Ziarul de Duminică

Cela Varlam: „Consider că orice artist are o datorie infinită faţă de subiectele istoriei”/ de Stelian Ţurlea

Cela Varlam: „Consider că orice artist are o datorie...

Autor: Stelian Turlea

17.07.2015, 00:05 449

Cela Varlam (n. 1952) a absolvit cursurile Facultăţii de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti. A predat limba şi literatura franceză; a participat la cursurile de perfecţionare profesională în cadrul structurii Alliance française din Paris. Începând cu 1980, a scris scenarii radiofonice. A lucrat (1982-1993) ca secretar literar al Teatrului Bulandra, perioadă pe care o consideră adevărata sa etapă de formare profesională. A publicat articole de jurnalism cultural în revistele Teatrul şi Teatrul azi şi în cotidiene sau săptămânale. A fost traducător şi interpret în cadrul unor companii private. Primul său roman, „Trec, rânduri, rânduri muritorii”, apare în 1998 şi obţine Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România. I-au urmat, în 2001, volumul de povestiri „Lumea dintre lumi”, în 2005, romanul „Să nu-mi luaţi temniţa”, care s-a bucurat de o primire sonoră atât în presa de specialitate, cât şi în rândul cititorilor, iar în 2010 romanul „Sânge-albastru, sânge roşu”. Cela Varlam este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2008.

 

Stimată doamnă Cela Varlam, în primăvara acestui an v-a apărut la Cartea românească un roman, „Muşcând din moarte ca din ciocolată”, despre care s-a spus în prima clipă că nu-şi găseşte analog în proza românească. Ce înseamnă acest roman în creaţia dvs.?

– Se pare că noul meu roman intră cu mai puţin echivoc în spaţiul lecturii. Este întâmpinat uneori cu generozitate, alteori cu uimire, evaluările sunt cu răbdare făcute. Mai am însă de aşteptat. Din punctul meu de vedere, este o etapă nouă. Nu voi mai avea nevoie să încerc pe pielea mea senzaţia spargerii valului, pe care o trăiesc surferii. Am descoperit-o scriind acest roman. Am fost preocupată mereu, în celelalte scrieri ale  mele, de construcţie. De această dată, ceea ce m-a copleşit a fost întâlnirea cu „istoria mare”. Ea s-a operat în două direcţii: munca de documentare, fascinantă. Descoperirile mi-au dat garanţia nefericită că nu vom şti despre nicio temă a istoriei lumii suficient încât să ajungem la ţesuturile adânci, în totalitatea lor. Avem acces la traseele de suprafaţă, la schiţe, la idee, atingem când şi când unul sau altul dintre „organele interne”, ne scapă însă, ca sub forţa unei legi implacabile, cunoaşterea în integralitatea ei. Fiecare document nou ne mai aduce un strop de speranţă. Orice mărturie adăugată ne va tulbura emoţia şi imaginarul, dar întregul rămâne de necuprins. Aşa că am făcut o extraordinară experienţă a „fragmentarului”, a asumării actului istoric prin eficienţa, oarecum tristă, a conceptului de lego. De aceea, consider că orice artist are o datorie infinită în subiectele istoriei. A doua direcţie au fost personajele romanului, cu care am trăit deodată. Şi acum am senzaţia că data naşterii mele s-a modificat, că m-am născut cu ani înainte, că trăiam deja când împreună cu aceste personaje treceam prin ceea ce stă scris în carte. Am descoperit, aşadar, un alt nivel de autenticitate, un alt sistem de spargere a barierei realului.

 

Aţi spus chiar dvs. că această carte vă surprinde şi pe dvs. În ce fel? De ce?

– Parte din răspuns poate fi găsit în ce am spus mai sus. În perioada cât am scris, am trăit, într-adevăr, două realităţi paralele şi nu viaţa reală a fost cea mai intensă dintre ele. Înafară de asta, mă urmăreşte faptul că niciuna din temele cărţii nu pare să se fi încheiat. Despre faptul că un act istoric nu se încheie în proporţie de sută la sută am pomenit. Dar mă sperie tentaţia de a pleca oricând spre cele două foste lagăre de exterminare/refugiaţi pe care le-am vizitat la Trieste – Padriciano şi Rizeria di San Sabba, deşi, privind din exterior, n-ar exista motive urgente pentru aşa ceva. Îmi doresc să mă simt cât mai degrabă invadată de o nouă poveste, ca să fiu sigură că cea despre care vorbim s-a încheiat. Cu siguranţă, ar mai fi multe de scris pe baza documentării mele la această carte. Sper că nu o voi face sau nu o voi face curând.

 

Cum aţi ajuns să descrieţi destinul unei/unor familii de istro-români?

