În îndepărtata mea copilărie, mi-am dorit aprig un animal de companie. Am avut o vrăbiuţă (culeasă de pe stradă de tatăl meu), apoi un canar, luat de prin talcioc, şi... cam atât. Ceva acolo, un personaj simpatic care să-mi umple momentele de singurătate, când nu-mi era îngăduit să mă joc "leapşa" sau "uliul şi porumbeii" sau mai elaboratul "Ţară, ţară, vrem ostaşi!" Cel mai mult, însă, năzuiam să am un câine. A venit târziu, şi nu în carne şi oase, cum speram, ci ticluit din hârtie şi cearneală. N-aş putea spune că-mi era teribil de simpatic, dar mi se părea de nădejde şi plin de răbdare cu nerăbdările mele copilăreşti. Sosea - fie ploaie, fie soare - lunea, la ghereta de jurnale din colţul străzii. Se chema Pif. M-a însoţit, din clasa întâi până în primii ani de liceu, fără să latre, fără să ceară de mâncare sau să fie scos la plimbare. Mi-a adus în casă o liotă de prieteni, care nu m-au dezamăgit niciodată şi care, în conclav sau separat, m-au învăţat limba franceză mai serios şi mai nunaţat decât au făcut-o majoritatea profesorilor mei. Şi asta nu din vina lor, a dascălilor, ci din pricina competiţiei - în ochii mei - inegală: Pif şi ai lui nu m-au mustrat niciodată, nu mi-au dat teme pentru acasă, nu m-au pus să repet nici conjugări, nici să ştiu pe dinafară fabulele lui la Fontaine.
Acest derapaj liric mi-a fost provocat de expoziţia deschisă la sala Dalles, 20 iunie - 22 iulie 2012, de către Asociaţia Franţei şi Institutul Francez din România (curatori Jean-Pierre Dirick şi Ştefan Constantinescu, curatori asociaţi Xandra Popescu şi studio BASAR)*. Expoziţia îl are ca personaj principal pe câinele de bandă desenată născocit de Arnal şi numit Pif, Pif le chien; un animal care a vieţuit cam jumătate de veac în paginile revistelor Vaillant, Les aventures de Pif sau Pif gadget, dar care dăinuieşte în sufletele celor care l-au cunoscut la vremea lui de glorie. "Pif în România: un erou al epocii de aur " este un excurs, didactic şi melancolic, în istoria revistelor care au găzduit personajul şi este concepută ca un labirint de panouri de mari dimensiuni (vezi foto 5-6) pe care sunt reproduse coperţi (foto 8) ale primelor numere din Vaillant (cel dintâi număr al revistei Vaillant apare pe 1 iunie 1945; în subtitlu figurează numele publicaţiei pe care o înlocuieşte: Le jeune patriote, ziar născut în clandestinitate în timpul războiului, în 1942, la iniţiativa Partidului Comunist Francez. Directoarea noii publicaţii este o învăţătoare, membră a Rezistenţei şi comunistă, Madeleine Bellet. Începând cu numărul 59 din iunie 1946, Vaillant se transformă din revistă bilunară într-una săptămânală. În 1952 apare pentru prima oară în paginile sale, color, personajul Pif le chien) sau Pif gadget, fragmente din aventurile personajelor celebre care umpleau revista, adică fie "comicii" Arthur le fantôme justicier, Pifou, Placid et Muzo, bestiarul zgomotos din La jungle en folie, Le concombre masqué, Horace - le cheval de l'Ouest, deţinutul Nestor, nesăratul Dicentim, Gai-Luron (Buster Keaton-ul revistei), Léo (bête-à-part), Totoche, Corinne et Jeannot, fie "serioşii" Nasdine Hodja, Doc Justice, Rahan, Teddy Ted, David Crocket, Loup noir, uluitorul, magicul Corto Maltese şi alţii, mulţi alţii. Printre aceste imagini evocatoare, texte care consemnează istoria şi impactul revistelor care l-au avut pe Pif drept personaj central, texte lămuritoare, consideraţiuni emoţionate (foto 4) ale unor martori-cititori români (de la Adrian Cioroianu la Cristian Preda) şi fragmente grafice semnate de Daniela Bălăneanu (foto 7) sau Mihai Stănescu, menite, în intenţia curatorilor, să "pună în lumină rolul simbolic al revistei asupra imaginarului individual în România comunistă a anilor 70-80". Asta pentru că revistele Pif au avut o însemnătate specială în spaţiul românesc al anilor comunismului. Reprezentau un mesaj venit din Occident, o vibrare veselă care ocolea canoanele Urzicii sau ale Cutezătorilor (deşi până şi în paginile acestui din urmă săptămânal mai poposea Pif, însoţit însă de robotul, ciudăţel şi multilateral, Minitehnicus), o evadare din cenuşiul presei destinate celor tineri, în care îşi aveau loc humorul de bună calitate, aventurile (istorice, preistorice, mitologice, SF sau poliţiste), jocurile minţii şi, desigur, colosalele - pentru vremea aceea - gadget-uri, mici jucărioare-surpriză de o debordantă ingeniozitate, care ne iluminau o săptămână întreagă lumea interioară şi ne deschideau compasul ludic altfel decât jucăriile made in China. Sigur, nu era nimic subversiv în această revistă şi nici în personajele sale. Preceptele morale nu difereau de cele agitate la noi, dar, măcar, nu îmbrăcau uniformele eroului comunist de omenie, iar singurii pionieri erau "Les pionniers de l'espace". Dar, cum spunea Adrian Cioroianu, "Pif n-a fost un câine şi nici o revistă, ci o fereastră". Mă rog, fereastră, chepeng sau luminator, a deschis imaginaţia a generaţii întregii de tineri, i-a familiarizat cu o manieră de expresie (banda desenată) creativă şi nutritivă intelectual, le-a arătat o oază de normalitate şi de firesc şi a constituit, mai presus de orice, o remarcabilă, în eficienţa ei, unealtă a francofoniei. Cum zicea Michel Houellebecq, oaspete pentru trei zile, anul acesta, al târgului de carte Bookfest: "Pif e partea simpatică a comunismului". Nu ştiu de unde a aflat, dar are perfectă dreptate.
*) "Pif în România: un erou al epocii de aur ", artişti români invitaţi: Daniela Bălăneanu, Răzvan Botiş, Larisa Crunţeanu, Ion Grigorescu, Victor Man, Ciprian Mureşan, Dan Perjovschi, Mihai Stănescu, Gabriela Vanga şi VeioZArte
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
