Ziarul de Duminică

Călăreţul polonez (II)/ de Antonio Muñoz Molina

Călăreţul polonez (II)/ de Antonio Muñoz Molina

Autor: Ziarul de Duminica

29.09.2016, 23:43 180

Abia dacă vorbea cu ea, dar nici cu altcineva, în afară de vărul său Rafael, se ducea la piaţă cu noaptea-n cap, se întorcea la prânz pe la ora două şi mânca tăcut, fără să-i spună vreodată dacă îi place mâncare pe care o făcea ea în bucătăria comună, pentru că nu aveau loc nici măcar pentru un reşou în camera  închiriată, îşi scotea jacheta albă de vânzător şi îşi punea hainele vechi cu care mergea la câmp, şi înainte ca ea să strângă farfuriile şi faţa de masă, îşi aprindea o ţigară şi pleca din nou şi se întorcea foarte târziu, după ce ducea zarzavaturile la piaţă şi după ce repartiza laptele de la vaca pe care o cumpărase cu banii economisiţi în mod meticulos timp de zece ani, mânca de seară şi pleca din nou, să bea un pahar de vin cu vărul său Rafael şi să meargă s-o vadă pe maică-sa, şi nu i-a spus nimic, nici nu i s-a schimbat expresia indescifrabilă a feţei când ea, moartă de frică, l-a anunţat că a rămas gravidă, când a început să aibă greţuri şi să vomite şi nu putea să suporte mirosul de peşte şi de spălătură de vase în chiuvetă, când a început să creadă că nu ştie cum să se poarte cu el şi să-i gătească  şi că probabil nici n-o să ştie  să nască un copil sănătos, un băiat care să-l ajute la muncă. Tot timpul stătea singură, în cartierul acela izolat unde nu cunoştea pe nimeni, departe de piaţa San Lorenzo, de fraţii ei, de maică-sa, nu îndrăznea să iasă de teamă ca nu cumva el să se întoarcă pe neaşteptate şi să n-o găsească, şi se ruşina de starea ei depresivă la fel ca de burta ei din ce în ce mai umflată, de mersul legănat, de felul greoi de a urca scările până la mansardă, de privirile şi râsetele femeilor când mergea să spele rufele şi să stea la rând la fântână. Se uita la poza ei de la nuntă atârnată pe perete şi  se  ruşina ca şi când s-ar fi privit în oglindă, şi  încerca să nu se uite ca să nu se vadă cum o vedea poate el, cu faţa rotundă şi cu sprâncenele groase, cu gura ce semăna cu a tatălui ei, dinţii neregulaţi şi firavi. Se compara cu alte femei, chiar şi cu maică-sa, a cărei frumuseţe regreta cu tristeţe că n-o moştenise, gândea că nu ştie să râdă în hohote şi să vorbească tare şi să se mişte ca ele, şi încet, încet se cufunda într-o nefericire pe care  o simţea ca pe o vinovăţie şi  o pedeapsă şi o nenorocire ce o ameninţa în mod inevitabil, ca atunci când trăia în casă cu părinţii ei şi îi era frică de orice, să nu cumva să facă lucrurile altfel decât i se spunea,  să nu cumva  să moară unul din fraţii ei mai mici din cauza unei neatenţii, să nu cumva să vină taică-su să-şi scoată cureaua şi s-o ia la bătaie.

Îşi petrecea ziua aşteptându-l, dar când îl auzea şi îi recunoştea paşii pe scară tremura de frică, frică de prezenţa lui, de vorbele  şi de tăcerile lui, de previzibila lui răceală şi de brusca lui dorinţă, chiar şi de mirosul de tutun al respiraţiei lui, şi de fân şi sudoare al trupului, dar mai ales de singurătatea impenetrabilă ce îl învăluia ca o ceaţă îngheţată în spatele căreia îşi ascundea toate intenţiile: să cumpere o bucată de pământ şi o casă, să scape de umilinţa acelei camere închiriate, să aibă vaci şi măslini şi să vândă zarzavaturi mai mult ca nimeni altul în piaţă, deşi uneori, aşa dintr-odată, părea să uite de viitorul pe care şi-l calculase de la unsprezece ani când vindea mentă maurilor lui Franco şi zicea că lasă totul şi o să plece din Mágina, cum făceau atâţia alţii pe care  îi cunoştea, care se duceau la Barcelona sau în Germania sau în Franţa şi nu se mai întorceau, cum o să plece şi vărul Rafael. Dar rămânea tăcut evitându-i privirea, lăsa lingura în farfuria cu mâncarea  din care abia gustase şi privea pe singura fereastră a camerei spre acoperişurile din Mágina, cu buzele strânse, prefăcându-se că nu aude când ea îl întreba dacă  nu i-a plăcut mâncarea, dacă năutul nu e prea tare, îi mai trebuia sare, sau era prea sărat. Nu era în stare să aibă nici cea mai mică siguranţă în tot ce făcea, şi se gândea cu groază că lui îi părea rău că se însurase, că dacă ar fi fost singur, ca vărul  Rafael, ar fi putut pleca imediat într-unul din acele locurile unde nu existau nici greutăţi nici sărăcie, ţări şi oraşe uluitoare cu clădiri înalte precum coşul fabricilor ce se vedeau uneori la jurnalul de la filme, unde  bărbaţii  aveau halate albe şi curate şi salopete albastre şi femeile îşi puneau peruci blonde şi ochelari de soare şi fumau fără ruşine ţigări cu filtru în timp ce în bucătăriile lor la fel de albe ca sălile de spital munceau în locul lor maşinile de spălat vase şi frigiderele electrice şi aragazele.

 

A început să-i fie teamă că el n-o să-şi iubească copilul. Maică-sa, Leonor Expósito, care născuse şapte copii, i-a văzut petele maronii de pe faţă şi i-a prezis fără şovăire că o să fie băiat. Atunci a început să se teamă că o să-l nască mort, sau atât de firav că o să moară îndată după naştere, sau că o să aibă puţin lapte şi n-o să-i ajungă să-l hrănească. În ultimele luni de sarcină, dacă trecea puţin fără să-l simtă mişcându-se o îngrozea ideea că a murit din cauza unei poziţii proaste. Bănuiala că e vinovată fără să ştie şi teama unei pedepse nelămurite aveau asupra sufletului ei efectul unui şantaj continuu; chiar înainte de a se naşte, copilul era deja un alt captiv al nefericirii sale. El n-a mai atins-o, ba chiar a încetat să se mai uite la ea,  privea în altă parte ca să nu-i vadă  corpul umflat. Şi nici n-o întreba ce simptome are şi nici când ar trebui probabil  să nască. Rău nu era în mod sigur; doar incapabil de orice gest sau cuvânt de tandreţe. În apropierea ei se închidea în sinea lui, şi devenea mai necunoscut decât atunci când dădea târcoale nopţile prin piaţa San Lorenzo, mai străin şi mai inaccesibil deşi acum stătea cu ea şi petreceau împreună câteva ore din viaţa lor în încăperea aceea unde nu  puteau să nu se atingă şi se culca alături de ea în întuneric şi imediat, aproape brusc adormea, respirând cu gura deschisă, cu picioarele răscrăcărate, ocupând aproape tot patul, lăsându-i ei cu burta ei mare şi diformă înăuntrul căreia respira şi se agita copilul  abia o margine de pat pe care nu se putea odihni,  toate nopţile trează, de teamă să nu se întoarcă cu faţa în jos în timp ce dormea şi să strivească trupul ce se mişca înăuntrul ei cu atingeri acvatice ca nişte aripioare de peşti, întinsă cu faţa în sus, cu ochii deschişi atât de tare încât o dureau, aţintiţi pe mănunchiurile de trestie şi  pe petele de ipsos de pe tavanul mansardat, atât de jos că o sufoca, de parcă s-ar fi aflat într-un mormânt, la fel ca femeia aceea despre care vorbea tatăl ei, pe care au îngropat-o de vie şi care a înnebunit când s-a trezit şi a zgâriat cu unghiile căptuşeală sicriului, sau ca surdomutul,  ajutorul lui Ramiro Retratista, pe care l-au găsit viu şi cu ochii deschişi când au dat la o parte dărâmăturile casei bombardate unde au murit părinţii lui. Pe fereastra fără perdele intra o lumină difuză ce se accentua pe măsură ce orele de insomnie treceau, şi ea se strângea puţin câte puţin şi se simţea strivită de greutatea burţii şi încerca să nu se mişte, aproape să nu respire, de frică să nu se trezească el, şi când vedea mai întâi umbra şi apoi faţa lui ca o pată pe pernă se gândea că dacă în clipa aceea ar aprinde lumina nu i-ar  recunoaşte trăsăturile, că din cauza unei monstruoase greşeli atât de frecventă în coşmaruri se culcase cu un om care nu era soţul ei şi nu era nici măcar o persoană pe care s-o fi cunoscut vreodată,  un chip fără trăsături, o faţă modelată de umbre, ca aceea a fiinţei ce se ascundea în vintrele sale, cu ochi şi mâini şi degete ce nu sunt  întru totul umane, dar de care cel puţin  nu îi era frică, germinase în pântecul ei şi se alimentase cu sângele ei, avea o inimă ce bătea mereu în acelaşi ritm cu a ei,  mult mai slab, dar  cutremurată de aceleaşi temeri şi  potolită uneori de acelaşi calm atât de fragil încât o mişcare bruscă putea să-l anihileze, foarte aproape de ea ca o voce ce îi vorbea la ureche, ca aceea a bunicului ei Pedro, care chiar acum, pierdut în noapte, în pământul acelui teren împrejmuit pe care tatăl ei îl numea cu o ironie sinistră ograda tăcuţilor, era probabil mort şi putrezit,  redus doar la oase şi piele uscată şi la smocuri de păr alb lipite de craniu, sau inalterabil, gândea cu mai multă teamă încă, neputrezit, doar cu unghiile foarte lungi, cum spuneau că era femeia zidită pe care au găsit-o într-un subsol de la Casa de las Torres, cu mulţi ani în urmă, îşi amintea, când ea era fetiţă şi bunicul ei trăia iar taică-su se afla în lagărul de concentrare, când încă nu-l cunoştea pe omul acesta tăcut şi sever care acum doarme lângă ea, un somn foarte profund şi insultător pentru cei ce nu pot dormi. Pe măsură ce se apropia data când trebuia să nască insomniile deveneau permanente. Aştepta în întuneric ca atunci când copil fiind se ascundea sub pătură pentru că auzea scârţâitul treptelor şi era convinsă că un asasin sau un moroi urca scara ca să-i taie gâtul ah mama mea, a mea, a mea, cine o fi, taci fata mea, a mea, a mea, că acum va pleca. Nu erau paşi, ci bătăi de fiecare dată mai puternice, dureroase lovituri de picioare, protuberanţe bruşte ce loveau umflătura netedă a pielii, fâşâituri  şi atingeri ale picioarelor mici în pântec şi de asemenea deasupra capului ei, pe acoperişul din trestie, zgomote de trestie şi şuieratul vântului ce lua ţiglele de pe case şi aducea în zorii zilei răpăituri de tobe şi sunet de goarnă, chiar şi ecoul paşilor soldaţilor pe pietrişul din cazarmă, vântul şi ploaia în nopţile cumplite ale iernii aceleia când se stingea lumina aşa de des pentru că spuneau că furtuna dobora stâlpii de telegraf şi sârmele, şi el care dormea tun ca un butuc lângă ea,  sau poate că era treaz şi se prefăcea că doarme, asta o înfricoşa şi mai mult, respirând şi şuierând cu gura deschisă şi picioarele răscrăcărate, răpus de o oboseală ce nu cunoscuse de ani şi ani răgaz şi răsplată. Într-o zi maică-sa a venit s-o vadă din cartierul acela îndepărtat şi căruia îi ducea dorul din piaţa San Lorenzo, s-a uitat la ea şi i-a spus înspăimântător de firesc: „Ţi-a căzut burta. Ai să naşti îndată”. Ar fi vrut să-i ceară să rămână cu ea, dar n-a îndrăznit, i-a spus că se simte foarte bine şi că nu îi e teamă, că el o să vină imediat, pe vreme asta rea n-o să meargă la câmp. Şi de la fereastra înaltă şi de la masa cu   brasero-ul al cărui jăratic abia fusese aţâţat şi care în memoria fiului său vor rămâne  pentru totdeauna două atribute de neuitat ale Edenului a văzut-o pe maică-sa cum mergea cu vântul în faţă şi cum s-a întors spre ea să-şi ia rămas bun, învelită într-o broboadă mare de lână neagră din acelea pe care şi le puneau femeile când mergeau la strânsul măslinelor, adusă de spate, adăpostindu-se la colţuri, vulnerabilă pe sub cablurile de care atârnau lămpile de pe stradă, sub ramurile desfrunzite şi tremurătoare ale castanilor, şi şi-a amintit de ceva ce îi spunea maică-sa  când era mică şi  ea va trebui să-i spună fiului ei în zilele când va bătea vântul: „Mergi pe mijlocul străzii ca nu cumva să cadă  o ţiglă de sus”.

 

Dar el nu venea, simţea străfulgerări ascuţite de durere între picioare şi un calm neobişnuit în pântece, dacă copilul nu se mai mişcă înseamnă că e gata să iasă, aşa îi spusese maică-sa, auzea  goarna ce suna adunarea pentru masa de prânz şi apoi sirena de  două şi jumătate de la turnătorie şi nu-l vedea venind pe la colţurile pustii ale străzii, o fi întârziat  la piaţă şi poate s-a dus direct la grădina tatălui său, fără să se oprească să mănânce, uneori părea că nu are nevoie nici de mâncare nici de odihnă, ca şi cum astea ar fi fost slăbiciuni pe care un bărbat nu şi le poate permite. Dar unde s-o fi dus  în după-amiaza aceea când se înserase mai devreme, dacă vântul şi ploaia băteau străzile din Mágina cu o furie care-i amintea de furtunile ce provocau naufragii în filme, dacă ramurile cele mai înalte ale copacilor se aplecau pe acoperişuri şi geamurile de la ferestre zdrăngăneau gata să se facă cioburi. Auzea vântul şuierând în casă, pe lângă uşi, în gurile coşurilor, şi i se părea că acoperişul se cutremură deasupra capului ei şi că încep să se mişte dalele pe care calcă şi mobilele din încăpere se învârteau, foarte încet la început, apoi cu ameţeala unui ochi de uragan, estompându-se în pete şi în rapide senzaţii de culoare, ca nişte nori de praf ce se ridică vara pe furtună. Stătea în picioare, lângă fereastră, cu faţa sprijinită de geam, uitându-se la strada pe unde el nu apărea, şi a trebuit să se apuce cu amândouă mâinile de marginea mesei şi să caute aproape pe bâjbâite  un scaun pe care s-a prăbuşit foarte încet trupul ei din ce în ce mai greoi. Acum nu putea să leşine, şi-ar strivi copilul dacă ar cădea, dacă şi-ar pierde cunoştinţa s-ar trezi într-un pat de spital când şi-ar reveni şi i s-ar spune că fiul ei s-a născut mort, din cauza ei, a picioarelor debile şi a lipsei de curaj. A întins mâinile până a atins picioarele patului şi a reuşit să se ridice şi să ajungă la el, străpunsă acum dintr-o parte într-alta de o durere ce-i tăia respiraţia, incapabilă să strige, muşcându-şi buzele ude de lacrimi şi  salivă ca ale unui copil care plânge, s-a întins pe o parte în pat şi durerea a dispărut pentru câteva secunde, a reuşit să se întindă cu faţa în sus, înfigându-şi coatele şi călcâiele în cuvertură,  şi a rămas nemişcată  cu faţa la tavanul jos unde vuia cu asprime vântul, aşteptând să revină durerea, cu mâinile pe burtă, de parcă ar fi vrut să oprească scurgerea intestinelor şi a hemoragiei abundente. Simţea împunsături, muşcături între picioare, străfulgerări, junghiuri încete de durere, îşi imagina cum copilul îşi face loc să iasă printre măruntaiele ei cu zgârieturi ca de pisică, că se îneacă  şi  dă din colţ în colţ şi se opreşte gâfâind, la fel ca ea, sufocat de sudoare,  împins din nou de o furie mai puternică decât a vântului, vedea în faţa ochilor ei pântecul ca un munte sub a cărui greutate va pieri şi  muşca gemând cuvertura  îngropându-şi faţa în perna umedă de sudoare, de salivă şi de lacrimi, de sângele buzelor ei rănite. Vântul s-a înteţit devenind un strigăt aproape inuman ce răsuna în încăpere, un strigăt de femeie, dar ea nu auzise niciodată un asemenea strigăt şi a trecut un timp până să-şi dea seama că se auzea pe ea însăşi. Vedea ca într-un vis cum lumina se făcea mai slabă şi cum mobilele se transformau în pete de culoare închisă, a început să pipăie tăblia de la capul patului până la noptieră, marginea rece şi ascuţită a sticlei, firul veiozei, dar degete nu-i ajungeau până la întrerupător şi au lovit ceva ce a căzut jos cu un zgomot dezastros, şi atunci a început să sune o sonerie ce-i sfredelea auzul cu aceeaşi cruzime ca durerea din pântece, dărâmase deşteptătorul  şi el o s-o certe când va veni, dar trebuia să-l oprească,  trebuia neapărat ca soneria să se oprească  pentru că altfel o să moară sau o să înnebunească, s-a târât până la marginea patului, cu aceeaşi senzaţie că se află în  primejdie ca pe buza unei prăpăstii, a întins mâna dreaptă până a atins podeaua, dar degetele sale se mişcau în aer fără să găsească suprafaţa curbată şi metalică a deşteptătorului, şi nu era în stare să-şi întoarcă capul şi să-l caute, acum soneria suna exact între tâmplele ei, înăuntrul ei, o străbătea în linie dreaptă de la un timpan la celălalt aşa  cum durerea ascuţită îi străbătea pântecele dintr-o parte în alta; dintr-o dată soneria s-a oprit, s-a deschis uşa  şi  acum era noapte. Cineva o privea de foarte de sus, un chip necunoscut, şi foarte palid, luminat din când în când de strălucirea spasmodică ce venea de afară, şi care aplecat deasupra ei, în timp ce-i repeta numele, s-a făcut mai mare ca şi când  l-ar fi văzut reflectat într-o lentilă convexă; l-a recunoscut după respiraţia foarte caldă, după asprimea mâinilor ce-o mângâiau pe frunte şi îi dădeau la o parte părul ud, nu după vocea sa ce avea un ton ciudat de moliciune, de delicateţe şi gingăşie. Linişteşte-te, l-a auzit spunând, nu-ţi face griji, o să trimit pe cineva s-o anunţe pe maică-ta şi pe moaşă, stai liniştită, nu te mişca, nu-ţi fie teamă, tremurând şi el, înspăimântat, luând de pe jos deşteptătorul, apăsând în van întrerupătorul de la veioză,  fir-ar al dracului, acum s-a stins şi lumina. Când s-a ridicat a vrut să-l oprească lângă ea, nu pleca, repeta, nu mă lăsa să mor, dar el s-a desprins din mâinile ei spunând că o să se întoarcă repede, şi când a rămas singură şi şi-a întins  mâinile să-l caute a simţit că începe să se scufunde într-o furtunoasă întunecime, ca şi cum o înghiţea apa şi vântul, târându-i spre adâncuri greutatea pântecului,  plesnind de durere ca de o lovitură sigură de secure ce despică în două jumătăţi ciotul unui măslin,  simţind cum sângele îi şiroieşte şi că viaţa i se scurge printre coapse  în timp ce patul şi podeaua şi tavanul şi pereţii casei se cutremurau o dată cu rafalele de vânt care în noaptea aceea scoseseră copacii din rădăcină şi dărâmaseră stâlpii şi sârmele de telegraf lăsând întregul oraş într-un întuneric al groazei şi al dezastrului care le-a amintit multora de întreruperea luminii după alarmele aeriene. A auzit din nou voci, dar bătăile inimii sale le acoperea, vedea o lumină apropiindu-se prin aerul înceţoşat din cauza lacrimilor şi inundat de strălucirea sudorii, flacăra unei lumânări pe un sfeşnic albastru, şi o mână care-l ţinea, a recunoscut chipul lui Leonor Expósito şi apăsarea degetelor ei, simţea mâini brutale ce o deschideau afundându-se în ea ca mâinile măcelarilor de la abator în ligheanele cu sânge, împinge, îi spuneau, aproape strigând, dar era sigură că dacă ar fi continuat să împingă durerea ar fi omorât-o, a strâns din dinţi, a închis ochii,  ceva ieşea din ea rupând-o, ceva ce brusc a început să alunece cu o suavitate lichidă ce o împingea în nefiinţă, chipuri şi trupuri se mişcau în semiîntuneric, apăreau şi dispăreau în lumina slabă a lumânării, confundând-se cu umbrele frânte ce se alungeau pe tavan în timp ce ea cu ochii închişi din nou auzindu-şi scrâşnetul dinţilor continua să împingă până când s-a pierdut cu totul într-o sfâşiere delirantă şi finală. Când şi-a revenit ceva vineţiu şi plin de sânge atârna suspendat cu capul în jos în lumină ca un animal ce mai zvâcneşte încă după ce l-au jupuit de piele, infim, vulnerabil, legănându-se, nu o faţă cu trăsături ci doar o gură deschisă ca  o ruptură ce scotea  un plânset mult mai slab decât  izbiturile şi şuieratul vântului  într-o noapte de iarnă de acum treizeci şi cinci de ani.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura clujeană Casa Cărţii. Traducere de Eugenia Alexe Munteanu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO