat o carte cu titlul A muri in Tibet.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
