Europa mijlocului de secol XVI trăieşte vremuri înspăimântătoare, de persecuţii religioase, desfrâu şi războaie parcă nesfârşite. Dar peste toate aceste violenţe pluteşte credinţa sinceră, curată şi plină de speranţă a celor care se pregătesc să devină mucenici întru Adevăr… În timp ce Rusia e sfâşiată în bucăţi de cneazul cel nebun Ivan cel Groaznic şi secătuită de Opricinina, Spania lui Filip al II-lea se preface în cenuşă sub rugurile Inchiziţiei. Aceasta este scena pe care se desfăşoară acţiunea romanului, la cele două extreme ale Europei aflându-se Câinii Domnului, iezuiţii spanioli, şi Câinii Ţarului, opricinicii, aflaţi în slujba unor tirani sângeroşi. Legătura dintre cele două lumi atât de asemănătoare în cruzimea lor o va face tânărul şi inocentul hidalgo Cuevas, ale cărui drumuri duc spre Rusia cea considerată barbară. Valentin Pikul psihanalizează figurile-cheie ale acelor vremuri tulburi ale istoriei europene şi surprinde asemănările cu tiranii secolului XX, Stalin şi Hitler.
„Multe cuvinte puse de Valentin Pikul în seama eroilor săi, rostite în îndepărtatul secol al XVI-lea, sună cutremurător de actual şi chiar instigator. Iar asta înseamnă deja o demascare a realităţii noastre.“ (Antonina Pikul)
Scriitor rus extrem de popular în ţara sa, Valentin Savvici Pikul s-a născut în 13 iulie 1928, la Leningrad. S-a înscris la Şcoala de elevi marinari din Solovki, de unde a fost trimis în misiune în Flota Nordului. Nu şi-a continuat cariera militară şi a început să scrie poezii şi povestiri legate de istoria Nordului, apoi de istoria Rusiei. Primul său roman inspirat din trecutul Rusiei, CetateaBaiazet, a fost publicat în 1961. Până la sfârşitul vieţii, Pikul a publicat treizeci de romane istorice, dintre care cele mai cunoscute sunt: La capătul marelui imperiu, Moonzund şi Bătălia cancelarilor de fier. Ciclul de romane dedicat perioadei cuprinse între 1725-1815 –Pană şi spadă, Cuvânt şi faptă şi Favoritul – va cunoaşte de asemenea un succes uriaş, printre personajele centrale numărându-se figuri proeminente din istoria Rusiei, precum cneazul Volînski, Elisabeta Petrovna, Potemkin, Gorceakov şi Anna Ioannovna. Multe dintre romane sale au fost ecranizate, atât pentru marele ecran cât şi ca seriale de televiziune. Valentin Pikul s-a stins din viaţă în 17 iulie 1990, la Riga.
*
* *
Ivan cel Groaznic încă nu era... groaznic! Ţara lui, aşa cum bine remarcase Chancellor, era tare îndestulată, oraşele din provincie înfloreau, oamenii încă nu cunoscuseră grozăveniile opricininei.
După distrugerea hanatului Kazan, era plănuită o campanie în Astrahan, pentru ca întregul curs al maicii Volga să ajungă în posesia tânărului stat înfloritor; în mintea lui Ivan al IV‑lea se conturase deja războiul cu Livonia, pentru a deschide porturi la Baltica. Pe atunci, Rusia se sufoca literalmente din cauza izolării comerciale şi politice: din sud şleaurile vechi erau blocate de cordoane ale tătarilor din Crimeea, iar vechile drumuri hanseatice de la Baltica erau păzite de livonieni şi suedezi. De aceea, când a aflat de sosirea la Holmogorî a unei corăbii englezeşti, ţarul s‑a bucurat.
— Să cumpărăm mărfuri englezeşti, să le vindem pe ale noastre! Şi apoi e de dorit să‑l întâmpinăm pe fratele meu, regele Edward!
Chancellor a dat de o Moscovă de lemn, plină de crânguri şi livezi acoperite de o promoroacă delicată. Prin ferestrele de mică ale foişorului vedea cum femeile clătesc rufele în copcile sparte în gheaţă, băi fumegoase erau încălzite pe malurile râului, pe lângă prăvălii se îmbulzeau oameni ieşiţi la plimbare, iar enormitatea de piatră a Kremlinului era înţesată de cupolele în formă de ceapă, bogat ornamentate ale bisericilor, de galeriile suspendate, de scările în pantă, cu pridvoare bogat împodobite, care duceau spre încăperile palatelor ţarului.
Ivan al IV‑lea l‑a primit pe Chancellor pe tron, în straie acoperite cu „foiţă de aur“, cu coroana pe cap şi cu sceptrul în mâna dreaptă. A luat de la „pilot“ scrisoarea în care Edward al VI‑lea cerea protecţie pentru navigatorii lui.
— E sănătos fratele meu, regele Edward? a fost întrebarea lui, căci, pe atunci, toţi monarhii lumii se numeau unul pe altul„fraţi“.
Chancellor a răspuns că la Greenwhich regele nu ieşise din palat pentru a‑şi lua rămas‑bun de la marinari, fiindcă nu se simţea prea bine, dar spera să‑l găsească sănătos când avea să se întoarcă la Londra.
— O să‑i scriu, dădu din cap Ivan Vasilievici.
După care solul a fost invitat la ospăţ. „Numărul celor care se ospătau“, scrie Chancellor, „era cam de două sute, şi fiecare era servit pe un vas de aur.“ Până şi oasele care rămâneau pentru câini erau aruncate de boieri pe tăvi de aur împodobite cu pietre scumpe. Ivan al IV‑lea stătea pe un tron înalt în capul mesei, privindu‑i pe toţi ager, spunându‑i pe nume fiecăruia dintre cei două sute de oaspeţi. Chancellor a primit, ca şi ceilalţi, o bucată de pâine de secară, moment în care i s‑a spus:
— Ivan Vasilievici, ţarul rus şi mare cneaz al Moscoviei, se milostiveşte de tine cu pâine chiar din mâinile lui.
Cupe mari erau golite dintr‑o sorbitură, dar, după ce beau, boierii imediat îşi făceau cruce asupra gurilor păcătoase acoperite de bărbi uriaşe, late. Iar barba lui Chancellor era foarte îngustă şi lungă, ca a unui mag fermecător. Banchetul s‑a încheiat la ora unu noaptea, iar ţarul, după cuvintele lui Chancellor, l‑a îndrăgit „pentru minte şi pentru barba lungă“.
Primăvara devreme i‑a spus:
— Să te duci la regele tău şi să‑i spui că mă bucur să fiu prieten cu el. Să trimită negustori, pentru comerţ, să vină şi cunoscători în ale minelor, să caute fier, tot felul de pictori... Îi primesc pe toţi!
Chancellor a luat‑o înapoi spre patrie. Când se vedeau deja ţărmurile Angliei, Bonaventura a fost atacată de piraţii flamanzi. Aceştia s‑au agăţat urlând de corabie cu ajutorul „pisicilor“ de abordaj şi într‑o clipită au jefuit toate mărfurile ruseşti, au înşfăcat darurile de la ţarul rus, să zică mersi că i‑au lăsat în viaţă... În patrie, pe englezi îi aşteptau schimbări: Edward al VI‑lea murise, pe tron urcase Maria Tudor („Cea sângeroasă“) cu soţul ei, Filip al II‑lea, regele spaniol. În ţară se declanşare reacţiunea catolică: protestanţilor li se tăiau capetele, oamenii erau arşi pe rug.
Rusia, strivită între tătari şi livonieni, rămânea pentru Europa terra incognita, şi Filip al II‑lea nu prea credea în povestirile lui Chancellor:
— Noi ştim mai bine Livonia puternică, dar ni se face negru în faţa ochilor când auzim de Moscovia barbară.
— Şi deci aşa de bogată e Rusia? îl tot interoga regina. Oare merită să ne legăm de ea printr‑o alianţă de prietenie, dacă nu vom avea avantaje comerciale?
Chancellor făcu o plecăciune, atingând podeaua cu barba.
— O, preamărită regină! răspunse el. Opinia Europei despre Moscovia e greşită, este o ţară uimitoare, unde oamenii dau naştere la mulţi copii, au cirezi bogate şi tunuri ameninţătoare. Fiţi cu băgare de seamă: dacă Moscovia şi‑ar da seama de puterea ei, nimeni n‑ar putea conduce alături de ea.
Fanaticii încoronaţi au chibzuit bine: Anglia era în război cu Franţa, iar Rusia se înarma împotriva Livoniei; în cazul acesta, era mai bine ca Anglia să fie prietenă cu Rusia, schimburile comerciale urmând să întărească legăturile politice. Sebastian Cabot îşi dădea şi el seama de asta, şi de aceea bătrânul respectabil nu prea se întristă că Chancellor ajunsese la Moscova şi nu în legendarul Kambaluk.
Prin carta regală din februarie 1555, Maria Tudor a înfiinţat COMPANIA MOSCOVITĂ, sub conducerea lui Sebastian Cabot. Bătrânul era trecut de optzeci de ani, dar, când Chancellor a încărcat corăbiile pentru o nouă cursă în Rusia, Cabot a băut zdravăn cu marinarii la cârciumă. S‑a apucat chiar să danseze pe o pajişte verde, şi lanţul de aur de patrician veneţian i se legăna la gât ca un pendul.
Fragment din Câinii Domnului. 6 miniaturi istorice de Valentin Pikul, în pregătire la Editura Allfa. Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
