Am fost martoră la Paris, la Institutul Cultural Român,miercuri, 27 octombrie 2010, începînd cu ora 18.30, a unei lecturibilingve, făcute de autorul însuşi, Ioan Es. Pop, de traducătoarealui în franceză, Linda Maria Baros, şi de Stephane Chaumet,directorul Editurii L'Oreille du Loup, la care a apărut volumul"sans issue/ fără ieşire" al lui Ioan Es. Pop.
Manifestare discretă în aparenţă, neanunţată cu surle şi trîmbiţe,dar căreia poetul a reuşit să-i dea forţa şi rezonanţa unuieveniment european. Pentru că mi s-a părut a auzi, înlectura-interpretare a celor cîteva poeme alese de Ioan Es. Pop şide editorul său parizian - «ca o amară, mare pasăre marină»,«fotografia de grup», «arcul de triumf», «pasărea hans», «12octombrie 1992», «12 octombrie 1976», «pentru tot anul acesta, încare nu s-a întîmplat nimic» -, am auzit, deci, în toate acestepoeme sunetele unui clopot - nu clopotul de îngropăciune dintr-unsat românesc, nici cele din «Pentru cine bat clopotele» de ErnestHemingway, nici sunetul miraculos al clopotului în sfîrşit reuşitdin «Andrei Rubliov» de Andrei Tarkovski, nici măcar sunetulclopotelor de seară de la Catedrala Notre-Dame de Paris, auzite întreacăt cu puţin înainte de a ajunge la locul recitării.
Nu, sunetul pe care l-am auzit cu o uimire şi o intensitate ce m-auţintuit, transfigurată, pe scaunul din sala Institutului Cultural,a fost cel al unui clopot uriaş, nu nou, chiar puţin ruginit, careacoperă, cu o expresie de pe aici, ca o «chape de plomb», de cîtvatimp, întreaga Franţă, făcînd-o restului lumii opacă şi inaudibilă,în ciuda eforturilor politice. Un clopot căzut la pămînt, abia mailăsînd să respire viaţa sub el. Exagerare? Poate. Dar nici oexagerare în impresia mea, în sentimentul-viziune - încă o viziunea sentimentului şi un sentiment al viziunii! - că Ioan Es. Pop,citindu-şi - recitindu-şi - retrăindu-şi - remestecîndu-şi -rememorîndu-şi - uitîndu-şi poemele în această lectură de o oră, areuşit să facă să sune a bucurie acest clopot imens, chiar căzut lapămînt.
În ce măsură cei prezenţi, români (Matei Vişniec, Magda Cârneci,Dinu Flămînd, Emilian-Galaicu Păun), dar şi francezi sau de altenaţii, au fost şi ei traversaţi de această poezie nu ştiu, dar eum-am lăsat izbită «din toate părţile» de vocea-cuvintele auzite şide rezonanţa lor festivă. Festivă, căci pentru sărbătoareapermanentă a poeziei, lecturile şi întîlnirile cu poeţii nu facdecît să ne amintească această evidenţă: poezia e fără întrerupere,doar poeţii (şi lectorii sau ascultătorii ei) o «opresc» puţin,atunci cînd ei se opresc ici şi colo. Poezia e fără întrerupere şipoate să răsune pînă şi dintr-un clopot căzut la pămînt.
În cuvîntul de deschidere, Ioan Es. Pop a ţinut să spună publiculuică el a venit acolo, de la Bucureşti la Paris, ca să aducă"suferinţă pură ca heroina", pentru că "a occidentalilor econtrafăcută de mult". Această formulă e şi ea, ca şi poemele,foarte «trăită» de poet.
În ce priveşte ora care i-a fost acordată lui Ioan Es. Pop pentrulectură, avansez o divagaţie: ea ar fi putut corespunde decalajuluiorar dintre Bucureşti şi Paris, putând să-l facă pe poet să disparăîn fanta ei ridiculă, în interstiţiul ei ca într-o clipă de nimic.Dar nu, el a făcut ora să se dilate. Toţi am devenit poeţi înaceastă oră - poezia naşte poezie, spunea cineva. În sens propriu,am căzut în oră ca Iona/ Ioan Es. în chit. O oră nu mai lungă decîtveacul, dar mai lungă decît… Parisul.
Paris, 30 octombrie 2010
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
