Ziarul de Duminică

Casa Rioşanu, povestea unei familii/ de Emanuel Bădescu

L' ancienne maison Riosanu

Imagini Casa Rioşanu. Galerie Foto

Autor: Emanuel Badescu

05.09.2014, 00:08 1906

Ca admirator al „Casei Breslelor” din mahalaua Stelea, am fost uimit constatând că în secolul al XIX-lea aceasta mai avea o soră, poate nu chiar geamănă, dar sigur cu acelaşi tată arhitect, probabil Luigi Lipizer, care din anul 1862 avea o casă proprie în mahalaua amintită. Mai văzusem fotografia casei despre care voi vorbi mai departe, însă, din motive inexplicabile, o ignorasem. Răsfoind deunăzi cunoscuta istorie a Bucureştilor elaborată de Fr. Dame, privirea mi-a căzut întâmplător peste „prima casă Rioşanu”. Trebuie să fie o eroare, mi-am spus în elanul întâiei impresii, este Casa Breslelor! Am scanat-o la rezoluţie maximă, Academia nedispunând de original, am mărit-o şi apoi am comparat-o cu clădirea de la Stelea, remarcând imediat diferenţele, care nu sunt puţine. Asemănarea vine de la nişele cu statui, de fapt singurul indiciu că ambele clădiri au fost concepute de acelaşi arhitect, stilurile, dependente de gustul comanditarului, diferind substanţial. Când va fi fost construită? Într-un articol Oana Marinache afirma, pe bază de documente, că Lipizer a sosit în Bucureşti la finele domniei lui Barbu Ştirbey. În acest caz, cea mai veche datare presupusă ar fi anul 1857. Se explică, astfel, cauza absenţei ei din hărţile maiorului Borroczyn şi a locotenentului Jung din 1855, pe care am căutat zadarnic o urmă a Rioşenilor în oraş. Deduc că paharnicul Atanase Rioşanu a comandat-o arhitectului într-o vizită de afaceri în Bucureşti, după ce achiziţionase întinsul teren aflat în proprietatea unui Ioanides. Era poziţionată admirabil, în vecinătatea caselor caimacamului Iancu Manu şi aproximativ la jumătatea distanţei dintre Palatul Domnesc şi Biserica Bradu Boteanu. Locul şi casa trebuie să fi costat bani grei, însă chimirul îi permitea. Pe deasupra, om înţelept, se gândise la viitorul familiei. Era fiul lui Ioan Rioşanu, stăpânul moşiei Râioasa (din 1865 Lunca) de lângă Turnu Măgurele, care cumpărase de la Alecu Isvoranu pământuri în preajma Izbicenilor, Romanaţi, era căsătorit cu Zoe Isvoranu şi, potrivit cercetărilor profesorului Mihai Sorin Rădulescu, avea patru copii, doi băieţi, Alexandru şi Mihail, care se vor căsători cu surorile Porumbaru, şi două fete. Unde, dacă nu în Bucureşti, copiii ar mai avut posibilitatea să frecventeze societatea cea mai aleasă din ţară? A fi bucureştean nu era un moft. Fără îndoială şi casa trebuia să corespundă ambiţiilor acestui boier de ţară. Din fericire, ce şi-a propus a obţinut, clădirea neputând fi trecută cu vederea de contemporani. Era un palat, din acelea de mai mici dimensiuni, cum se construiau în Veneţia cândva sau cum înălţaseră deja în oraş Brâncovenii, Goleştii, Sutzuleştii etc. Din acest unghi diferenţa faţă de Casa Breslelor, frumoasă, totuşi obişnuită, este limpede.

