LIVE: Acum la ZF LIVE: Ce înseamnă un business de biciclete şi motociclete electrice?
Ziarul de Duminică

Carmelo Alberti – O puternică legătură între „lume” şi „teatru”/ de Smaranda Bratu Elian

Carmelo Alberti este profesor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia unde predă istoria şi teoria teatrului şi spectacolului şi antropologie teatrală şi este directorul publicaţiei „Venezia Arti” a Departamentului de Filozofie şi Patrimoniu Cultural al aceleiaşi universităţi. Este membru în comitetele ştiinţifice ale mai multor reviste de prestigiu precum „Arts and Artifacts in Movie – AAM TAC – Technology,  Aesthetics, Communicarion. An International Journal” sau „Rivista di letteratura teatrale” şi este directorul colecţiei  „La fenice dei teatri” a editurii Bulzoni di Roma. Totodată este critic de teatru, colaborator al mai multor ziare şi reviste printre care „Histrio”, „Ariel”, „Venezia Arti”, „Drammaturgia”. Studiile sale despre teatru ca şi volumele coordonate de el, precum „Piero Chiari e il teatro europeo del Settecento” (Neri Pozza, 1986), „La scena veneziana nell'età di Goldoni” (Bulzoni, 1990), „Carlo Gozzi scrittore di teatro” (Bulzoni, 1996), „Gli scenari Correr. La commedia dell’arte a Venezia” (Bulzoni, 1996) şi cele trei volume de „Teatro nel Veneto” (Motta, 2001-2003) fac parte din bibliografia de referinţă despre teatrul veneţian. Însă majoritatea cercetărilor lui Carmelo Alberti au fost dedicate celui mai mare comediograf italian al secolului al XVIII-lea şi unul dintre cei mai mari în absolut: Carlo Goldoni. O dovedesc volumele de opere goldoniene publicate la editura Salerno în 2004, activitatea sa de director al revistei „Studi goldoniani. Quaderni annuali di storia del teatro e della letteratura veneziana nel Settecento” şi cea de Preşedinte al Institutului Internaţional de Cercetare Teatrală din Casa lui Carlo Goldoni din Veneţia. În această ipostază, de specialist în teatrul goldonian, am avut şi eu onoarea de a colabora cu profesorul Alberti care a acceptat cu generozitate să scrie prefaţa la cele trei volume de teatru goldonian apărute în de-acum cunoscuta colecţie bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas şi a volumului de „Memorii italiene” ale marelui veneţian care vor apărea în curând în aceeaşi colecţie. Despre Goldoni aş vrea să vorbesc şi aici cu renumitul cercetător.

Interviul a apărut iniţial în revista „Orizonturi cultural italo-române” , aprilie 2016:

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Carmelo-Alberti-interviu.html


Carmelo Alberti, cercetând eu, cu prilejul centenarului goldonian din 2007, receptarea lui Goldoni in România, am descoperit cu stupoare că unele dintre comediile sale erau jucate pe teritoriul Transilvaniei încă din secolul al XVIII-lea, adică încă din timpul vieţii marelui dramaturg. Cum explicaţi o răspândire atât de rapidă a teatrului său?

– În secolul XVIII primul mijloc de răspândire era teatrul însuşi, adică trupele de actori care colindau ţinuturile Europei, ducând cu ei propriul repertoriu şi îndeosebi comediile care avuseseră succes în oraşele mai importante. Teatrele veneţiene adunau în fiecare stagiune cele mai bune trupe care apoi aveau o influenţă majoră asupra reprezentărilor din celelalte oraşe italiene şi străine. De exemplu, Cesare Darbes, acel Pantalone pe a cărui abilitate Goldoni îşi întemeiază principalele repere ale reformei sale teatrale, părăseşte în 1749 Veneţia pentru a merge la curtea lui August III, Elector de Saxonia şi rege al Poloniei, unde continuă să joace până în 1756 în trupa de teatru italian de acolo. Actorul duce cu sine pe acele meleaguri textele lui Goldoni, aşa încât în piesa sa de rezistenţă, „Doi gemeni veneţieni”, ajunge, se pare, să joace trei roluri, pentru a-şi dovedi virtuozitatea. Pe urmă mai contează şi schimburile dintre oamenii de litere şi interesul pe care îl capătă călătorii străini care ajung la Veneţia şi care, plecând, iau cu ei textele comediilor, cumpărate în librăriile din lagună.

 

Un mare italienist, Ramiro Ortiz, italian care a întemeiat catedra de italiană din Universitatea din Bucureşti la începutul secolului XX, a dedicat un studiu interesant perioadei franceze a lui Goldoni. Teza lui este că în activitatea desfăşurată de Goldoni la Paris, el a fost însufleţit de ambiţia de a-l egala pe Molière. Cum priviţi această interpretare şi, în genere, cum vedeţi comparaţia Goldoni – Molière?

– La Paris Goldoni doreşte într-adevăr să fie perceput ca un Molière italian. Această ambiţie păleşte însă când are deziluzia de a trebui să-şi schimbe perspectiva profesională scriind, ca la începuturi, trame de commedia dell’arte pentru trupa de comedianţi italieni; dar după triumful pe scena Comediei Franceze a piesei sale „Le bourru bienfaisant”, dorinţa îi revine şi capătă formă, după perioada trăită la curtea regală, în textul „Memoriilor”, pe care le scrie între 1784 şi 1787 în franceză, exact din ambiţia de a fi recunoscut drept un om de teatru de importanţa lui Molière.

Goldoni e un bun cunoscător al teatrului lui Molière, aşa încât îl recunoaştem pe francez în unele dintre comediile italianului. Să ne amintim numai de „Familia anticarului sau soacra şi nora” ori de „Doi gemeni veneţieni”, unde personajul Pancrazio are mare parte din trăsăturile lui Tartuffe şi e o figură care evoluează solitar, aproape în raport cu propria conştiinţă, totuşi nu mai puţin nefastă. La fel Corallina din „Slujnica îndrăgostită” urmează strategia din „Le malade imaginaire” pentru a demasca uneltirile unei neveste hrăpăreţe. Ceea ce admiră Goldoni la comediograful-actor Molière este capacitatea de a construi o comedie de moravuri, un gen care scoate în evidenţă nu numai dibăcia personajelor pozitive, ci şi inteligenţa lor.
Aşa cum ne arată Voltaire în a sa „Vie de Molière”, teatrul acestuia ilustrează cum pot fi reprezentate în chip eficace pe scenă diferitele tipologii ale viciului şi ipocriziei (vezi spre exemplu Tartuffe), definind astfel moralitatea specifică vremii lui; cum face, de pildă, în „L'amour médicin” unde, răzând de comportarea medicilor, marele comediograf biciuieşte pentru publicul mai atent şi sensibil, morala vremii, asemeni lui Goldoni. Diferenţa cea mai importantă dintre cei doi priveşte însă nevoia de a depăşi nedreapta prejudecată care apasă asupra profesiunii omului de teatru, nevoie ce în secolul al XVIII-lea devine imperioasă. Mai mult: cariera lui Molière, trăită sub autoritatea suveranului, acum, în pragul Revoluţiei Franceze, dovedeşte cât de urgentă este necesitatea de a descătuşa arta dramatică de condiţionările sociale şi politice pentru a-i pune în valoare complexitatea. În mod paradoxal însă, Goldoni însuşi va cunoaşte restricţiile impuse de viaţa la curtea din Versailles.

 

Trecând de la libertăţi la limite, ţin să amintesc că într-o conferinţă ţinută cu un secol în urmă, Nicolae Iorga, marele istoric şi literat, observa (şi îi admonesta pe români) că la Goldoni comicul nu este niciodată vulgar. Mi-a revenit în minte această observaţie de fineţe când, de curând, am văzut două spectacole goldoniene montate la Bucureşti, deosebit de vulgare (Hangiţa” la Nottara în regia lui Tino Geirun şi Mincinosul” în regia lui Tomei Enache). După dumneavoastră care sunt calităţile teatrului goldonian pe care niciun regizor n-ar trebui să le trădeze?

– Cred că e greu să „trădezi” un scriitor mare: când se întâmplă să asişti la reprezentaţii proaste ale capodoperelor lui Shakespeare, Molière, Goldoni, Pirandello, simţi oricum suflul unei dramaturgii solide, care răzbate dincolo de rateuri. Nevoia de a conjuga tradiţia cu experimentul poate duce la soluţii nefericite, dar unitatea de măsură rămâne aprecierea spectatorului. Comedia goldoniană are calitatea de a fi un mecanism teatral perfect, care de la prima replică te introduce în acţiune şi care are deplina capacitate de a atrage publicul în observarea „lumii”. Din cauza asta şi rămâne mereu actuală: nu e o întâmplare că de-a lungul anilor în vreme ce critica teatrală privitoare la dramaturgia lui Goldoni s-a ascuţit, comediile  şi-au menţinut prezenţa constantă în repertoriile celor mai importante teatre italiene şi europene. Noutatea constă în faptul că tot mai mult, de la începutul secolului XX şi până astăzi, interpretarea lui Goldoni a primit un impuls tocmai de la succesul sau insuccesul montărilor, de la ceea ce regizorii şi actorii au experimentat direct pe scenă. La nivelul cercetării, s-au rafinat tehnicile de investigare istorico-filologică, nedespărţite de finalităţile expresive. Însă de pe scenă vin cel mai adesea solicitările de a redeschide continuu cazul Goldoni, de a reînnoda firele unei poveşti omeneşti şi artistice exemplare, care nu conteneşte să ne uimească şi să ne intereseze. 

 

Cum bine se ştie, reforma teatrală înfăptuită de Goldoni a marcat o cotitură de la commedia dell’arte la comedia modernă. Cu toate astea mulţi regizori de astăzi, imitându-l poate pe Giorgio Strehler, când montează Goldoni fac uz de pattern-ul commediei dell’arte. Este aceasta o îndepărtare de spiritul goldonian?

– Reforma goldoniană se poate confunda de multe ori cu commedia dell’arte. Cu „Slugă la doi stăpâni” Goldoni a adus un omagiu calităţilor actoriceşti ale lui Antonio Sacco; iar Strehler a ştiut să creeze un spectacol în care face să triumfe magia teatrului de improvizaţie, cu dorinţa vădită de a readuce în contemporaneitate arta comedianţilor din trecut. Oricum nu este vorba de o îndepărtare de spiritul goldonian, ci mai degrabă de a regăsi suflul unui joc lingvistic şi gestic care a marcat experienţa culturală a Europei moderne. Nu trebuie să uităm că din culise Goldoni îi urmărea pe actori, pentru a-i înfrâna pe cei care repropuneau cu prea mare insistenţă commedia dell’arte cu intrigile ei paradoxale. A fost o preocupare constantă, aproape subterană, şi care rezultă din piesele lui; urmele ei pot fi sesizate numai când un actor bătrân îşi încredinţează propriul rol şi masca urmaşului său. Pentru comediograf era o nevoie stringentă să poată colabora cu actori capabili să-şi dea jos masca, fără a-şi pierde însă capacitatea de a improviza. 

 

Memoriile” lui Goldoni sunt un text savuros despre secolul al XVIII-lea la Veneţia, dar şi o informaţie preţioasă despre autorul lor. Ce ne învaţă Memoriile”despre teatrul lui Goldoni şi despre teatru în general?

– În secolul al XVIII-lea autobiografia este cea care oferă accesul, ca o trecere obligată, spre definirea vocaţiei, a afinităţilor, mai ales în domeniul literaturii. „Memoriile” goldoniene au o caracteristică în plus faţă de cele mai celebre autobiografii din epocă: ele sunt şi o pledoarie despre demnitatea artistică a profesiunii teatrale. În plus, Goldoni trasează adesea în jurul operelor sale un chenar explicativ pentru a dovedi puternica legătură existentă între „lume” şi „teatru”. Dar în „Memorii” contează mai ales conştiinţa responsabilităţii celui care scrie şi care trebuie să analizeze lumea în care trăieşte cu echilibru şi respect.

 

Sunteţi nu doar un cercetător al lui Goldoni ci şi un profesor care le vorbeşte de Goldoni studenţilor săi. Ce-i interesează pe tineri la Goldoni şi ce consideraţi dumneavoastră că merită să le transmiteţi lor despre el?

– Adesea, când predai, se întâmplă să-ţi dai seama că pentru cei mai mulţi dintre studenţi Goldoni e un autor necunoscut. Sau, ca şi pentru alte episoade însemnate ale culturii, ei tind să prefere o cunoaştere bazată pe stereotipuri. După părerea mea nu există o anume reţetă pentru a depăşi un asemenea obstacol. E nevoie doar să facem din orice experienţă istorică un aspect al contemporaneităţii noastre. Pe studenţi îi ajută mult imaginile, proiecţiile, referirile biografice; iar în acest sens Goldoni oferă o multitudine de oportunităţi.  

 

O ultimă întrebare despre spinoasa chestiune a ediţiei critice naţionale a operelor goldoniene. Se ştie că e vorba de o operaţiune vastă şi complicată din pricina numeroaselor ediţii din timpul vieţii autorului, care se intersectează unele cu altele, a numărului uriaş de compoziţii de diferite genuri, teatrale dar nu numai, a numeroaselor variante ale fiecărei opere în parte. În ce stadiu se află acum acest proiect?

– Ediţiile operelor lui Goldoni se adaugă, din fericire, an după an, dovedind un interes mereu în creştere. În vreme ce o sporită acurateţe filologică e în curs de a realiza o cartografiere exactă a ediţiilor goldoniene, ni se confirmă dorinţa comediografului veneţian de a transcrie, tipări, corecta şi retipări mai ales textele dedicate scenei, într-o elaborare pe cât de neîntreruptă pe atât de necesară, în virtutea extremei labilităţi a cuvântului rostit pe scenă, care are nevoie oricum de mijlocirea actorului şi de proba publicului.

După marea ediţie îngrijită de Giuseppe Ortolani, care datează de la începutul secolului trecut, s-a dorit realizarea unei Ediţii Naţionale, bazată pe ediţiile corectate de autor începând cu 1750 şi până la sfârşitul vieţii, cu scopul de a trasa evoluţia scrierilor goldoniene de-a lungul timpului. De aici a derivat nevoia de a tipări pentru fiecare operă în parte un aparat de variante până când ea a ajuns la fizionomia sa definitivă. Seria de autor publicată de editura Marsilio din Veneţia înaintează cu spor chiar dacă numărul textelor care îşi aşteaptă rândul este prea mare faţă de puţinătatea resurselor financiare la dispoziţie. Până acum s-au editat aproximativ 60 de volume printre care, în afară de piese, figurează şi librete, intermezzi şi scrieri polemice. Printre ultimele apărute se numără „Introduzioni, Prologhi,Ringraziamenti” (2012), „Drammi comici per musica” (2013), „La scuola di ballo, Il festino” (2015), „Artemisia” (2016). Fiecare volum impune alegeri specifice, dar noi credem că este bine să i se ofere cititorului şi cercetătorului un instrument care să permită o eventuală aprofundare ulterioară a fiecărei problematici în parte. Aşadar, pe parcursul anilor, am convenit ca ponderea principală să o acordăm coerenţei textelor, pentru ca ele să aducă mărturia cuvenită unui scriitor atât de mare ca Goldoni. 

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.