Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (LVIII). Interiorul: Tablourile/ de dr. Alexandru Popescu

Bal mascat în atelierul pictorului Theodor Aman

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

15.09.2016, 23:38 277

„Poezie tăcută”,  „minciună”, „nebunie”

...sunt câteva definiţii ale picturii, aparent paradoxale,  aparţinând chiar unora din cei mai celebrii slujitorilor ei, care, de fapt, vor să sugereze starea de graţie a actului creaţiei plastice:

„Dacă pictura este o nebunie, ea este o dulce nebunie, pe care oamenii ar trebui nu numai să o ierte” (Jean-Baptiste Camille Corot)

„Arta este minciună care ne ajută să vedem adevărul” (Pablo Picasso)

„Pictura este poezie tăcută” (Plutarh)

Dacă „Şi timpul pictează” după cum ne încredinţează  Francesco Goya, există o istorie a tabloului şi în locuinţe.

 

Chipuri de boieri

Prezenţa tablourilor în casele, palatele aristocratice se manifestă odată cu producerea influenţei occidentale de pe la mijlocul secolului XIX, când acestea adăpostesc portrete de boieri,  datorate, la început, unor artişti străini, iar apoi şi celor autohtoni.

Aceste lucrări sunt  executate după regulile picturii de şevalet, în ulei, pe pânză sau pe lemn. Sunt  lucrări de graniţă pentru arta plastica românească , care păstrează câte ceva din iconografia artei vechi dar preiau treptat  forme de exprimare ale  artei europene.

Valoarea lor este mai ales istorică, înfăţişând personaje care au jucat un rol important în istoria vremii, au domnit sau au jucat un rol important în viaţa politică şi culturală a vremii.

Unul din cele mai vechi portrete a fost realizat la Florenţa pentru Ralu, măritată Argyropoulou, fiica lui Ioan Caragea.

 Uneori însă  sunt reprezentate personaje anonime, cum este  Portretul de familie al unui boier muntean, din perioada paşoptistă de Nicolae Levaditti (1804-1858), sau frumuseţi ale vremii, ca într-un tablou executat probabil de Maurice Loeffler.

Între pictorii români, care s-au ilustrat în acest domeniu, se distinge Constantin Lecca (1807-1887), autor al unor portrete şi  litografiate sau apărând în manualele şcolare.

După ce s-au aflat în palatele boiereşti, multe dintre ele dispărute, aceste tablouri şi-au găsit adăpostul în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului Municipiului Bucureşti şi în alte instituţii.

A fost interesantă ideea Fundaţiei Calea Victoriei de a organiza o manifestare consacrată chipurilor de boieri în arta plastică românească.

 

Colecţionari şi colecţii

Odată cu dezvoltarea artelor plasice româneşti şi creşterea interesului unor pături tot mai largi ale burgheziei pentru acest domeniu, tablourile sunt tot mai prezente în interioarele caselor bucureştene.

Un rol deosebit l-au jucat chiar atelierele unor pictori între care cel al lui Theodor Aman este ilustrativ.

În afară de aceasta, au existat şi personalităţi ale culturii româneşti care şi-au

transformat casele în adevărate colecţii, cum este aceea a lui Alaxendru Vlahuţă consacrată lucrărilor lui Nicolae Grigorescu despre care a scris de altfel şi o monografie.

În afară de pătrunderea picturii în casele bucureştenilor de diferite categorii, apar, mai ales în Perioada interbelică şi ulterior şi colecţii particulare aparţinând unor specialişti ai domeniului şi oameni de cultură, unele devenite adevărate muzee: Zambaccian, Ligia şi Pompiliu Macovei, Alexandra şi Barbu Slătineanu şi alţii. Imobile cu valoare istorică adăpostesc colecţii consacrate unor pictori români de mare valoare, Aman, Pallady în casa Melik.

Într-un anumit context, dar, în cele din urmă, cu un rezultat fericit a fost înfiinţarea Muzeului Colecţiilor de Artă  în Palatul Romanit, adăpostind nu mai puţin de 44 de fonduri care au aparţinut şi au fost donate de personalităţi ale culturii româneşti.

 

Casa în pictura românească

În acelaşi timp, pictorii din diferite generaţii manifestă interes pentru reprezentarea caselor bucureştene în arta lor, printre cei care s-au ilustrat în acest domeniu numărându-se personalităţi ale artei plastice (aşa cum am arătat într-un alt episod al serialului nostru): Ion Ţuculescu, Iosif Iser, Lucia Bălăcescu Demetriade, Lucian Grigorescu, Marius Bunescu , Ştefan Luchian, Dumitru Ghiaţă, Ion Theodorescu Sion, Ion Musceleanu, Camil Ressu, H. H. Catargi, Horea Bernea, Constantin Piliuţă, Sorin Ilfoveanu.

Unele din aceste lucrări au fost prezentate în expoziţia „Casa in pictura românească din colecţiile particulare”, organizată la Palatul Sutu în 2013.

 

„Românul-pictor”?

Aşa cum s-a afirmat că „Românul s-a născut poet”, tot aşa se poate spune că el este „pictor”. Ne-o dovedeşte faptul că, de la începutul secolului XX, dar mai ales în Perioada interbelică, numărul autorilor de tablouri a crescut substanţial.

Desigur, în acest interval se creează  „mari maeştrii ai şevaletului”, nume care s-au afirmat în ţară şi peste hotare prin valoarea  contribuţiei lor plastice, inovatori de nivel european.

Dar tot atunci a apărut o specie deosebită, pictori pretinşi profesionişti, care au inundat piaţa şi casele bucureştenilor cu tablourile lor. Mulţi dintre se dedică unor motive predilecte („flori”, „ţigănci”…), dar lucrează şi la comandă producând, de exemplu, portrete ale comanditarilor care au pentru aceştia o valoare sentimentală, dar un caracter îndoielnic în ceea ce priveşte valoarea artistică.

Acest fenomen se multiplică şi în perioada contemporană când apar numeroase ateliere şi „galerii” în care îşi oferă spre vânzare „creaţiile”  ce pot fi încadrate în ceea ce a fost numit ,,pictură de gang” definită ca  „Pictură de calitate îndoielnică, realizată de diletanţi în scop comercial, expusă odinioară în ganguri”.

 

De la magazinele de antichităţi…

Se poate afirma pe drept cuvânt că interesul bucureşteanului pentru arta autentică, dorinţa de a-şi împodobi  locuinţa cu picturi de valoare, aparţinând unor maeştrii autohtoni şi chiar străini, este în creştere. Este vorba, în primul rând, de persoanele cu  resurse materiale posesori  uneori ai unei adevărate „galerii”.

Posibilitatea de achiziţionare a unor asemenea lucrări este oferită de destul de numeroasele „magazine de antichităţi” (denumire oarecum improprie) ca şi de licitaţiile organizate de „case” specializate, de prestigiu. Există desigur anumite genuri şi unii autori, clasici sau contemporani, pentru care se manifestă o anumită preferinţă, uneori supusă modei.

 

…la târguri

Bucureştenilor cu posibilităţi materiale reduse, dar totuşi doritori de a-şi  împodobi locuinţa cu tablouri, le rămâne  soluţia de a face achiziţii în târgurile care s-au înmulţit în mod substanţial în care creaţiile plastice, mai mult sau mai puţin autentice şi de valoare, ocupă un loc important.

Poţi găsi în aceste târguri tablouri de autori necunoscuţi, unele dintre ele create „la comandă” , reprezentând membri ai familiei, dar şi personaje celebre, motivele predilecte fiind iarăşi „ţărăncuţele”  (având ca model picturile lui Grigorescu) şi „ţigăncile”, mai mult sau mai puţin îmbrăcate, dar şi peisaje bucureştene dispărute.

Nu trebuie trecut cu vederea că unele din aceste picturi au povestea lor sentimentală, care desigur dispare în „negura vremurilor”…

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO