Romanul apare în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu şi este ediţia a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu. Seria Julian Barnes cuprinde peste 15 titluri, dintre care cele mai proaspete traduceri sunt volumul de eseuri Pe fereastră şi romanul Tristeţi de lămâie. Din 2014 a început, totodată, reeditarea cărţilor îndrăgitului autor britanic, cu Metroland, Anglia, Anglia, Iubire, etc.
Un nobil britanic îşi trăieşte în Franţa ultimele zile de viaţă. Calea ferată franceză e un coşmar pentru muncitorii englezi. Iar suprarealiştii din Franţa, pe de altă parte, descoperă amorul à l’anglaise... Cum se vede Franţa prin ochii englezilor? Cum trăieşte un englez în ţara de dincolo de Canalul Mânecii? Ce înseamnă să fii englez în Franţa? Ironia cunoscută a lui Julian Barnes, fin cunoscător şi iubitor al lumii franceze, se dezlănţuie în Café au lait, o carte ca o declaraţie de dragoste ascunsă printre imagini de viaţă cotidiană şi secvenţe din mai multe timpuri.
Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză, povestiri scurte şi eseuri, cariera sa literară fiind încununată de numeroase premii şi distincţii: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Medicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina (Trois, 1992). A fost de trei ori finalist pentru prestigiosul Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia, în 2005 pentru Arthur & George şi l-a câştigat în 2011 pentru Sentimentul unui sfârşit. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995, Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres.
*
* *
Contemplau zarea spre Pauillac, de pe vaporul mâncat de pojar, luminat încă pe sfert de soarele începutului de după-amiază. Se îmbarcaseră la Bordeaux, lângă Place des Quinconces, la ora 11.00, şi se instalaseră în fotolii de răchită, sub o copertină în dungi. Pe puntea principală, chiar dedesubt, se îngrămădeau pasagerii clasei a treia cu animalele lor cu tot, zgomotoşi şi plini de energie. Florence se simţea de-a dreptul debilă în faţa unor asemenea dovezi de firească vivacitate, categoric neafectată de caniculă. Emily, în schimb, părea să se hrănească din ele.
– Uită-te la bărbatul acela, Florence. Nu vorbeşte ca noi toţi. Ai zice că... dansează în conversaţie.
– Cred că spune ceva cât se poate de mundan.
– Dacă aşa e, a replicat Emily, nelăsându-se mai prejos, dacă aşa e, atunci stilul lui îi permite să transceandă dincolo de mundan.
Şi-a scos repede caietul de schiţe şi a început să-l deseneze pe tânărul poznaş, cu nasul în vânt, cu creştetul lui descoperit, cu bluza albastră, pipa scurtă şi mâinile în continuă mişcare fluidă.
– Mi-ar plăcea să descopăr tot atâta transcendenţă câtă ai descoperit şi tu, draga mea Emily. Ai zice că se află peste tot în jurul tău. Acum îl transcenzi pe omul acela şi mai mult, transformându-l în artă.
– Nu poţi să-mi strici buna dispoziţie. De fapt, noi toţi credem în transcendenţă. O deghizezi doar, denumind-o ameliorare practică.
Apoi au rămas tăcute – două englezoaice sărite de treizeci de ani, cu pălărie de marinar şi pantofi maro – în vreme ce nava cu abur traversa o pădure hibernală de catarge. Şuieratul aburului era cel mai puternic cântec de păsări. Un remorcher numit Ercule învolbura spuma pe fluviul café au lait şi feriboturi mai mici traversau în mare grabă, ca nişte păianjeni de apă. Erau plecate de trei săptămâni şi atinseseră cel mai sudic punct al călătoriei. Curând, ca în fiecare an, aveau să o pornească înapoi spre satele lor din Essex, cu vântul dinspre Urali şi conversaţia glacială a cultivatorilor de napi. Desigur, acei mitocani de dineu cultivau alte legume, dar Florence şi Emily preferau, invariabil, să-i numească aşa, în conversaţiile lor particulare.
– Nu am să mă mărit niciodată, a hotărât Florence deodată, pe un ton sec, fără nicio undă de regret.
– În orice caz, i-a răspuns prietena ei, continuându-I gândul, sau poate citindu-l, este clar că un cultivator de napi este exclus de la orice formă de transcendenţă.
Mica navă cu abur traversa de la un mal la celălalt, culegând şi lăsând în urmă negustori şi ţărani, vite şi preoţi. Garonne a îmbrăţişat Dordogne şi apele lor au devenit Gironde. Fusta lui Emily se umfla în bătaia vântului, iar ea a potolit-o sub greutatea unei hărţi pe care erau marcate châteaux de la Médoc. Apoi a dus binoclul la ochi, peste ochelari, şi şi-a încovoiat umerii, ca la catedră, postură bine cunoscută prietenei sale.
În dreptul Château Beychevelle, Emily şi-a început expunerea: mai întâi i-a aparţinut unui amiral şi, în vremea aceea, orice ambarcaţiune care naviga pe fluviu era obligată să-şi coboare pânzele, adică baisser la voile, în semn de oma giu, iar de la această expresie s-a ajuns, prin deformare, la denumirea din prezent.
– Cât de poetic, a comentat Florence vesel.
Emily i-a arătat Margaux şi Ducru-Beaucaillou, Léoville Las Cases şi Latour, completând la fiecare cu înflorituri din Baedeker. După Latour, îndreptându-se spre Pauillac, vaporul s-a apropiat mult de mal. Viile urcau pe dealuri, ca o catifea reiată, verde. Apoi un debarcader surpat şi alt petic de catifea, pătat pe jumătate cu negru, şi, ceva mai sus, o faţadă dreaptă, maro-deschis, strălucea în razele soarelui, cu o terasă scurtă, umbrind pe jumătate ferestrele de la parter. După un scurt reglaj pentru focalizare, Emily a detectat că din balconul terasei lipseau mai multe balustrade şi câteva stăteau foarte strâmb. Florence a luat şi ea binoclul. Faţada era găurită, multe geamuri din registrul superior al ferestrelor erau sparte, iar acoperişul arăta de parcă ar fi fost cedat agriculturii experimentale.
– Nu prea aduce cu ermitajul nostru, a comentat ea.
– Prin urmare, îl vizităm mâine?
Această formulă de amuzament şi tachinare fusese elaborată în excursiile lor franceze din ultimii doi ani. Priviri aruncate alene, ce propuneau o viaţă diferită: o fermă de lemn din Normandia, un manoir cochet din Burgundia, un château izolat din Berry. În ultima vreme, jocul lor ajunsese la un nivel de intenţie mai profund, pe care niciuna nu era dispusă să îl recunoască. În concluzie, Florence hotăra că ermitajul lor tot nu a fost descoperit şi, la scurt timp, mai făceau o descindere.
Château Dauprat-Bages nu fusese cuprins în marea Clasificare din 1855. Era un modest cru bourgeois, şaisprezece hectare cultivate cu Cabernet Sauvignon, Merlot şi Petit Verdot. În ultimii zece ani, filoxera îi înnegrise catifeaua verde, iar proprietarul viei, slăbit şi ajuns pradă nevoilor, începuse, ezitant, să replanteze. Se prăpădise de trei ani şi totul îi rămăsese unui tânăr nepot de la Paris care, din snobism, prefera Burgundia şi căuta să se descotorosească de Château Dauprat-Bages cât mai repede cu putinţă. Dar niciunul dintre vecini nu se lăsase convins să preia viile distruse. Nepotul, régisseur2 şi homed’affaires, continua zbaterea cu mână de lucru improvizată şi producea un vin despre care trebuia să admită că ajunsese la nivelul de calitate al unui cru artisan.
Când Florence şi Emily s-au întors pentru a doua vizită, Monsieur Lambert, l’homme d’affaires, bărbat scund, în costum negru, cu pălărie de fetru şi mustaţă ţepoasă, agitat şi în acelaşi timp dominator, s-a uitat brusc spre Emily, pe care o considera mai tânără, şi prin urmare mai primejdioasă decât prietena ei, şi a întrebat-o:
– Êtes-vous américaniste?
– Anglaise, a răspuns ea, înţelegându-l greşit.
– Américaniste? a repetat el.
– Non, a răspuns ea.
El a mormăit aprobator, iar Emily a simţit clar că trecuse un test oarecare, fără să i se comunice despre ce anume era vorba. A doua zi, la un mic dejun cu stridii şi cârnaţi fierbinţi, la Hôtel d’Angleterre din Pauillac, Florence a spus gânditoare:
– Nu s-ar putea zice că ar fi peisaje în aceste locuri. Mai degrabă sunt contururi.
– Atunci nu va fi o schimbare completă faţă de Essex.
Amândouă au remarcat cum ar fi şi s-ar putea se lăsaseră seduse, transformându-se în sunt şi va fi. Era cea de-a cincea vară în care călătoreau împreună în Franţa. În hoteluri împărţeau acelaşi pat, la masă îşi îngăduiau să bea vin, iar după cină Florence fuma o ţigară. Fiecare an însemna o evadare radicală şi, în acelaşi timp, o justificare a vieţii lor printre cultivatorii de napi, dar şi un reproş la adresa ei. Excursiile lor printre francezi fuseseră ca un flirt, făcut cu inima uşoară. Acum însă, Emily simţea cum ceva anume – nu destinul, ci o instituţie de grad mai mic, care totuşi le guverna viaţa – îi joacă o festă.
Romanul apare în colecţia Babel a Editurii Nemira, coordonată de Dana Ionescu şi este ediţia a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
