Un spaţiu reprezentativ
În afară de rosturile lor practice, casele au şi o funcţie estetică, arhitecturală de înfrumuseţare a peisajului urban în primul rând prin aspectul faţadelor. Caracterul reprezentativ al acestei părţi a locuinţei a făcut ca ea să fie ornată potrivit stilurilor caracteristice diferitelor perioade.
În acelaşi timp, faţada casei constituie şi un spaţiu care consacră, poartă „semnătura” nu numai a celor care o locuiesc, ci şi a unor persoane ce doresc să se afirme, să „intre în istorie” prin imagini, texte chiar iscălituri care consideră că îi reprezintă, gravate pe pereţi sau alte suprafeţe publice sau private, care, de fapt, nu sunt destinate acestui scop.
Origini… ilustre
Originea termenului „Grafitti”, care a circulat iniţial în arheologie (cuvânt italienesc care derivă de la verbul „a zgâria”), vine din Antichitate şi parcurge toate epocile istorice. El a existat şi s-a manifestat aproape în toate culturile, deci se poate considera că practica are „origini ilustre”, chiar milenare. Într-adevăr, putem întâlni asemenea „opere”, de cele mai multe ori anonime, pe construcţii de la Roma în Irlanda, chiar în America de sud. Afară de cele care sunt contemporane cu construcţiile respective, altele au apărut ulterior.
Asemenea „iscălituri” pot fi întâlnite şi în Ţările române, mai ales pe faţadele unor biserici, în Vâlcea, în nordul Moldovei, dar şi în alte regiuni, ceea ce fără îndoială este un act de vandalism din partea acelora care au vrut să îşi imortalizeze astfel memoria.
Între artă şi vandalism
Într-adevăr, se poate formula întrebarea dacă „grafitti” este operă de artă, căci într-adevăr unele imagini au o asemenea calitate, existând o întreagă literatură chiar de specialitate mai ales din prima parte a secolului trecut. În acelaşi timp, ele constituie desigur un act de vandalism deoarece multe dintre ele urâţesc, maculează faţadele şi, în tot cazul, cu unele excepţii, este vorba de un act neautorizat, ilegal.
De cele mai multe ori, în dorinţa de a fi imortalizate, „permanentizate”, imaginile şi textele grafitti sunt executate cu vopsele greu de şters sau zgâriate în substanţa clădirii, ceea ce face aproape imposibilă îndepărtarea lor.
Există şi opinii, provenind mai ales din interiorul asociaţilor care reunesc pe practicanţii acestei practici, care doresc să acrediteze ideea că grafitti ar aparţine „formelor de artă recunoscute prin popularitate”,
Şi în România au fost făcute unele tentative de a teoretiza acest domeniu, între care se numără şi articolul „O cercetare grafittică asupra urbei Bucureşti” (în „Secolul XX”, 4-6/1997) de Delia Verdeş, în care, între altele, se arată că „Nu trăsătura de «practică umană constantă» face, însă, puterea de fascinaţie a graffiti-urilor; calitatea de «arhive ale mentalului», «rezumate socio-culturale» ce se cer descifrate, forţa «adevărului simplu» pe care par să îl comunice, toate acestea provin din jocul lor constant” .
Pentru antropologii şi sociologii urbani – graffiti aparţine „folclorului contemporan”. Unii critici plastici cred că această practică este o „artă a străzii” , „reacţie împotriva modernismului”. O explozie a imaginilor şi mai ales a inscripţiilor grafitti s-a înregistrat în decembrie 1989, când, prin condamnarea „regimului Ceauşescu” acestea au căpătat un caracter politic.
De atunci, grafitti a evoluat şi pe această linie, având uneori un caracter protestatar, care nu este însă apreciat de cea mai mare parte a opiniei publice, care consideră că, alături de reclame, nu reprezintă altceva decât un „parazit al faţadelor”, iar „artiştii” care îl practică ar trebui traşi la răspundere.
