Ziarul de Duminică

Cartea minunilor/ de Ramon Llull

Cartea minunilor/ de Ramon Llull

Autor: Ziarul de Duminica

29.09.2016, 23:42 481

Se împlinesc anul acesta 700 de ani de la moartea polifaţeticului şi originalului gânditor catalan Ramon Llull, mai cunoscut sub numele său latinizat Raimundus Lullus, ale cărui opere s-au bucurat de o largă circulaţie nu doar în întreaga epocă medievală. Lumea catalană a dedicat celebrării lui întregul an 2016, devenit „Anul Llull”. Noi ediţii, critice şi pentru publicul larg, simpozioane, colocvii, întâlniri ale specialiştilor cu publicul etc. Iar specialiştii aparţin celor mai diverse domenii: filosofie, teologie, logică, filologie, literatură etc.

Nu putea să nu participe la această comemorare convertită în aniversare, Jana Balacciu Matei, dedicată de câţiva ani introducerii în cultura noastră a operei lui Llull. A început în 2010, publicând în colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană”, pe care o coordonează la Editura Meronia, prima traducere din el, din catalană, Cartea păgânului şi a celor trei înţelepţi,o pledoarie pentru dialogul interconfesional pe baze raţionale, nu prin apelul la autorităţile teologice, un mesaj mai actual ca oricând. I s-au adăugat Blaquerna, un Bildungsroman  al tânărului care parcurge toate treptele formării sale în spiritul doctrinei creştine, concomitent cu desfăşurarea unui amplu proiect de reformare a creştinătăţii, şi Cartea contemplării lui Dumnezeu.

Anul trecut, a tradus, de această dată din latină, lucrarea cea mai cunoscută  a lui Llull, Ars Brevis, inclusă de Editura Polirom în colecţia sa „Biblioteca Medievală”, coordonată de profesorul clujean Alexander Baumgarten. Un adevărat „Tractatus logico-philosophicus” al secolului XIV, această carte, forma redusă, din 1308, a Artei, dedicată metodei de descoperire a adevărului prezentate de Llull în diverse versiuni, tot mai simplificate, începând din 1274; lucrarea atrage astăzi interesul logicienilor şi al informaticienilor, care-şi descoperă în el un precursor îndepărtat.

În sfârşit, recent, Jana Balacciu Matei a scos, din nou în colecţia pe care o coordonează, Cartea minunilor, scrisă de Llull la Paris între 1287 şi 1289 şi dăruită regelui Franţei Filip IV cel Frumos, spre instruirea sa, nu doar doctrinară, ci, mai ales, politică şi de guvernare. „Minunile” sunt aici surprizele, cele mai multe neplăcute, ce trezesc minunarea, uimirea personajului  care, călătorind prin lume, constată cât de mult se abat oamenii, făpturi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, de la menirea dată lor de creator. Un întreg capitol, o adevărată cascadă de pilde despre animale, este o satiră biciuitoare la adresa lumii politice. Cum o vedea în secolul XIV autorul. La fel cum o vedem şi noi astăzi. Încă o dovadă a actualităţii lui Ramon Llull la 700 de ani de la moarte.

 

38. Despre consiliul regal

 

Când Leul a fost ales rege, a ţinut un frumos discurs în faţa întregului său popor, vorbind astfel:

– Seniori, a fost voinţa voastră să vă fiu rege. Cu toţii ştiţi că meseria de rege este foarte primejdioasă şi obositoare: primejdioasă, fiindcă din cauza păcatelor regelui se întâmplă de multe ori ca Dumnezeu să trimită pe pământ foamete şi boli, moarte şi războaie; şi tot aşa face şi din cauza păcatelor poporului. De aceea este primejdioasă pentru rege cârmuirea, atât a lui însuşi, cât şi a poporului. Iată de ce vă rog ca toţi împreună să îmi daţi sfetnici care să mă ajute şi să mă sfătuiască, pentru salvarea mea şi a poporului meu. Cei pe care mi-i veţi da, vă rog, să fie oameni înţelepţi, fideli şi demni de a fi sfetnici şi tovarăşi ai regelui”.

Baronilor toţi şi poporului le-au plăcut cuvintele rostite de rege şi toţi au fost încântaţi de alegerea lui. Au căzut de acord ca Ursul, Leopardul şi Ursoaica, Şarpele şi Leul să fie sfetnici ai regelui. În faţa curţii, toţi aceştia au jurat să-i dea sfaturi credincioase în tot ce-or să poată.

Tare a nemulţumit-o pe Vulpe că nu au ales-o sfetnic şi, în prezenţa curţii, a spus aceste cuvinte:

– După cum scrie în Evanghelie, Isus Cristos, rege al cerului şi pământului, a vrut să aibă prietenia şi tovărăşia oamenilor simpli şi umili şi de aceea a ales apostolii, care erau simpli şi umili, ca să arate că i-a ridicat în virtute şi astfel nu mai sunt umili. Împotriva voastră, a tuturor, spun că mie mi se pare că, la fel, regele ar trebui să aibă în consiliul său animale simple şi umile, care să nu fie mândre de puterea şi neamul lor şi nici egali cu regele să nu vrea să fie, iar pentru animalele simple care trăiesc cu ierburi să fie pildă de nădejde şi de umilinţă.

Elefantului, Mistreţului, Ţapului şi Berbecului şi altor animale care trăiesc cu iarbă li s-a părut corect ce-a spus Vulpea şi ei toţi l-au sfătuit pe rege ca Vulpea, bună oratoare şi cu mare înţelepciune, să fie în consiliul lui. Iar Vulpea l-a sfătuit pe rege că este bine ca Elefantul, Mistreţul, Ţapul şi Berbecul să facă parte din consiliu.

Au cugetat adânc Leopardul şi Ursoaica când au auzit că Vulpea va fi în consiliu, căci s-au temut că, cu marea ei măiestrie la vorbă şi marea ei viclenie, să nu-l pornească pe rege împotriva lor, mai ales fiindcă ea pledase pentru alegerea lui mai mult decât oricare alt animal.

– Senior, a zis Elefantul către rege, la curtea voastră este un Cocoş, frumos la înfăţişare şi înţelept, priceput să fie stăpân peste multe găini. El cântă în zori limpede şi frumos; mult mai potrivit decât vulpea este el pentru consiliu.

Elefantul a zis că e bine să fie cocoşul în consiliul regelui, ca să-i dea exemplu cum să guverneze şi cum să să se impună reginei şi ca să-l trezească în zori să se roage la Dumnezeu; iar Vulpea este bună să fie sfetnic fiindcă e animal înţelept şi ştie multe lucruri.

Leopardul a zis că nu este recomandat ca în consiliu să fie două persoane care nu se au bine, căci din cauza duşmăniei dintre ele consiliul regelui ar putea fi tulburat. La rândul ei, Vulpea a luat cuvântul şi a spus că în consiliu este nevoie să fie animale frumoase şi mari, precum Elefantul, Mistreţul, Ţapul, Berbecul şi Cerbul, căci în prezenţa regelui este necesară frumuseţea înfăţişării.

Regele a vrut ca Vulpea şi tovarăşii ei să fie la curtea şi în consiliul său, dar Leopardul i-a zis în şoaptă:

– Sire, un conte era în război cu un rege şi fiindcă nu era atât de puternic ca regele, s-a folosit în luptă de şiretenie, şi anume i-a dat mulţi bani secretarului regelui ca acesta să îi comunice toate stratagemele acestuia în război. Astfel secretarul a stăvilit puterea regelui, care nu a putut pune capăt războiului cu contele.

Când Leopardul şi-a terminat vorbele şi Leul i-a înţeles aluzia, a zis că să fie la curte Cocoşul, nu Vulpea, ca să nu spună Elefantului şi animalelor care trăiesc cu iarbă planurile regelui şi ale tovarăşilor săi.

 

39. Despre trădarea Vulpii

 

Foarte nemulţumiţi au fost Vulpea şi tovarăşii ei că nu au fost aleşi în consiliul regelui şi atunci Vulpea şi-a pus în gând să trădeze şi a dorit moartea regelui. Şi i-a spus Elefantului:

– De acum înainte mare duşmănie va fi între animalele care se hrănesc cu carne şi cele care mănâncă iarbă; căci regele şi sfetnicii lui trăiesc cu carne, iar voi nu aveţi în consiliu niciun animal asemenea vouă, care să vă susţină.

Elefantul a răspuns că are nădejde în Şarpe şi în Cocoş, animale care nu trăiesc din carne. Vulpea a răspuns că într-o ţară un creştin avea un sarazin, în care avea multă încredere şi căruia îi făcuse multe favoruri; sarazinul, fiindcă era contrar lui prin credinţă, n-avea cum să nutrească sentimente bune faţă de el, ci se gândea zi de zi cum să-l omoare.

– De aceea, senior Elefant, a zis Vulpea, cum Şarpele şi Cocoşul sunt de neam atât de străin domniei tale şi tovarăşilor domniei tale, încât, deşi nu se hrănesc cu carne, nu vă încredeţi în ei, ci fiţi siguri că nu se gândesc decât cum să vă facă rău.

Cuvintele Vulpii l-au pus pe Elefant pe gânduri şi a cugetat îndelung ce bucluc li se putea întâmpla lui şi tovarăşilor lui prin alegerea regelui şi a sfetnicilor lui. Cât Elefantul medita astfel, Vulpea i-a zis să nu se teamă de rege şi de sfetnici, căci, dacă el vrea să fie rege, ea va face tot ce-i stă în putinţă ca să fie. Dar Elefantul se temea de trădarea Vulpii, care, în mod natural, ar fi trebuit să iubească animalele care se hrănesc cu carne mai mult decât pe cele care trăiesc cu iarbă. Şi a rostit aceste cuvinte:

– S-a întâmplat într-o ţară ca un şoim să poarte în gheare o şoricică şi un sihastru l-a rugat pe Dumnezeu ca aceasta să cadă în poala lui. Datorită rugăciunilor omului, Dumnezeu a făcut ca şoricica să cadă în poala sihastrului, care l-a rugat pe Domnul să o transforme într-o frumoasă tânără. Dumnezeu i-a ascultat rugăminţile şi a transformat-o într-o tânără frumoasă. „Fiica mea, a întrebat-o sihastrul, vrei ca soţ soarele?” „Senior, nu, căci soarelui îi iau strălucirea norii”. Sihastrul a întrebat-o dacă vrea ca soţ luna şi ea a zis că luna nu are lumină proprie, ci o are de la soare. ”Fiica mea, vrei ca soţ norul?” A spus că nu, căci vântul împinge norul unde vrea. Tânăra nu a vrut ca soţ nici vântul, căci îi împiedică mişcarea munţii; nici munţii, fiindcă îl găuresc şoarecii; nici omul, fiindcă omoară şoarecii. La sfârşit, tânăra l-a rugat pe sihastru să se roage la Dumnezeu să o facă din nou şoricică, cum era înainte, şi să-i dea ca soţ un şoarece chipeş.

Când Vulpea a auzit exemplul, a înţeles că Elefantul nu are încredere în ea şi s-a temut să nu o descopere; i-ar fi propus cu dragă inimă Mistreţului să fie rege, cum îi propusese şi Elefantului. Dar ca să nu-i afle mulţi gândul, a susţinut întruna să fie Elefantul rege şi a povestit:

– Într-o ţară, un cavaler avea soţie şi un băiat frumos. S-a întâmplat ca soţia cavalerului să moară şi el şi-a luat alta, care îl detesta pe băiat, pe care cavalerul îl iubea mult. Când acesta a ajuns  la vârsta de 20 de ani, femeia a chibzuit cum să-şi facă soţul să-şi alunge fiul din casă şi i-a spus că tânărul îi propusese lucruri păcătoase. Atât de mult îşi iubea cavalerul soţia, încât a crezut de îndată tot ce i se spusese şi şi-a alungat fiul, poruncindu-i să nu îl mai vadă în faţa ochilor. Tânărul a fost cuprins de mare mânie împotriva părintelui său fiindcă îl dăduse afară din casă fără niciun motiv şi nu-l mai avea la suflet.

Cu exemplul dat de Vulpe, Elefantul a fost în parte consolat şi şi-a pus nădejdea în cuvintele Vulpii, că va fi rege; a întrebat-o cum o să procedeze ca regele să moară şi să devină el rege, având în vedere că regele e atât de puternic la trup şi are un consiliu atât de înţelept, iar Vulpea este un animal mic şi cu puţine puteri.

A răspuns Vulpea dându-i acest exemplu:

– Într-o ţară, s-a întâmplat că toate animalele s-au învoit să dea în fiecare zi unul dintre ele leului, să nu-i mai terorizeze cu vânătoarea şi leul le-a considerat libere. Zi de zi animalele trăgeau la sorţi şi cel pe care cădeau sorţii se ducea la leu şi era mâncat. Într-o zi, sorţii au căzut pe un iepure şi acesta şi-a-ntârziat sosirea, până la ora prânzului, căci se temea de moarte. Leul era furios, că îi era foame şi l-a întrebat de ce întârziase atât. Iepurele s-a scuzat şi a spus că, în apropiere, era un leu care spunea că el este regele ţării şi voise să-l ia. S-a mâniat leul, crezând că-i adevărat ce-i spusese iepurele şi i-a cerut să i-l arate. Iepurele a luat-o înainte şi leul l-a urmat. Iepurele a mers la o mare întindere de apă, un bazin înconjurat din toate părţile de un zid. Când iepurele a stat sus şi umbra lui şi a leului au apărut pe apă, a zis: „Senior, vezi leul din apă, care vrea să mănânce un iepure?”. Leul a crezut că umbra lui este leu şi a sărit în apă, iar iepurele cu iscusinţa lui l-a ucis.

Când Elefantul a auzit pilda, i-a vorbit Vulpii astfel:

– Un rege avea doi tineri care se ocupau de persoana lui. Într-o zi, regele era aşezat pe tron şi în faţa lui erau mulţi baroni şi cavaleri. Unul dintre cei doi tineri stătea în faţa lui şi a văzut pe mantia de mătase albă a regelui un purice. Tânărul i-a cerut regelui să îi permită să se apropie de el; a luat puricele, regele a vrut să îl vadă şi l-a arătat cavalerilor minunându-se că un animal atât de mic îndrăznea să se apropie de un rege şi a dispus să-i fie daţi tânărului o sută de ducaţi. Celălalt tânăr a fost invidios şi a doua zi a pus pe mantie un purice mare şi s-a adresat către rege cum făcuse cu o zi înainte tovarăşul lui. I-a dat regelui puricele, dar regele s-a tras într-o parte şi-a zis că el merită să moară fiindcă nu apără hainele regelui de purici; şi a dispus să-i fie date tânărului o sută de lovituri de bici.

Vulpea şi-a dat seama că Elefantului îi era teamă să fie rege şi s-a mirat că într-o persoană atât de mare ca el poate să încapă atâta frică. Şi i-a zis:

– Adu-ţi aminte că Şarpele şi Eva, care era doar o femeie, au atras mânia lui Dumnezeu asupra lui Adam şi a întregului său neam. Dacă Şarpele şi Eva au lucrat atât de bine, sigur că o să se poată ca eu, cu mintea şi şiretenia mea, pot să fac ca regele să atragă asupra sa mânia poporului.

În momentul când Vulpea i-a povestit pilda despre Eva, Elefantul a acceptat ideea trădării regelui şi i-a spus Vulpii că el va fi cu plăcere rege, când ea va reuşi ca regele să fie ucis. Vulpea a zis că ea se va ocupa ca regele să moară, iar Elefantul i-a făgăduit mari daruri şi mari onoruri dacă se va strădui ca el să fie rege.

(...)

După moartea Boului, Leul i-a întrebat pe Cocoş şi pe Vulpe cine-i va fi şambelan. Cocoşul a vrut să spună ceva, dar l-a oprit privirea mânioasă a Vulpii şi-a aşteptat să vorbească ea prima. Vulpea a zis către rege că Iepurele are o înfăţişare plăcută şi este un animal umil, ar fi bun de slujba pe care o avuseseră Pisica şi Boul. Leul l-a întrebat pe Cocoş dacă e de acord cu ce zice Vulpea şi acesta n-a îndrăznit să spună nimic împotrivă, căci se temea de ea, şi i-a dat acelaşi sfat. Iepurele a fost a făcut şambelan, iar Vulpea s-a bucurat de mare putere la curte, căci Cocoşul şi Păunul se temeau de ea, iar Leul credea tot ce-i spunea.

Într-o zi Leul avea de descâlcit ceva important care se petrecuse în regat şi s-a sfătuit cu Cocoşul şi cu Vulpea. Cocoşul a spus că nu-i de ajuns să-l sfătuiască doar el pe rege într-o problemă atât de însemnată şi l-a îndemnat să-şi mărească consiliul, căci nu este demn de onoarea unui rege să aibă un consiliu redus, cum era al lui de când lipseau din el Şarpele, Leopardul, Ursoaica şi Lupul. 

A fost de acord regele să-şi ia consilieri şi şi-ar fi luat, dacă Vulpea nu ar fi rostit aceste cuvinte:

– Într-o ţară era un om căruia Dumnezeu îi dăduse atâta ştiinţă, încât înţelegea tot ce spuneau animalele şi păsările. Ştiinţa i-o dăduse Domnul cu condiţia să nu spună nimănui nimic din ce auzea şi înţelegea din spusele animalelor şi păsărilor, iar în ziua când o va face, va muri. Omul acela avea o grădină, în care un bou scotea apă dintr-un puţ cu roată, iar măgarul aducea bălegarul cu care se îngrăşa pământul. S-a întâmplat într-o seară ca boul să fie pus la jug, iar măgarul l-a sfătuit să nu mănânce seara aia ovăz, ca a doua zi omul să nu-l pună la tras la scripete şi să se odihnească. Boul i-a ascultat sfatul şi nu şi-a mâncat ovăzul seara. A doua zi, grădinarul a crezut că este bolnav şi a pus măgarul să tragă în locul lui. Toată ziua s-a chinuit, trăgând, măgarul. Când s-a întunecat, s-a întors în grajd, unde l-a găsit pe bou culcat, odihnindu-se. Şi a plâns, spunând: „Stăpânul vrea să te vândă unui măcelar, căci te crede bolnav; ca să nu fii ucis, e bine să te întorci la munca ta şi să nu ai figură de bolnav”.

Măgarul i-a spus asta boului  ca omul să nu-l pună iarăşi pe el la scos apă, căci era mult mai greu decât căratul bălegarului. Boul s-a temut de moarte şi a mâncat seara aia ovăz, ca să arate că s-a făcut bine. Stăpânul boului şi al măgarului a înţeles ce-şi spuseseră cei doi şi a izbucnit în râs în faţa nevestei. Femeia a vrut să ştie de ce râde şi el n-a vrut să-i spună, căci se temea de moarte, care urma să-l ia dacă spunea ce auzise de la păsări şi animale. Femeia a stăruit mult să-i spună de ce râsese, iar el nu voia să-i spună. Atunci i-a zis că n-o să mai mănânce şi n-o să mai bea şi-o să se lase să moară dacă nu-i spune. Toată ziua şi toată noaptea a răbdat femeia cea rea, n-a vrut nici să mănânce, nici să bea. Soţul, care o iubea mult, i-a zis că o să-i spună şi şi-a făcut testamentul; şi era gata să-i spună de ce a râs. Dar a auzit ce i-a zis câinele cocoşului şi ce i-a răspuns acesta.

–  Şi asta cum a fost? a întrebat Leul.

Vulpea a povestit că-n timp ce-şi făcea testamentul, a cântat cocoşul, iar câinele l-a certat că-i arde de cântat când stăpânul lor urmează să moară. S-a minunat cocoşul că e certat de câine pentru cântecul lui şi de ce-i spusese, cum că stăpânul o să moară şi vrea să moară, ca să trăiască nevasta lui. Şi-a zis că bine că moare, fiindcă e laş şi nu ştie să fie stăpânul unei femei. Atunci a chemat cele zece găini ale lui şi toate s-au strâns într-un loc şi el a făcut cu ele ce-a vrut. A făcut asta ca să-i arate câinelui că trebuie să se consoleze cu moartea stăpânului. S-au consolat amândoi şi cocoşul a cântat, iar câinele s-a înveselit. „Prietene, i-a zis cocoşul câinelui, de-ai fi avut o nevastă atât de rea ca nevasta stăpânului, ce-ai fi făcut dacă s-ar fi întâmplat să te ducă la moarte ca pe stăpân?” Cocoşul a spus că, dacă ar fi fost în locul stăpânului, ar fi tăiat cinci vergi dintr-un rodiu din grădină şi-ar fi bătut-o până i-ar fi rupt oasele, ori ar fi făcut-o să mănânce şi să bea, ori ar fi lăsat-o să moară de foame şi de sete. Bărbatul, care înţelesese cuvintele pe care şi le spuseseră cocoşul şi câinele, s-a dat jos din pat şi a făcut ce-l sfătuise cocoşul; iar soţia lui, după ce a fost bătută, a mâncat, a băut şi a făcut tot ce a vrut soţul.

După ce Vulpea a povestit pilda de mai sus, a zis că atât de înţelept este Cocoşul, că va şti să dea sfaturi despre orice, de-aceea nu-i nevoie să fie mărit consiliul; mai ales că, de multe ori, mulţii consilieri, cu diferite intenţii, păreri, dorinţe tulbură consiliul principelui.

După Vulpe, a vorbit Cocoşul:

– Un papagal sta pe un copac, cu un corb, şi sub copac era o maimuţă care pusese lemne pe un licurici crezând că e foc şi sufla în lemne ca să facă focul să se încălzească. Papagalul striga la ea şi-i spunea că nu e foc, ci licurici. Corbul i-a zis să nu încerce să-l înveţe sau să-l îndrepte pe cel care nu primeşte sfaturi şi observaţii. De multe ori i-a spus papagalul maimuţei că nu e foc ce crede ea că e foc, ci licurici, iar corbul de fiecare dată îl certa că vrea să îndrepte ce prin natură e strâmb. Papagalul a coborât din copac şi s-a apropiat de maimuţă s-o facă mai uşor să-nţeleagă de ce o certa; s-a apropiat atât de mult, că maimuţa l-a prins şi l-a omorât.

Când Cocoşul a spus această pildă, regele s-a gândit că pentru el o spune şi i-a aruncat o privire cruntă. Şi atunci Vulpea l-a luat pe Cocoş şi l-a ucis în faţa regelui.

Când Vulpea a fost singurul consilier al regelui, Iepurele şambelan, iar Păunul uşier, Vulpea o ducea foarte bine şi făcea din rege ce voia.

 

Fragmente din Ramon Llull, Cartea minunilor, Editura Meronia. Traducere: Jana Balacciu Matei. Cuvânt-înainte: Joan Santanach Suñol

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO