Nu stiu daca in cazul lui Dan Coman, sihastrul de la Bistrita, se poate vorbi despre evolutie poetica, in cazul ultimului sau volum*. Trecerea de la "Anul cartitei galbene" la "Ghinga", trecere intinsa pe mai bine de doi ani, daca nu ma insel, nu este altceva decat un parcurs chinuitor al unei "felii" temporale.
Una care, in cazul acestui poet atat de atent la tot ce i se intampla lui sau fiintelor "ectoplasmatice" care-l insotesc in viata, are o dubla fata: satirica (actiunea timpului este mai curand "apocaliptic/ironica") si tragica.
Imi dau seama acum, la doi ani dupa ce am scris despre Cartita, pe care o comparam cu animalul acela metaforic-totemic ascuns in ceafa lui Burroughs, cat de mult greseam. Comparam luciditatea onirica a drogatului cu cea a unui om cuprins de frenezia cunoasterii de sine chinuitoare: nu stiu alt poet din generatia tanara care sa fie atat de obsedat de propriul Eu, si care sa-si exprime aceasta obsesie lipsindu-se de adjuvanti lingvistici socanti, fara sa proiecteze membrele fantomatice ale Eului peste cele ale corpului in sine.
Nu vreau sa spun ca aceasta corporalitate egocentrista practicata de mai toti colegii sai de generatie l-ar ocoli pe poetul bistritean, ci ca, asa cum o marturisesc multe poeme, sau, mai curand, multe membre ale vastului poem Ghinga, peste bucati decupate din corpul real se asterne umbra tortionara a Mortii, moarte ce nu suporta "ineleganta" obscenului: "tot ce a luminat pana acum a luminat pentru umbra mea/ dar intre marginile mele inca din nastere umbra a intepenit/ ca un peste gras intr-un borcan./ stau in bucatarie si umezesc tigara dupa tigara./ tot tutunul adunat cu grija treizeci de ani in plamanii/ si in sangele meu/ de treizeci de ani ca cimentul imi cade in gura."
A fi obscen cand vorbesti despre obscenitatea "mortii perpetue" ( ne amintim de Bacovia si de Caraion, nu-i asa?) inseamna sa anulezi efectul unui discurs final. Or, orice iesire din scena trebuie sa fie teatrala. Este o ultima datorie de indeplinit "pentru noi ca fiinte sociale". Iar in cazul acestui drag sihastru de la Bistrita gongul final este unul prelung, etern reverberand, niciodata amutind...
Tocmai de aceea nu trebuie sa asteptam din partea sa "socul", meraviglia, sclipirea: moartea nu are asemenea vesminte decat pentru cei care asista, iar a intra in Ghinga inseamna sa mori alaturi de Eul poetic, sa participi fortat la tragedia luciditatii extreme. Nu esti spectator, ci victima a unui "viol empatic": "cand e foarte frig incep sa-mi lovesc un capat al trupului/ ca pe o sticla cu vin si ca pe un borcan cu mustar/ dar loviturile acestea moi si neindemanatice/ nu reusesc sa-mi scoata umbra din trup:/ de treizeci de ani dopul de carne sigileaza capetele mele// noroc cu tristetea acestei femei: cand e foarte frig/ vine si-mi ridica trupul de pe covor si vreme de zece cafele/ il poarta in jurul umerilor ca pe o blana argintie de vulpe."
Incerc sa raspund in avans celor ce-i vor reprosa "continuitatea" fortata cu "Anul cartitei...", lipsa unei schimbari sau innoiri: asta veti citi intotdeauna la Dan Coman - un lung, monoton (iarasi, in sens bacovian) jurnal de moarte. In loc de paiete va ofera umbra, in loc de joc va pune la picioare greutatea imobila a pietrei de mormant, in loc de metamorfoza va ridica in fata ochilor o statuie de granit. Nu aveti in fata un histrion, ci un monstru de luciditate, nu un "betiv de muzeu", ci un dependent de cafea.
Asadar, Dan Coman, mai astept vreo doi ani, si sunt curios ce forme vor mai lua monstrii acestia thanatofori, cat de mult va fi sapat cartita in creierul tau, cat de acuta va fi prezenta mortii in viata ta...
*) Dan Coman, Ghinga, Editura Vinea, 2005
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