O asemenea atitudine, ca şi necesitatea autorităţilor de a lua atitudine a făcut necesară apariţia…
„Legislaţia grafitti”
Este vorba de Legea nr. 554/2003, al cărei text îl reproducem mai ales pentru unii care se pare că nu îl cunosc:
Art. 1. prevede că „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe faţadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice şi de arhitectură sau pe orice alt tip de construcţii a inscripţiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri şi alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă” …
Şi totuşi „fenomenul graftti” a continuat să evolueze în Bucureşti, fiind încurajat de concursurile dedicate artei urbane, în 2003, in Herastrău. Au apărut, de asemenea, şi asocieri, un fel de „confrerii” ale practicanţilor acestei arte care îşi argumentează dreptul la „libera exprimare”.
După propria observaţie, în unele ţări există metoda municipalităţilor de a pune la dispoziţie spaţii pe care „artiştii” îşi pot exercita talentul, care poate ar fi necesară şi la noi…
Şi tot după propria observaţie legea menţionată mai este respectată doar parţial, aşa cum o dovedesc şi imaginile alăturate.
Un „repertoriu grafitti”
De cele mai multe ori, „imaginile grafitti” au un caracter fantastic, mergând de la caricatural la grotesc.
Am întâlnit persoane mai în vârstă care cred că ele ascund ceva „demonic”. Nu cred că aceasta a fost intenţia „autorilor” lor, dar, de cele mai multe ori, ele urâţesc aspectul spaţiilor, mai ales al faţadelor pe care sunt executate.
Există şi unele excepţii care materializează imagini ce dovedesc un real talent, inspirate chiar de… istorie.
În ceea ce priveste textele, unele au într-adevăr un caracter protestatar, iar alteori dovedesc chiar umor. Există şi unele texte încifrate al căror cod este cunoscut doar „autorilor” lor.
Câteva exemple dintr-o posibilă „antologie grafitti” pe care le-am cules de pe faţadele unor case sau chiar instituţii din Bucureşti: „Nu micul Paris. Aici e marele Bucureşti”; „Apa cu cianură-pericol de moarte”; „Dacă nu oferi respect nu poţi pretinde respect”; „Avocaţii sunt escroci”; „Lost in Bucharest”; „Permite-mi să visez”; „FMI go home”; „Rasismul distruge vieţi”; „Studenţii-sclavii corporaţiilor”; „Revendică-ţi Universitatea”; „Nu vă mai alegeţi senatori care nu îşi iubesc ţara”; „Basarabia e România” (acesta este unul din textele cele mai des întâlnite); exista chiar citate din autori celebrii (Iorga, Cioran). Şi în fine: „E timpul să zâmbeşti”. Într-adevăr…
Un oraş maculat
…este la ora actuală Bucureştiul şi nu numai faţadele caselor sale, ci întregul său spaţiu. Orice s-ar spune şi oricum s-ar argumenta, „grafitti” nu face altceva, în ultimă instanţă, decât să contribuie, alături de alte forme, cum sunt în bună măsură reclamele cu orice preţ, la poluarea imaginii sale. În momentul da faţă, cred că aproape nu există un spaţiu cât de mic, o „palmă de loc” de pe zidurile Bucureştilor pe care să nu întâlneşti „producţii” ale acestei „pseudo-arte”. În tot cazul, autorităţile par depăşite, căci „practicanţii grafitti” se înmulţesc şi îşi văd liniştiţi de „arta” lor, sfidând parcă pe locuitorii oraşului, dar şi imaginea sa viitoare…
În ceea ce priveşte „cauzele” mai mult sau mai puţin ascunse ale acestui fenomen, specialiştii ne-ar putea argumenta că practicanţii săi sunt afectaţi de o tendinţă de extravertire, de afirmare cu orice preţ a propriei personalităţi, care însă poate fi combătută cu alte mijloace sociale, legale şi… psihologice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