– Mă preocupă de foarte mulţi ani istoria şi destinul Balcanilor. Faptul că în acest spaţiu există un potenţial natural de inspiraţie şi har artistic strivit chiar din interiorul propriei sale geografii sau azvârlit în spatele unei neatenţii ruşinoase de către necunoscătorii din depărtări nu-mi dă pace. Pentru romanul meu „Sânge-albastru, sânge roşu”, am pătruns cu seriozitate în spaţiul balcanic. În acea carte există un personaj, de provenienţă albaneză, pe care l-am dezvoltat în spaţiul dintre Tirana şi Bosnia. Nu ştiu cât a fost de observată existenţa lui. Pe de altă parte, Balcicul, care şi el are rolul său în acel roman, aparţine fiinţei mele culturale şi afective. Peninsula tracică Nessebar este şi ea o alegere a mea. După ce am publicat acest roman, am continuat să mă afund în descoperirea Bizanţului. Tracia este un subiect cutremurător, de asemenea. În peregrinările mele literale, dar şi în cele turistic-culturale, am descoperit cotlonul istro-românilor din Istria. Vorbim despre un grup lingvistic şi cultural despre care am aflat întâia dată de la Matilda Caragiu Marioţeanu, sora marelui Toma Caragiu, pe când lucram la Teatrul Bulandra. Printre românii din peninsula Istria s-a născut şi Nikola Tesla (Nicolae Teslea), ajuns în Statele Unite unul dintre cei mai mari savanţi ai lumii, de care se interesa Albert Einstein, cu care a fost prieten Henri Coandă şi care, împreună cu Edison, a fost propus pentru premiul Nobel în 1915. Povestea ar putea să fie lungă, dar să nu deviez. Faptul că Teatrul Bulandra a avut un rol în lansarea acestui interes, pe care-l menţin, este aproape o confesiune. Las loc surprizelor...

 

În surprinzătoarea acţiune din „Muşcând din moarte ca din ciocolată” este şi autobiografie? De pildă, capitolele cu funcţionarii Comitetului Central şi personajele din Securitate sunt teribil de reale, văzute din interior de-a dreptul.

– Ar trebui s-o numesc autobiografie, aveţi dreptate. Eu fac, totuşi, o diferenţă între cunoaşterea sistemului căruia i-am aparţinut prin părinţi şi biografia mea personală, care s-a construit la limita realităţii nomenclaturiste într-o primă perioadă, iar apoi, mai degrabă, înafara ei. Pot spune că sunt multe lucruri pe care le-am trăit din interior, iar altele pe care le cunosc ca spectator. Oricum, n-aş fi avut acces la ele dacă nu eram copilul unei asemenea familii. Cât priveşte capitolele la care vă referiţi, am cunoscut persoane care au lucrat la secţia externă a Comitetului Central şi chiar şi persoane ce făceau parte din Securitate, cum ar fi un interpret de limbi străine la cel mai înalt nivel sau ofiţeri care îi însoţeau pe demnitari – echivalent cu SPP-iştii de azi, să spunem. Nu pot spune că am cunoscut, asta înseamnă cu totul altceva, dar am văzut, am ştiut, am întâlnit oameni ai Securităţii, cu grade şi munci  importante. Am avut idee despre caractere, atitudini, comportamente. Niciodată însă nu scriu memorialistică. Informaţiile pe care le deţin se împletesc cu ficţiunea. Urmăresc ideea autenticităţii, a posibilităţii ca personajul pe care îl creez să fi fost unul real în urmă cu zeci de ani.Cele pe care le întâlnim în „Muşcând din moarte ca din ciocolată” sunt personaje autentice, din această perspectivă.

 

De ce imaginea care apare obsedant:„muşca din ciocolată ca din moarte”?

– În gândirea mea este, de fapt, invers. Cred că avem de-a face cu un roman „pe marginea prăpastiei”, pentru că perioada istorică în timpul căreia se petrece acţiunea a fost una care a împrăştiat moartea în toate colţurile lumii. Nicio molimă, cred, n-ar fi reuşit să conţină  în asemenea măsură dimensiunea morţii, ca acest război mondial. Consider că şi cele mai omeneşti gesturi şi trăiri, cum ar fi hrana, iubirea, sexul, întâlnirea cu natura, prietenia etc. erau atinse de aripa dispariţiei. Sau de spectrul ei. Am vrut, cu preţul unui titlu controversat, să ofer acestei tragedii şi varianta morţii „en douceur”... Un strop de ciocolată de la mine. Desigur, totul are legătură cu întâiul gest făcut de ofiţerul lui Tito pentru Ena.

 

Unul dintre personajele dvs. feminine spune la un moment dat: „Mi-am dorit să fiu o femeie cu putere politică şi războinică”. Ce vrea să spună asta?

– Este de-a dreptul fascinant cum se decupează din text lucruri pe care autorul nu le-a fixat în memoria lui. Nici n-ar avea cum să ştie fiecare frază pe care a scris-o. Când personajul este deja construit, îşi are propria carne şi personalitate, el capătă o independenţă foarte interesantă şi puternică. Nu de puţine ori, eu şi personajul avem dispute asupra unei atitudini, asupra unor vorbe. De la un moment dat încolo, ajung să-i respect felul de-a fi şi nu de puţine ori cedez în faţa lui. (Spun, de bună seamă, lucruri cunoscute). Ar trebui să mă gândesc foarte bine dacă fraza despre care întrebaţi este spusă de mine sau de Ena. Tind să cred că îi aparţine. Ce vreau să spun cu asta? Este probabil ca personajul Enei să fi avut în povestea lui secundă, aceea din planul doi, nespusă, proiecte măreţe, neîmplinite. Este probabil ca Ena să fi dorit să mobilizeze oameni din peninsula Istria împreună cu care să dezvolte comunitatea istro-română. Sau poate că ar fi dorit ca, între auto-încarcerarea ei şi răzbunarea majestuoasă, războinică, să o aleagă pe cea de-a doua.

 

Aţi fost mai bine de un deceniu, între 1982 şi 1993, secretar literar al Teatrului Bulandra, perioadă pe care o consideraţi drept etapă de formare profesională. Cât de mult v-a ajutat lucrul cu piesele de teatru în conturarea de acum a personajelor romanelor dvs.?

– Nimic din ceea ce scriu nu vine din vreuna dintre nenumăratele piese de teatru prin care am trecut în munca mea de secretar literar. Dar scrisul meu se datorează în mare parte perioadei mele la Teatrul Bulandra. Personalităţile lângă care am stat între 1982 şi 1993 au pus peceţi adânci în existenţa şi gândirea mea. Nu m-am despărţit nici până azi de amintirea acelui fel de-a face teatru, de-a vedea lumea, de-a o confrunta, de-a lua decizii personale, pe care le-am preţuit în aşa măsură la celebrităţile pe lângă care, într-un fel, am crescut şi eu. Ele au determinat virajul meu cel mai important. Am avut enorma şansă ca munca mea să presupună şi asistenţa, de câte ori aveam nevoie, la repetiţii. Am luat parte ani şi ani la o muncă de laborator a unui magistral grup de creatori: actori şi regizori, scenografi, muzicieni, coregrafi, tehnicieni-artişti, interpreţi celebri, dramaturgi, poeţi, graficieni. Orele petrecute „la scenă” ridicau spectacolul şi transformau artiştii în personaje ale altor epoci, schimbând sisteme de gândire şi remodelând psihologii. Discuţiile din pauze, de cele mai multe ori dezbateri civice sau politice, m-au aşezat în amfiteatrele altor universităţi, de inestimabilă valoare. Toţi aceşti „monştri sacri”, fără a şti, au lucrat, de-a lungul  timpului, asupra spiritului meu. Au deschis acolo porţi şi cufere.

 

În trecerea dvs. spre creaţia literară aţi avut vreo călăuză?

– Poarta cărţilor mele a fost deschisă de către doamna Magdalena Bedrosian. Domnia  sa „m-a debutat”, cum se spune. Am avut enorma şansă de a-i rămâne în preajmă, de a fi fost „citită”, în manuscris, de fiecare dată, de către această excepţională inteligenţă,  nu doar literară. S-a întâmplat, pe când mă aflam la Târgul de carte de la Ierusalim, să-mi fie cumpărat  romanul de cineva care văzuse că fusese redactat de doamna Bedrosian.  Discuţiile pe care le port cu domnia sa, când şi când, continuă să fie ca nişte trepte spre iluminare. 

 

Cu zece ani în urmă aţi publicat un roman despre care s-a scris mult, „Să nu-mi luaţi temniţa”, în mare măsură autobiografic. Nu ne putem renega trecutul şi familia, nici dv.s nu o faceţi. Numele dvs. real, nu cel de scriitor, este Luminiţa Pană, sunteţi fiica lui Gheorghe Pană, un membru din prima linie a nomenclaturii comuniste. Tania Radu, de pildă, scria că acea carte „nu e o lepădare de ai săi. Cela Varlam e un martor care scrie bine”. Dvs. cum vedeţi lucrurile? Sunteţi martor? Sunteţi mai mult?

– Un martor, de bună seamă, sunt. Vrând-nevrând. Cred despre mine, îngropând modestia, că aş fi fost, oricum, ceva mai mult decât un simplu martor. Dar, cum spuneam, viaţa mea în teatrul Bulandra, şansa unor alte importante întâlniri din lumea culturală, din lumea medicală şi din lumea universitară au depus rafturi în depozitul conştiinţei mele. Nu e puţin lucru însă că, în casa copilăriei mele, am primit învăţături despre omul simplu, omul sărac (rudele ambilor părinţi mi-au fost modele), despre modestie. Dar nu doar atât. În acea casă am frecventat şcoala virusării ideologice, a dimensiunii politicului, a strâmbăciunii umane, a confuziei, a marilor decepţii şi a prăbuşirii. Să împleteşti lumi atât de diferite întru propria formaţie pare să fie o lucrare serioasă de-a lungul vieţii. Concluziile vin şi pleacă, revelaţiile nu sunt puţine, retragerea din lume, în ce mă priveşte, a fost o constantă: şi ca fiică de „ştab”, şi ca urmaşă de fost nomenclaturist. Mereu mi-a fost ruşine că nu eram ca cei care mă înconjurau. În acelaşi timp, a fost o mare problemă că nu-mi era ruşine de mine. Şi nu greşeam, confirmările au sosit, din fericire. Cele două stări conflictuale au dus la un război necesar, lung, pe care astăzi nu-l regret.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO