În parc se poate întâmpla orice. Cu bucurie fiind aruncat debalans dintr-o parte în alta a stâlpilor de lemn ai leagănului,David nu mai este mulţumit cu ritmul de modă veche şi precaut altatălui. Învinge dorinţa lui de-a experimenta mai mult. Începe săaibă preferinţe "gâgâlicea mică", aşa cum îl caracterizează atât debine Omama, bunica lui. Preferinţele şi le exprimă de acum David,aşezat comod în leagăn, şi spune pe un ton hotărât şi egal "Maitale". Aşa că mă execut şi măresc balansul. Tot nu-i destul. Nureuşesc să satisfac exigenţa instantanee şi arzătoare a fiuluimeu.
Mă uit cu atenţie la David şi încerc să-mi dau seama dacă are unsimţ critic dezvoltat. O să se supere nevoie mare, pentru că nu-iîndeplinesc cum trebuie dorinţele. Nu ştiu oare că, pe cât derepede cere, pe atât de repede uită? Sau aşa mi se pare mie cândîncepe să plângă. Atunci îl iau în braţe şi-l balansez şi-l învârtsau îl salt în sus. În câteva secunde, plânsul se transformă înrâs, ca şi cum supărarea nici n-ar fi existat cu câteva clipeînainte. Mare minune. Noi nu ne mai putem schimba atât de iutestările, aşa cum o fac copilaşii noştri. Stăm şi ne înecăm întristeţe, până devine autocompătimire şi acea bucurie a stării detristeţe din care nu mai poţi ieşi, pentru că te autocompătimeştişi, dacă tot nu eşti fericit, să fii fericit în nefericirea ta, aiacare nu-i decât a ta, imperiul tău de neatins. În care eştisingurul stăpân. Cât timp să zaci în el şi în fericita nefericire?Mă uit încă o dată la Daviduţ şi văd cum râde, iar lacrimilesupărării încă îi mai curg pe obraji, lacrimi aproape uscate, careacum sunt doar o amintire, trecutul. Trecutul atât de apropiat. Caşi cum timpul la el s-ar scurge mai repede. Nu ştiu dacă o să ţinăla supărare, dar zâmbetul larg aşezat pe chipul lui îmi ştergeorice urmă de îndoială. Îmi spune că gata, necazul a dispărut şiviaţa merită iarăşi să fie trăită.
Concluzia este că leagănul trebuie împins cu forţă. Decisiv. Şi,deodată, David trece la comandă: "Leagănul până la pom!", adică săîmping aşa de tare leagănul lui drag, încât să ajungă până laprimele ramuri ale stejarului. La vreo cinci metri înălţime. "Numerge, David", îi spun cu tonul meu de părinte înţelept, gata să nucapituleze cu una, cu două în faţa unei cereri exagerate. Şi Davidse mai uită încă o dată spre locul dorit. Primele crengi alestejarului. Poate e prea mult. Aşa că, într-un târziu îşi acceptăsoarta crudă şi repetă "Nu melge, David".
O privesc pe Larisa, o fetiţă de lângă el, care vrea şi ea mai tareîn leagăn. S-o împingă bunicul cu putere şi mai mare. Îmi spun că,de când sunt mici, între copii se creează o competiţie, cine poatemai tare în leagăn, cine fuge mai mult, cine are mai multe, cine emai ager, cine este, în genere, cel mai cel sau cea mai cea. Chiarde aici, de la doi, trei ani, începe o luptă pentru putere. Cine săintre primul la leagăn. Dacă Răzvan nu ajunge la timp, începe săţipe şi s-o ameninţe pe mama lui că de ce nu l-a pus în leagăn,căci el merită mai mult, chiar dacă David a ajuns acolo mai repede.Şi pentru că nu i s-a făcut cheful, izbucneşte în lacrimi, supremadovadă c-a fost nedreptăţit. "Mie mi se cuvine locul din leagăn",vrea să zică Răzvan prin potopoul de lacrimi care curg pe obrăjoriilui "Eu am dreptul, nu tu".
După ce ajunge sus, pe toboganul verde, David se mişcă mai lent,pentru că el este visător, se mai uită la pomi şi la ramuri, maipriveşte vântul, nu se-aruncă în tobogan cu una, cu două, ca într-ocompetiţie în care premiul este transpiraţia şi obrajii roşii. Deobicei vine un băiat mai mare, care nu ştie ce-i aia răbdarea, nuînţelege ce-i un alt copil, unul mai mic, ci el trebuie să-şi vadădorinţa împlinită, aşa că-l dă, de obicei, la o parte pe David, caşi cum ar fi un obiect nefolositor. Ceva ce-i stă în cale. Lui i secuvine, iar ceilalţi n-au decât să se dea la o parte în faţaputerii lui. E mai mare, nu-i aşa? Şi dacă-i mai mare nu numai căare dreptul, dar pe deasupra are şi dreptate, iar asta se dovedeşteprin forţă.
Ne întoarcem acasă, bine legănaţi de leagăn, bine daţi pe tobogansau, mai nou, pe tub, care amestecă plăcerea alunecării cu misterulîntunericului. David se urcă în pat. Îşi ia maşina şi o pune peburtă. Începe să zâmbească şi o plimbă în stânga şi-n dreapta.Maşina o ia în sus şi-n jos. Atunci ochii lui David se deschidmari, ca şi când ar fi făcut o descoperire epocală: "Maşinaînoatăăă". Cum vine asta? Şi David îmi arată. Da, chiar aşa, maşinaînoată pe burta lui. Trebuie să avem grijă să nu ne udăm. Să nuinundăm casa. "Să nu stlicăm casa", pe limba lui David, când facevreo prostioară.
martie 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
