Caius Dobrescu, n. 1966 la Braşov. Volume publicate: 1991– „Pauză de respiraţie”, poezii, împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea; 1994 – „Spălîndu-mi ciorapii”, poezii; 1994 – „Efebia”, poezii; 1994 – „Balamuc sau pionierii spaţiului”, roman; 1998 – „Deadevă”, poezii; 1998 – „Modernitatea ultimă”, eseuri; 2001 – „Inamicul impersonal”, eseuri; 2001 – „Semizei şi rentieri. Despre imaginarul burgheziei modern”, eseu; 2004 – „Mihai Eminescu. Monografie”; 2006 – Ode an die freie Unternehmung (poezii) Ottensheim, Edition Thanhäuser (pentru care a primit în 2009, împreună cu traducătorul în germană, Gerhardt Csejka, premiul oraşului Münster pentru poezie europeană); 2007 – „Teză de doctorat”, roman; 2009 – „Odă liberei întreprinderi”, poezii; 2010 – „Euromorphotikon”, roman în versuri; 2011 – „Minoic”, roman. Este profesor de teoria literaturii la Universitatea Bucureşti.
- Domnule Caius Dobrescu, sunteţi poet, romancier, eseist, profesor universitar. Pe ce anume ar trebui să punem accent, în care dintre direcţii vă simţiţi „ca peştele în apă”?
- Mă simt în largul meu în ceea ce eu resimt ca rădăcina comună a tuturor acestora. Gîndirea speculativă şi gîndirea expresivă sunt, în opinia mea, surori siameze. Aşadar, rog cititorii să-şi închipuie un peşte în apă cu (măcar) două capete.
- Între roman şi eseu, care ar fi domeniul mai aproape de suflet? De ce?
- Înainte de toate, să stabilim cum sunt cele două complementare. Pentru că sunt. Romanul presupune o maximă concentrare, un efort intensiv de construcţie, dar care trebuie oferit în haina spontaneităţii şi eleganţei. În schimb, eseul presupune momente de totală libertate a minţii, de declic, de zvîcnire imprevizibilă, la rigoare chiar de capriciu, care se cer, însă, trecute prin aparatul raţiunii discursive.
Dar, ca să răspund direct, m-aş lăsa inspirat de un profesor german care-mi mărturisea cîndva „Între Voltaire şi Rousseau, îl aleg pe Diderot”, şi aş spune: Între roman şi eseu, aleg poezia.
- Care ar fi legătura dintre jurnalismul cultural şi proza de ficţiune?
- Legătura ar fi că jurnalismul cultural ar trebui să încerce să transforme „cultura” într-un subiect pasionant şi palpitant – aşa cum ne aşteptăm să fie subiectele prozei de ficţiune. O presă culturală vie ar trebui să ne ţină cu sufletul la gură, prezentîndu-ne dezbaterile de idei şi confruntările de filozofii şi stiluri de viaţă ale momentului aşa cum se presupune că o face (asta ca să invocăm un gen care ne este amîndurora foarte apropiat, stimate domnule Ţurlea) un roman de, vorba englezului, mistere criminale.
- Cursurile de teoria literaturii pe care le predaţi studenţilor vă influenţează scrisul? Cât de mult?
- Ştiţi, după moartea fulgerătoare şi absurdă a prietenului meu de o viaţă, marele poet Andrei Bodiu, mi-am spus că, de acum, de cîte ori mi se va pune o întrebare de tipul „Ce faci?”, am să răspund, cu maximă precizie, „Nu ştiu”.
Spun asta fiindcă am senzaţia că răspunsul cel mai onest la cele două întrebări conexe de mai sus ar fi exact acelaşi: Nu ştiu.
Totuşi, n-am să trec mai departe fără a arăta înspre o prejudecată foarte nocivă: aceea că ideile sînt abstracte, moarte, şi că literatura, care e viaţă deplină, macră, zvîcnitoare, trebuie să se dezvolte împotriva acestora. În fapt, „teoria” presupune mişcări dintre cele mai vii, mai intime, mai corporale ale inteligenţei.
În opinia mea, dacă educaţia publică ar reuşi să transmită vibraţia ideilor, dacă ar stimula implicarea noastră personală şi personalizată în regîndirea continuă a lumii înconjurătoare, societatea în care trăim ar arăta cu totul altfel.
De exemplu, n-ar mai fi un fel de echivalent european al căţelei pe care oltenii noştri obişnuiau să o lege la căruţă, şi care ţinea şi ea cum putea, ciufulită şi sufocată, pasul cu vehicolul respectiv.
- Ce v-a marcat mai mult în formarea dvs: cenaclul braşovean Cercul literar 19 sau Cenaclul Universitas de la Bucureşti?
- Fără îndoială datorez imens profesorului meu, omul de reflecţie care este Mircea Martin – îndrumător, cum se spunea pe atunci, al Cenaclului Universitas care se ţinea la clubul universităţii Bucureşti în a doua jumătate a anilor 1980. Dar întîlnirea fundamentală pentru mine a fost aceea cu personalitatea puternică, mai mare decît viaţa, a lui Alexandru Muşina, pe care l-am cunoscut, ca elev de liceu, la Cercul literar 19. Pentru mine, Sandu Muşina, şi el dispărut prematur dintre noi, nu a pus doar Braşovul pe harta literară a României, ci a făcut din el, cel puţin temporar, capitala spaţiului nostru intelectual. Cred că aşa gîndesc/simt şi prietenii cu care am construit, începînd din tot mai îndepărtata noastră adolescenţă, brandul european al Şcolii de la Braşov. Cred că şi astăzi, cînd a ajuns la a treia sau a patra generaţie (prin Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie, Cristian Pralea, Geta Moarcăs, Dan Ţăranu, Adriana Bărbat, Bogdan Coşa, Andrei Dosa şi încă alţii, foarte înzestraţi) această şcoală nu şi-a redus cu nimic anvergura.
Dar Sandu Muşina, iniţiatorul acestui fenomen, rămîne pentru mine un exemplu unic de inteligenţă şi creativitate – cu atît mai preţios într-o cultură în care debitatori de platitudini pompoase contează drept mari gînditori.
- De ce se spune despre dvs că sunteţi un membru al Generaţiei 80, când mare parte din creaţiile dvs a apărut la sfârşitul anilor 90, ba chiar după 2000? Dumneavoastră cum vă socotiţi?
- Cred că mă simt, în raport cu aceste etichete generaţionale, la fel cum s-ar simţi oricare dintre cei ce ne citesc. Dacă un medic, un inginer, un agent de bursă, un avocat, un manager, un tîmplar, un informatician sau un bucătar nu simt în nici un fel nevoia să se raporteze la o anumită generaţie (oricum, nu dincolo de momentele cînd se întîlnesc cu foştii colegi pentru a comemora scurgerea a încă unei decade de la terminarea liceului) – de ce ar simţi mai acut nevoia de a-şi afirma apartenenţa la o cohortă demografică dată cineva care, din întîmplare, este scriitor?
Totuşi, în privinţa Generaţiei ’80 aş vrea să adaug ceva. Am cunoscut-o ca adolescent (la 16 ani am participat la Cenaclul de Luni, împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu, Marius Oprea) sub forma unui mediu în care inteligenţa vie, creativă, se simţea în fiecare clipă în aer. Iluzia mea a fost că, după căderea regimului ceauşist, acel climat extrem de viu, de stimulativ, va deveni modelul spaţiului nostru public.
Din păcate, nu s-a întîmplat deloc aşa. Dimpotrivă, Generaţia ’80, ca grup, ca proiect, a reuşit să concentreze antipatii diverse dar egal de îndîrjite, care au sfîrşit prin a o marginaliza. În opinia mea, ceea ce a determinat acest proces a fost iritarea – fatală, probabil „perfect naturală” – a mediocrităţii şi platitudinii faţă de ceea ce înseamnă, în mod esenţial, libertatea de gîndire.
- S-a mai spus despre cărţile dvs de poezie că sunt experimentale; la fel şi despre o parte a prozei dvs. Cum stau lucrurile din punctul de vedere al autorului?
- Presupun că aici „experimental” nu e, cum se zice la Bucureşti, „dă bine” J.
Dar să trecem la substanţă: aşa cum pe vremuri se spunea că eroul unuia este teroristul celuilalt, am putea spune că experimentul unuia este stil de viaţă (sau de gîndire, de viaţă a minţii) pentru un altul. Nu am senzaţia că am făcut vreodată experimente în sensul urmăririi maniacale a unui program. Da, am folosit, de pildă, forma unei lucrări de doctorat în ştiinţele sociale pentru a face, în fapt, un roman picaresc (în „Teză de doctorat”). Sau formula romanului în versuri (în „Euromorphotikon”), sau energii ale limbii vorbite care ni se revelează, de obicei, în contracţiile ei surprinzătoare, uneori ininteligibile dar întotdeauna vitale (în „Deadevă”). Însă scopul meu nu a fost să demonstrez ceva cuiva, ci doar să găsesc resorturile care să întreţină (şi să facă, aşa cum se spune la Comisia Europeană, „sustenabilă”) ceea ce mi se pare mie că este verva spiritului.
În schimb, atunci cînd mă gîndesc la ceva de genul murder mystery încerc să iau lucrurile cît mai mult în spiritul tradiţiei lor stabilite. Aşa am făcut, bunăoară, în romanul meu „Minoic”, care leagă o intrigă contemporană de mistere cu unele dintre „misteriile” istoriei româneşti a anilor 1940-1950. Pentru că, aşa cum ar spune amicul nostru comun, dl George Arion, umorul nu are niciun haz în romanul detectivistic dacă dizolvă acţiunea şi suspansul.
- Cum vedeţi, în calitatea dvs de cadru didactic, literatura de azi? Spre ce se îndreapta ea?
- Nu prea am legături cu literatura de azi în calitate de „cadru didactic”. Ca observator particular, am sentimentul că atît proza cît şi poezia se îndreaptă spre grade crescute de directeţe a expresiei şi de sinceritate cu sine. O evoluţie mai mult decît îmbucurătoare într-o societate obişnuită atît cu şireata ruşine rurală, cît şi cu bizantismele supravieţuirii în comunism.
Pe de altă parte, însă, mi se pare că literatura se îndreaptă şi spre asumarea completă a unei ideologii militante care îţi oferă demoni gata-făcuţi, alimentîndu-ţi în acelaşi timp narcisismul moral. E foarte greu să rezişti tentaţiei de a crede că simpla debitare a unor idei puţine, fixe, primite de-a gata, despre complotul universal al corporaţiilor te transformă într-un spirit pur şi liber.
Împotriva acestei confortabile (a se citi: suficient, conformiste) tolăniri în sînul Dreptăţii şi Adevărului am scris volumul „Odă liberei întreprinderi”.
În opinia mea, experienţele atroce ale privării de libertate prin care a trecut societatea în care trăim ar trebui să ne împingă spre mai mult decît perpetuarea mecanică a şicului radical al momentului.
Pe de altă parte, să ţinem cont de faptul că nici delirurile religioase sau spiritualiste nu sînt mai breze.
Pe scurt, deşi literatura de azi e liberă în toate sensurile sociale şi politice ale cuvîntului, totuşi eforturile ei de salvgardare a libertăţii intelectuale şi morale nu pot fi mai mici decît cele ale literaturii de ieri.
- De ce este câmpul cultural şi unul politic?
- Americanul are o vorbă: ca să te cred, trebuie să-ţi stea şi banii acolo unde-ţi stă gura. Altfel spus, nu pot să-ţi iau în serios ideile şi/sau principiile dacă nu sînt implicate vizibil în modul în care trăieşti.
Spre deosebire de ceea ce ne învaţă o tradiţie, altfel foarte simpatică, a seratelor muzicale TV, rolul culturii nu este acela de a ne „gîghila urechile într-un mod plăcut”.
În cîmpul cultural este explorată şi re-explorată relaţia dintre pasiunile noastre profunde şi interesele noastre lucide. Şi este testată, în laborator, în condiţii virtuale, capacitatea noastră de a ne asuma riscuri în raport cu valorile în care credem. Într-o societate ideală, sau măcar funcţională, sau măcar civilizată, rezultatele cele mai puternice ale acestor căutări ar trebui să treacă ritmic spre viaţa practică. Adică, spre domeniul deciziei, al acţiunii, al politicilor.
Apoi, cultura este politică fiindcă ne demonstrează că valorile în care credem pot fi profund incompatibile, dar că, în acelaşi timp, sînt obigate să se tolereze, să trăiască unele cu altele. De exemplu, în lumea de ieri, ateii, reali sau numai declaraţi, le retrăgeau dreptul la cuvînt credincioşilor. Astăzi, credincioşii, din nou: reali sau numai declaraţi, au impulsul de a sufoca dreptul la opinie al ateilor. În fapt, e vorba aici de două sisteme de valori obligate să se suporte, să se incomodeze, dar şi să se „insoliteze” unul pe celălalt.
Nu în ultimul rînd, cultura este politică atunci cînd ne demonstrează că nu totul este politică. Ideea foarte influentă că ne aflăm în permanenţă în cîmpuri ale relaţiilor de putere, aşa cum sîntem fizic cufundaţi în atmosferă, în cîmpuri electrice sau magnetice, transformă atît viaţa privată cît şi viaţa politică în propriile lor caricaturi.
- Ce contează mai mult pentru un scriitor?
- Exact ceea ce contează pentru oricine altcineva. Familia, copiii. Şi, poate, capacitatea de a extinde prin arta lui, din cînd în cînd şi într-o oarecare măsură, ceea ce simte pentru cei foarte apropiaţi asupra comunităţii şi speciei sale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
