„Partea mizerabilă a creaţiei, imaginată de oameni simpli, criminali de instinct, femei nehotarâte, beţivi arestaţi de obsesii, adolescenţi cu psihic dereglat, autori nesemnificativi îmbatrânind însoţiţi de sensul inutilităţii, contrapusă celeilalte opere, cu autori zburând pe deasupra mediei, eroi fără urmă de spaimă, sfinţi cu virtuţi intacte, femei convingătoare. Poarta de trecere dintre lumi ne dezvăluie că primii sunt aceiaşi cu ceilalţi, separaţi de căutarea himerei alcătuite din surplusul celor doua norme: literatura şi iubirea.
Combinaţia de anost/glorificare, rătăcire/regăsire, agresivitate/agonie va duce, prin exerciţiu şi eliminare, la apariţia diamantului optim. Lumea va fi cufundată, dar rostul ei nu este traiul îndestulat, ci salvarea creaţiei prin destinul fiinţei.” – Liviu Cangeopol.
„Calmul prelevat în furtună nu se supune convenţiei destinului evolutiv. Totodată, nu respectă nici reţeta senzorialităţii maladive. De asemenea, respinge şi transmiterea învăţăturilor transumane. Forţa ei de atracţie provine din faptul că informaţiile vehiculate dispar după fiecare frază scrisă. Romanul lui Liviu Cangeopol este evanescent, asemenea universului în continuă expansiune vectorială, fugind de timpul care îi creşte în urmă.” - George Neagoe.
Liviu Cangeopol s-a născut pe 28 martie 1954, la Iaşi. Studii de filologie întrerupte în anul al III-lea, apoi de contabilitate şi business administration încheiate la New York şi Atlanta. Publică primele proze în revista Dialog (august 1978), debut editorial în 1989, Ce-ar mai fi de spus, co-autor Dan Petrescu (1989 – Agora, USA, Editura Minerva, 1990, Editura Nemira, 2000). În anul 2007, publică romanul Zâmbetul la Editura Humanitas.
Finalul departamentului de tehnologie electronică
A doua zi a urcării la Asheville, în holul Hanului Ramada, în timp ce căuta chilipirul unei garsoniere de închiriat în cotidianul local, dădu peste anunţul unui post vacant de profesor asistent la Catedra de Literatură a Universităţii statale. Nu avea nimic de pierdut. S-a înregistrat pentru concurs, care consta într-o probă scrisă şi una orală, susţinută cu decanul catedrei, John England.
Dr. England avea o faimă locală impecabilă, însufleţită de faptul că în afara zonei nimeni nu auzise de el. Cînd văzu referinţele lui Andrei, tresări cu respect. Să lucrezi la un magazin literar atît de important, să te cunoşti personal cu marele Grossman ar fi contabilizat o demnitate de care el, unul, s-ar fi simţit măgulit.
Partea scrisă a examinării s-a delimitat la analizarea însemnărilor pe care Andrei le susţinuse constant de la moartea lui Leopold şi pînă la plecarea din ţară, pe care le-a prezentat drept ficţiuni literare. Interogatoriul a fost programat pentru a treia zi.
Biroul decanului arăta ca o pădure în miniatură, luminat de trei ferestre uriaşe, încadrate în mahon. Dr. England l-a rugat să ia loc între doi palmieri dresaţi pînă-n tavan. Scoase o foaie de hîrtie dintr-un sertar, o netezi cu palma, expedie o-nsemnare cu un stilou de modă veche şi spuse:
– Teza dumitale ne-a bulversat prin îndrăzneală. Numai un începător versat ar folosi douăsprezece categorii arhetipale ca o emanaţie a caracterului instabil al protagonistului.
Andrei tăcea.
– Poţi să-mi spui Dr. England, în caz că simţi nevoia să mi te adresezi, deşi nu e obligatoriu. N-a fost simplu. M-am sfătuit cu soţia pînă am ajuns la concluzia că esenţa lucrării este prinsă în fraza redempţiunii din final, citez:
„Înaintează doar pentru că Dumnezeu le îngăduise să nu mai aibă cale de întoarcere.”
– Poate sună straniu, Dr. England, dar impresia mea este că nu ştiu la ce vă referiţi!
– Nu e straniu deloc! Departamentul de tehnologie electronică şi accelerare literară a pus la punct un soft care poate analiza orice scriere, descompunînd teza în funcţiile sintactice primare, din care, în logica structurii, a mecanicii şi a stilului, să creeze variante şi deznodăminte alternative. Cea mai mică modificare pe care-o aduci textului alterează finalul. Invenţia n-a fost omologată, deocamdată, discreţia este recomandată. În acest set de idei, inginerul Resenbrink a reuşit o încheiere mutantă.
I-a înmînat cîteva foi. Le examină cu repulsivă curiozitate:
„La Galaţi au urcat într-un tren personal, care i-a hurducat pînă la Sulina, de unde au luat autobuzul. Au ajuns în port pe înserat. Portul era încuiat. Nori roşietici frămîntau un cer tuciuriu, prevestind ore negre. Nimeni nu s-ar fi aventurat pe o asemenea climă chiar dacă ar fi fost deschis, aşa că au trebuit să înnopteze în oraş. Un taximetrist i-a depus în rotocoale de fum şi păcănituri la marginea pădurii, unde exista un motel cu restaurant. În mod neaşteptat pentru acea perioadă a anului, stabilimentul era tixit. De dinăuntru răzbăteau urlete de petrecere, disco. Au intrat. La recepţie li s-a atribuit singura cameră goală. Un grup de oaspeţi de la Bucureşti, veniţi la vînătoare de mistreţi în Deltă, pusese stăpînire.
În restaurant, s-au aşezat la o masă amplasată într-un ungher din preajma bucătăriei. În mijlocul sălii trona o adunătură lungă, formată din doisprezece bătrîni chercheliţi, în straie de vînătoare. În jurul lor forfotea o armată de chelneri, curat îmbrăcaţi, proaspăt tunşi. Andrei l-a întrebat pe cel venit să-i servească dacă ştie cine sînt distinşii petrecăreţi.
De peste 30 de ani vin şi benchetuiesc aici în fiecare toamnă, ’nainte ca eu să mă nasc. Cel din mijloc a fost prim-ministru. Restul, foşti mahări, Partid, Securitate, Interne. Azi retraşi, dar încă breji şi doldora.
Nici bine nu s-au săvîrşit aceste întîmplări, că un alt membru al personalului se apropie vioi şi-i anunţă în gura mare:
Tovarăşu’ Apolzan vă roagă să-i faceţi onoarea de-a lua loc la masa domniilor lor.
Deci el era: Gheorghe Apolzan, prim-ministru al dictatorului Ceauşescu, împuşcat ca un mistreţ. I-a transmis:
Sîntem profund mişcaţi de generozitatea Excelenţei Sale, dar sîntem obosiţi de drum lung, aşa că vom cina aici.
După două minute, chelnerul reveni, la fel de vesel:
Tovarăşu’ Apolzan insistă să vă aşezaţi la masa lor. Dacă nu colectiv, măcar duduiţa...
Mariel se făcu albă la faţă şi deschise gura să spună ceva, dar chelnerul turuia prestarea mesajului:
În caz contrar, tovarăşu’ subliniază amănuntul că localul este închiriat în exclusivitate, drept care vă roagă să-l părăsiţi fără delăsare.
Transmite-i tovarăşului să-şi ia sadismul lui idiot de comunist decrepit şi să şi-l vîre în cur, el şi toată gaşca lui de babe scelerate.
Chelnerul înclină capul politicos, plecă fără niciun adaus. Andrei se întoarse spre Mariel, care era mai palidă ca înainte, şi-i spuse:
Îmi pare rău că te-am luat cu mine...
Dinspre masa vînătorilor se auziră vociferări indignate, rîsete.
Cred că-i mai bine să plecăm.
Andrei porni să spună ceva, dar un zgomot puternic îl asurzi şi văzu femeia schimonosindu-se de mirare, cu o gaură roşie despicată în piept, prăbuşindu-se pe spate şi rămînînd ţeapănă, cu gura deschisă într-o parte, ochi sticloşi şi nicio zbatere. Faptele se succedaseră atît de obiectiv, încît, pentru moment, nu şi-a dat seama ce se petrece.
A îngenuncheat, i-a luat capul în mîini. Absurdul morţii se izbea în tinereţea ei ca un val mugind tot mai stins. I-a închis imenşii ochi, căci îi aminteau ochii celeilalte femei care-i murise în braţe, a mîngîiat-o pe păr, a depus-o moale pe pardoseala răcoroasă.
S-a ridicat în picioare, s-a îndreptat spre masa vînătorilor. După doi paşi auzi un tunet, o durere acută îi smulse umărul stîng. Se prăbuşi în genunchi. Din cauza şocului, abia mai respira. Îi vedea prin ceaţa sîngerie a retinei strînşi în jurul fostului premier. Se ridică cu greu, sprijinindu-se în braţul nevătămat. O nouă bubuitură îi răsună în urechi, umărul drept îi sări din ţîţîni. Căzu. Neputinţa îl ţinea nervos şi pironit. Începu să se tîrîie spre ei. Cineva îl apăsă puternic cu piciorul pe omoplatul stîng. Auzi zgomotul unui declic metalic lîngă ceafă şi vocea lui Apolzan:
Duceţi-l afară...
În timp ce doi bărbaţi îl cărau, a mai apucat să arunce o privire de mîntuială: trupul fetei încremenit într-un final de balet, ştabi senili adunaţi într-un grup de satiri veseli. Chelneri cu mături, făraşe, tăvi întregeau decorul. Afară ploua cu găleata. Vîntul şuiera printre gheare. L-au aruncat sub nişte boscheţi spălăciţi. Din spatele parcării, cîinii urlau a jale. Cînd n-a mai desluşit niciun zgomot, se tîrîi spre apă. Ţărmul era la douăzeci de metri. Într-o oră fu acolo. Vuietul stihiei îl asurzea, noaptea îi scosese ochii. Nu mai era bun de nimic.
Nu există final glorios ori stingere eroică. Orice moarte trasează o limitare fizică. Mai avea doi paşi. Împingea cu picioarele nisipul ud. La malul apei zvîcni. Fu acoperit. Ochii se acomodau cu orbirea. Printre talazuri văzu o umbră. În lumina unui fulger, îl recunoscu pe Magistru. Scoase un geamăt, îşi făcu vînt. Se agăţă cu ultimul dram de energie.
De la un val la altul se-ntinde o lume străbătută prin hău. Talaz după talaz, cauzele rămîn cîte una în urmă. Apa-i învăluie de jur-împrejur, fără alt rost decît voinţa celui ce-noată. Cerul e compact, stropi mari le biciuie spinarea. Cînd chinul devine insuportabil, firmamentul se despică în două, valurile se subţiază şi raza Lunii taie o boltă-n profunzime, de pe marginile căreia se scurg stropi de apă. De sus, printr-un hublou reflectînd luciul verzui, se văd înotătorul tăcut cu poetul mort în spinare. Din huruitul de mai ’nainte nu mai rămîne decît un clipocit.
Deplasarea e uşoară acum. Imagini nesemnificative li se perindă pe dinainte, atrase de sorbul unei văgăuni fără adîncuri. Lipsa durerii îi ajută să nu mai desprindă boala de lumină, nici măreţia de întuneric. Trecerea lor se transformase într-o rugăciune mecanică.
Şi atunci realiză singurul lucru de care merita să fie conştient: Înaintează doar pentru că Dumnezeu le îngăduise să nu mai aibă cale de întoarcere.
În soarele dimineţii, Insula Albă străluceşte în fiori de toate culorile. Plămînii nu mai inhalează, inimile se odihnesc. Fiinţa a rămas dincolo. Printre stînci rotunde şi smocuri de mirt Teodora îi aşteaptă şezînd pe o piatră. Magistrul abia mai mişcă braţele, din inerţia stanţei finale. Închide ochii. Lumina răzbate prin pleoape.
Un val milostiv îi aruncă peţărm.”
Tulburat, Andrei ar dori să comenteze, Dr. England pare mai pregătit:
– În principiul cauzalităţii inverse a numerelor iraţionale, niciun deznodămînt ficţional nu este definitiv. Seria raportului imperfect π continuă la infinit, preschimbînd concluzia în categorie posibilă. Aceeaşi moarte poate fi apoteotică sau sublim mizerabilă, după o altă serie, magistrală, minerală, moleculară, ezoterică ori bacteriologică. În America, socotim filozofia drept specie literară. Dacă virtutea ei este de-a releva absconsul prin exegeză, cea a literaturii este de-a îngrămădi sensurile spre originea lucrurilor prin elocvenţă. Din acest punct de vedere, lucrarea dumitale este un eşec. Dar noi nu sîntem editură, ci Universitate.
Ajuns în cadrul acestui punct de referinţă, candidatul îşi ceru scuze şi părăsi precipitat mai întîi încăperea, apoi holul îngust, scările coborîtoare şi, la urmă de tot, clădirea. Doar hazardul a ţinut să accepte postul înainte de-a afla un amănunt care l-ar fi interesat mai mult decît întreaga tevatură. Pentru că părăsise atît de unilateral discuţia cu Dr. England, fu nevoie să se mai scurgă şase luni pentru a afla identitatea celuilalt aspirant.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