Casele Rioşanu.Vedere din avion 1926

După decesul fostului paharnic întâmplat prin 1874, Mihail, deşi făcuse studii de Drept la Sorbona, a ales să se retragă la Izbiceni, casa râmânând lui Alexandru, avocat de succes şi senator din partea Partidului Conservator. În ea şi-a crescut cei doi fii, Grigore, celibatar până la deces şi Alexandru, şi cele cinci fete, două rămase nemăritate. Grigore Rioşanu a ales întrucâtva drumul unchiului: a urmat cursurile Facultăţii de Drept la Paris şi apoi s-a retras la Izbiceni, unde a pus în practică, al doilea în România după Sir Stephen Lakeman, conceptul englezesc de mare proprietar de pământuri, lăsând o amprentă de neşters în administraţia şi în viaţa locuitorilor Izbicenilor. După distrugerea moşiei în urma reformei agrare din 1945 a fost întreţinut de cei cărora le purtase de grijă ca stăpân: de ţărani! Celălalt frate a ales cariera militară, urmând cursurile Şcolii Superioare de Cavalerie de la Saumur. Apoi, la începutul primului război mondial a căzut prizonier în mâinile nemţilor, benevol în opinia lui Emanoil Hagi-Mosco. Mai târziu îl regăsim locotenet-colonel în preajma lui Ion Antonescu, pe care l-a slujit cu devotament. O mărturisire a scriitorului Vasile Posteucă, publicată de rabinul David Şafran, îl acuză direct pe colonelul Rioşanu de a-i fi angajat pe ţiganii din Dudeşti să devasteze cartierele evreieşti. La Cernăuţi, unde Posteucă l-a cunoscut în spital, după ce colonelul suferise operaţia de rinichi, a avut o surpriză şi mai mare. Rioşanu i-a făcut o mărturisire cu limbă de moarte: „Agenţii Intelligence Service-ului voiau să desfiinţeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareşalului”! Iată de ce nu a fost niciun legionar acuzat de uciderea celor pete o sută de evrei în noaptea de 21-22 ianuarie 1941 în procesul ce a urmat aşa zisei rebeliuni... Peste trei zile, în ziua de 30 august 1941, Alexandru Roşianu, guvernatorul Bucovinei din iunie 1941, va înceta din viaţă. Acţionase la compromiterea legionarilor – şi astăzi sunt puse acele crime în seama lor! -  îngrozit de planul lor de exterminare a foştilor oameni politici români, pe care el îi salvase cu greu la finele anului 1940. A fost un patriot.

Vorbind despre destinul Rioşenilor am fost nevoit să părăsesc povestea casei noi. A fost construită de avocatul Mihai Rioşanu, care nu stătea doar la Izbiceni, în acelaşi an când a reconstruit biserica Bradu Boteanu şi a ridicat un conac în Floreşti, adică în 1884. Arhitectul pare să fi fost Paul Gottereau, la modă în epocă şi care va construi peste drum, pe locul caselor lui Iancu Manu, Palatul Fundaţiilor Regale Carol I. De altfel, clădirea, cum se vede în fotografii, era un adevărat palat, cu o arhitectură asemănătoare cu a Palatului Mihail din Craiova, astăzi Muzeul de Artă, construit de marele arhitect francez. Un peron pentru trăsuri lega cele două clădiri, adevărate podoabe al străzii Academiei. Ele au fost moştenite de Grigore Rioşanu, care, cum am subliniat deja, retrăgându-se la Izbiceni, le-a lăsat fratelui său, locotenent-colonelul, care a locuit acolo până la expropierea din 1948 (Unde a locuit după aceea?). Anul următor, după demolarea lor şi a unei porţiuni de vreo sută de metri din strada Academiei, în total 1105 mp, începea, cu Emil Prager antrepenor, cu Paul Smărăndescu şi Emil Nădejde arhitecţi, construirea noului sediu al Ministerului de Interne, lucrări ce se vor încheia în 1946 şi, după „îmbunătăţiri” aduse subsolului, prevăzut cu tunele şi carcere, în 1950. Din 1958 până în 22 decembrie 1989 clădirea va adăposti Comitetul Central al PMR(PCR), o amărâtă sucursală a PCUS. Privind o vedere aeriană din 1926 mă întreb: nu se putea găsi o zonă sărăcăcioasă, neboierească, pentru construirea Ministerului de Interne? Existau şi atunci numeroase maidane.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO