Primul meu voiaj in Occident dateaza din 1986. La intoarcere, mai toata lumea ma intreba ce m-a frapat sau uluit cel mai mult.
Pornisem dintr-o tara in care lumina se intrerupea ore in sir, programul de televiziune dura doua ore (si alea pline de telejurnale omagiale si spectacole festive), carnea, ouale, branza si untul se "dadeau pe ratie", dar si la alimentarele unde erai "arondat", cozile erau nesfarsite, iarna caldura din apartamente era cat sa nu inghete apa. Drept care singurul care functiona ireprosabil era umorul popular.
Printre intelectuali circula traducerea zicalei frantuzesti "Comparaison n'est pas raison" prin "Comparatie nu e ratie", iar printre oamenii de rand - bancul cu mama lui Bula care ii spune copilului intr-o zi de iarna: "Deschide geamurile sa vie caldura de-afara". Pe timp de vara, sistemul de a agata o fata era sa-i soptesti la ureche: "Am apa calda".
Ei bine, cu toate acestea, in cele cateva luni petrecute mai mult in Germania, nu m-au uluit nici galantarele arhipline, nici abundenta luminii la ore de noapte, nici cadura placuta din apartamente, nici programele non-stop de la televizor. E drept ca intarziam ceasuri intregi prin librarii, ca ma uita Dumnezeu in fata vitrinelor cu articole pentru fumatori (nu tigarile in sine, de toate neamurile, ma atrageau, cat variatele ustensile de a ti le fabrica in casa, pipele de mii de feluri, tutunurile mai imbatatoare ca orice apa de colonie) sau in papetarii (am fost toata viata innebunit dupa instrumente de birou).
Ce m-a frapat cu adevarat a fost grija nevazuta dar permanenta pentru handicapati si batrani. Nu era prag de magazin, cladire administrativa sau muzeu care sa nu aiba o panta speciala pentru oamenii in carucioare, iar traseele turistice erau intesate de autobuze debordand de pensionari care profitau de tarifele reduse spre a-si indulci varsta inaintata cu excursii mai lungi sau mai scurte. Majoritatea erau veseli, volubili si iti transmiteau si tie buna dispozitie. Veneam dintr-o tara in care boala si batranetea erau considerate aproape rusinoase si erau ascunse cu grija de ochii lumii.
Din pacate, nici macar acum, la 15 ani de la caderea comunismului, lucrurile nu s-au modificat din temelii. Umiliti de niste pensii simbolice, oamenii batrani de la noi nu stiu cum sa se fereasca de ochii lumii, iar cei bolnavi rar indraznesc sa iasa din casa. Distractiile pensionarilor se limiteaza la telenovele (astea macar sunt din belsug) si la sueta din fata blocului. Iar teama existentiala consta in faptul ca nu le vor ajunge banii pentru o inmormantare decenta.
Discutam mai deunazi cu un bun prieten despre multitudinea de restaurante deschise in toate colturile Bucurestilor, cu meniuri dintre cele mai ciudate, apetisante si fastuoase, majoritatea cu interioare somptuoase si cu personal amabil si prevenitor (stie Peter Imre care dintre acestea nu sunt tocmai recomandabile!). Dar si cu preturi pe masura. N-am dat nicaieri peste vreun echivalent al berariei "La 5 lei" sau al birtului "Leul si carnatul", faimoase inainte de razboi, localuri curatele si ieftine, unde puteau manca si studentul, si functionarul marunt, si gazetarul stagiar. Pentru ca si asta inseamna democratie, nu numai posibilitatea de a gandi si a scrie orice. Deocamdata, in capitalismul nostru galopant si original, cei la care m-am referit mai sus nu-si au locul.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
