Ziarul de Duminică

Călătorie în eleganţa de acum 100 de ani/ de Adrian-Silvan Ionescu

La Muzeul Naţional Cotroceni a fost deschisă, pe 3 martie 2016, expoziţia Eleganţă şi tradiţie în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic. Fastuoasele saloane ale Palatului Cotroceni, reşedinţa principelui moştenitor Ferdinand şi a principesei Maria, era spaţiul cel mai potrivit pentru o asemenea manifestare organizată spre a onora sexul frumos în luna lui Mărţişor. Exponatele fac parte din două colecţii particulare pe care posesoarele, Iulia Gorneanu şi Oana Creţu, le-au pus la dispoziţie, cu generozitate, muzeului şi publicului vizitator.

Expoziţia a fost aranjată în două zone distincte: Aripa Cerchez a palatului a fost rezervată toaletelor urbane iar Cuhnia pieselor de artă ţărănească atât de dragi fostei locatare cu sânge albastru a acestei reşedinţe. Prin cele două traiecte a fost ilustrată deosebit de bine societatea românească de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Este drept că obiectele de secol XIX nu sunt prea multe faţă de acelea dintre războaie, care prevalează. Vor fi văzut toalete de zi şi de seară, de vizită, de ceai, de plimbare, de vară sau de iarnă. Pe manechine au fost aşezate ţinutele complete formate din bluză, fustă, capă, pălărie, diferite accesorii şi bijuterii în vreme ce, în vitrine au fost adunate piese disparate din eleganţa unei doamne cu pretenţii.

La o analiză atentă a exponatelor poate fi constatată grija cu care erau finisate şi preocuparea croitorului nu numai pentru estetica îmbrăcăminţii ci şi pentru comoditatea beneficiarului. O mulţime de elemente ascunse ochiului dar cunoscute de executantul veşmântul contribuiau la păstarea formei şi la uşurătatea purtării: matlasarea pieptului şi a umerilor, inserarea de balene ce ţineau ridicat gulerul, mici greutăţi de plumb cusute în tivuri sau în căptuşeală care asigurau scurgerea savantă a cutelor, babe şi moşi pe marginea interioară ce făceau invizibilă închiderea îmbrăcăminţii, mici nasturi mascaţi de care se prindeau diverse garnituri etc.

Un alt aspect pe care îl relevă expoziţia de faţă este acela al decorului rafinat aplicat pe veşminte, al broderiilor din fir de mătase albă pe fond alb, al finelor dantele cu miriade de modele fitomorfe, al fileurilor pe care erau cusute paiete în diverse nuanţe cu irizări diafane, al marii varietăţi de flori false – dar foarte convingătoare! – executate din material textil şi destinate pălăriilor de vară. Pe un  pantof din mătase neagră al cărui toc era îmbrăcat în catifea de aceeaşi nuanţă era prinsă o broşă în stil rococo, cu imitaţii de diamante şi safire din sticlă atent cizelată. În anii 40 ai veacului al XIX-lea pantofii aveau aceeaşi formă şi puteau fi schimbaţi dintr-un picior într-altul dacă se tocea cumva tocul unuia dintre ei. În expoziţie s-a aflat o asemenea delicată pereche de pantofi de bal ai domnişoarei Sofia Kretzulescu, executaţi de celebrul producător francez de încălţăminte Dufossée ce, pe eticheta lipită în interior, se recomanda „Fourn[iseu]r de plusieurs Cours Étrangères” şi-şi dădea adresele magazinelor din Paris (20 Rue de la Paix) şi Londra (23 Old Bond Street). Pe meşina fină cu care au fost căptuşiţi stătea scris, cu o caligrafie impecabilă, în cerneală neagră, numele posesoarei precum şi precizarea în care picior să fie încălţaţi: Gauche şi Droit.      

O doamnă nu putea ieşi din casă fără pălărie, fără mănuşi, fără un săculeţ – strămoşul poşetei de astăzi – şi, dacă era vară, fără umbreluţă de soare. Toate  aceste articole erau menite unui decor sofisticat: mânerul umbrelei putea fi sculptat, putea fi făcut din baga sau chihlimbar, spre a nu fi scăpat din mână avea un şnur terminat cu un ciucure bogat, iar mătasea ce era întinsă pe structura metalică avea garnituri de dantelă atât pe suprafaţa ei cât şi pe margine. Săculeţii erau adesea cusuţi chiar de purtătoare şi-i demonstrau abilitatea şi talentul de a închipui compoziţii complexe cu peisaje şi personaje romantice, cu animale sau scene galante inspirate de goblenurile franţuzeşti. Acestea aminteau de pasiunea cu care erau ornamentate punguţele de bani din veacul fanariot ce rămăseseră în uz, în mediile mahalagiilor, până târziu în mijlocul secolului al XIX-lea şi câteva exemplare puteau fi văzute într-o vitrină. De la cumpăna dintre veacuri şi până în anii 20 au fost la modă, pentru bal sau recepţii dansante, micile poşete din zale de argint, cu mânerul dintr-un delicat lănţişor şi un bogat decor floral ori geometric aplicat pe marginea care asigura închiderea preţioasei podoabe. În expoziţie figurează mai multe asemenea poşete de gală. O bogată selecţie de pălării completa expunerea, de la minuscula tocă la enormul acoperământ de cap al primului deceniu din secolul XX, cu voaletă, pene, flori – ce uneori le transformau în adevărate „grădini suspendate”! În voiaj, pentru protecţie şi eficienţa transportării unui număr cât mai mare de plării, erau folosite geamantane rotunde, cu închizători şi curele cu solide catarame.

Era foarte şic să ai un bucheţel de flori proaspete prins la toaleta de seară în timpul petrecerilor din timpul Carnavalului care ţineau de la 1 ianuarie până la Lăsata Secului. Acestea erau mult apreciate şi demonstrau averea purtătoarei ce-şi permitea să şi le procure în timpul iernii de la producători din străinătate deoarece florile naturale erau greu de găsit şi foarte scumpe în ţinuturile româneşti în acel sezon. Delicatele mesagere ale primăverii erau potrivite într-un cornet din metal preţios, cu o prelungire din fildeş ce se introducea în decolteu şi se asigura cu un lănţişor cu ac la capăt ce se înfigea în mătasea rochiei. Şi o asemenea piesă valoroasă a putut fi văzută într-o vitrină, alături de multe ace de pălărie a căror varietate de decor nu mai poate fi menţionată. Un alt auxiliu necesar la serate, baluri şi dineuri era un châtelaine – broşă de care atârnau mai multe lănţişoare la capătul cărora erau prinse un flacon pentru parfum sau pentru „săruri” (foarte necesare în caz de leşin!), un carneţel cu file din fildeş pe care era notată ordinea dansurilor şi numele cavalerilor cărora le fuseseră acordate, un creion şi, eventual, o minusculă oglindă din argint. Evantaiul era, şi el, o stringentă necesitate în sălile supraîncălzite unde se dansa şi unde invitaţii erau înfierbântaţi de emoţie şi de efortul depus la cadril, mazurcă, vals şi, mai ales, la complicatul cotillon cu  care se terminau totdeuna petrecerile. Din timpurile vechi evantaiul a suscitat inspiraţia artiştilor şi a devenit motiv de cercetare: în 1904, Georg Buk, istoric al costumului, a publicat, la Leipzig, în colecţia Illustrierte Monographien, lucrarea Der Fächer iar peste un secol, Jane Roberts, în volumul Unfording Pictures – Fans in the Royal Collection, a dat la lumină şi a comentat fabuloasele piese aflate, de generaţii, în posesia Majestăţii Sale Britanice (Royal Collection Publications, London, 2005).  Din hârtie pictată, din mătase, din voal, dantelă sau pene, cu spiţele din fildeş sau lemn traforat, cu mânerul de os, baga, sidef sau alte materiale, evantaiele prezentate cu această ocazie dădeau măsura gustului ireproşabil al purtătoarelor care ştiau să şi-l acorde cu tonul general ala toaletei îmbrăcate. Evantaiele cu pene de struţ albe, negre sau, după caz, vopsite în diverse culori, au intrat în modă în jurul anului 1900 şi şi-au avut perioada de glorie în timpul Anilor Nebuni (Les Années Folles). În lumea doamnelor şi domnişoarelor din înalta societate fusese instituit un cod secret de comunicare, în public, cu alesul inimii prin felul de mânuire a evantaiului: deschiderea sa lentă, integrală sau doar parţială, închiderea bruscă, lovirea sa, cadenţată, de palmă, ridicarea sa spre ochi sau lăsarea pe lângă corp, toate aceste gesturi reprezentau mesaje pe care îndrăgostiţii le înţelegeau mai bine şi mai rapid decât dacă şi-ar fi pierdut vremea cu scrierea şi citirea unui bileţel de amor sau de despărţire. 

În vitrine a putut fi văzut încă un articol indispensabil la petrecerile protipendadei, lornionul ce se preta şi el la înnobilări prin materialul din care era făcut şi decorul ce-l primea pe mâner.

Mai multe jurnale de modă erau lăsate, cu aparentă neglijenţă, pe o banchetă; unele conţineau tipare care permiteau doamnelor să-şi croiască singure o toaletă ori să ofere croitoresei profesioniste o idee asupra tăieturii ultimului model de fustă sau de jachetă.

Dar, începând cu anul 1869, când principesa Elisabeta de Wied-Neuwied a devenit soţia principelui domnitor Carol I şi a sosit în România, sufletul său de artistă înnăscută s-a îndrăgostit de portul popular pe care l-a arborat, cu mândire, la multe petreceri şi ceremonii ale Curţii iar după ea doamnele din elită l-au adoptat, cu entuziasm. Principesa, apoi regina Maria, a fost, la rândul ei, pasionată de acest veşmânt comod şi frumos care rezista în faţa oricăror mode urbane. În Cuhnie au fost panotate fotografii din colecţia muzeului gazdă ce o reprezentau pe suverană îmbrăcată în costum ţărănesc, fie în parcul de la Cotroceni, fie pe pajiştile de la Peleş sau Bran, fie în „gradinile amintirilor” de la Balcik. Ea apărea fie singură fie însoţită de unul sau mai mulţi copii, ei înşişi costumaţi ca mici păstori şi păstoriţe. Mai târziu, în anii 30, poza înconjurată de fiicele ajuse la maturitate sau de nurori şi alte rude, toate purtând toalete asemănătoare cu aceea a regalei lor mame, poreclită „Soacra Balcanilor” pentru căsătoriile contractate în familiile domnitoare ale ţărilor vecine.

Cuhnia, cu bolţile şi pereţii săi din cărămidă a fost spaţiul potrivit pentru prezentarea colecţie de straie ţărăneşti ale Iuliei Gorneanu – această doamnă rafinată, bună cunoscătoare a costumului popular, avizată colecţionară ce frecvent îşi „expune” colecţia prin purtare, pe stradă sau la evenimente cultural-artistice, într-un mod foarte original şi cu stil, la fel ca suverana evocată de fotografiile amintite. Datorită acestor piese am fost invitaţi la un voiaj prin zonele etnografice ale ţării, din Maramureş şi Oaş în Bucovina, din Pădureni în Banat, Mehedinţi şi Dobrogea, chiar până la Balcik. Cătrinţe, zadii, oprege, ii, marame şi năframe se alătură pieptarelor şi ilicelor cusute cu migală, brâielor şi betelor ţesute la război. O suită de paftale dobrogene, provenind de la aromâni sau de la populaţia musulmană demonstrează măiestria cu care erau lucrate acestea de bijutierii locali. Curator al expoziţiei a fost muzeograf dr. Ştefania Dinu care a avut o admirabilă colaborare cu tezaurizatoarele acestor preţioaselor  obiecte ale garderobei de altădată.

Într-o contemporaneitate ahtiată de fast şi eleganţă – de multe ori facilă, fără a fi dictată de un real bun gust sau măcar de unul obţinut prin instruire ci doar de deriva pieţei care oferă ceea ce, în străinătate, a ieşit din uz – expoziţia Eleganţă şi tradiţie în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic, rod al unirii eforturilor şi imaginaţiei formale a celor două pasionate colecţionare, este o fereastră deschisă spre vremurile de adevărată eleganţă şi stil din ţinuta societăţii româneşti. Amatorii de artă costumiară pot vizita această expoziţie până pe 29 mai a.c.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.