Disperarea era accentuată şi de interdicţia reîntoarcerii în patrie. Lui I. Ghika i-a scris că a fost tentat „să aştepte ziua cea mare pe malul cel străin al Dunării”. Până atunci „mă voi uita pe Dunăre până mi se vor zvânta ochii”. Aleseseră calea directă, la lumina soarelui. De acum înainte – probabil în urma unor şedinţe tăinuite chiar şi Masoneriei - toate secţiunile paşoptiştilor noştri vor fi orientate înspre ţelul naţional, respectându-se două principii: al tăcerii absolute şi al răbdării. Vrând-nevrând se transformau în actori pentru a juca de ochii lumii o scenetă credibilă, dar în fond înşelătoare: „Vom întoarce Cerul şi Pământul pentru a ajunge la Ţelul nostru”. Formal se vor orienta şi acţiona la lumina frăţiei masonice, atotputernică sub cârmuirea Suveranului ei devenit Împărat al Franţei. Ca un cunoscător şi nu ca un vizionar, D. Brătianu declara: „Prezentul rezbel s-a ivit în condiţii aşa de favorabile Principatelor noastre, încât îmi vine să cred că providenţa i-a provocat înadins pe români”. Concomitent cu intensificarea acţiunilor militare din Principate, se accelera şi activitatea diplomatică a exilaţilor paşoptişti, un prim rezultat fiind reanimarea publicisticii europene în jurul chestiunii Principatelor. Tema favorită, puţin cunoscută europenilor de rând: denunţarea intenţiilor Rusiei de cotropire, ascunse sub pretextul eliberării popoarelor creştine din Balcani şi din Carpaţi. Totodată întocmeau memorii pe care le trimiteau la Paris, Londra şi Constantinopole. Într-un asemenea memoriu, înaintat lui Walewski, ministrul de externe francez, C.A. Rosetti, Ştefan Golescu, Cesar Bolliac şi arhimandritul Ioasaf, subliniau că: „Noi nu suntem deloc o provincie ocupată, nici asimilată, nici anexată Turciei; noi am rămas stăpâni pe noi înşine, sub o suzeranitate definită şi limitată”.
Statutul istorico-politic al ţării trebuia lămurit fiecărei mari puteri în parte. Şi au acţionat în consecinţă. Explicând celor din ţară realitatea istorică la care participau efectiv, ei arătau că: „Îndată ce s-a ivit chestiunea Orientului şi-o scânteie de speranţă a lucit, unul din noi fu însărcinat ca să se puie în relaţii cu ministrul treburilor din afară al Franţei şi să-l asigure de dispoziţiile românilor. Ştiţi, de asemenea, că s-au dat memorii necontenit aici, la Londra şi la Constantinopole. Iată, fraţilor, purtarea noastră de când cauza românească a intrat în această fază nouă”. Efectul intensei activităţi a exilaţilor paşoptişti şi al discuţiilor purtate în cadrul lojilor s-a manifestat prin concretizarea alianţei europene împotriva Rusiei şi prin izgonirea ruşilor din Principate. În urma Conferinţei de Pace de la Paris, Moldova a recâştigat trei dintre judeţele răpite de ruşi în 1812. În plus, exilaţii au putut reveni în patrie să lucreze la clădirea Statului Român şi la „luminarea poporului”.
Într-o epistolă datată 10 iulie 1857 Talleyrand-Perigord îl informa pe contele Walewski, strecurând şi o anticipaţie: „Domnii Golescu, Rosetti şi Dumitru Brătianu au sosit deja la Bucureşti şi este probabil ca toţi trei să fie aleşi deputaţi în Divan”. Ieşit în număr mare, poporul din Bucureşti şi-a condus fruntaşii în triumf până la Câmpul Libertăţii de la poalele Dealului Filaret. „Acolo, scrie Maria Rosetti, drapelul tricolor, singurul vestigiu din 1848, saluta venirea lor”. Ajunşi acasă, porniră lupta pentru Unirea Principatelor. Aleşi, într-adevăr deputaţi în Divan, au deschis ostilităţile de la prima şedinţă, în 29 septembrie 1857. Locul „Frăţiei” va fi luat de „Steaua Dunării”, care avea misiunea de a realiza Unirea şi Statul Român, importanţa ei scăzând în mod semnificativ după 24 ianuarie 1862. Acţionând astfel, în subteran şi coordonat, ajutaţi frăţeşte pe plan internaţional, cum rezultă din epistolarul paşoptist, ei au pus temelia Unirii în numai doi ani, prin alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi în Ţara Românească. În privinţa întemeierii Statului lucrurile, cum vom vedea mai jos, au fost mai complicate. Deşi în ambele Principate Adunările ad-hoc stabiliseră cu fermitate aducerea unui „Domn străin”, s-a considerat că este în interesul Unirii depline şi pentru bunul mers al aplicării programului paşoptist, condiţie sine qua non a lucrării de taină, să fie ales un „frate” pământean, boier neînrudit cu boierimea de os domnesc. Dificila sarcină i-a revenit lui Alexandru Ioan Cuza, Domn cu numele de Alexandru Ioan I. Pentru orice eventualitate s-a votat o moţiune, la care a subscris şi Cuza, în care se specifica:”Unirea Principatelor sub un Principe din familiile domnitoare ale Europei, cerută de Adunările ad-hoc, a fost, este şi va fi dorinţa cea mai vie a naţiunii române”. Astfel, încă din data de 5 ianuarie 1859 „fraţii” pregătiseră actul de la 11 februarie 1866! În acelaşi sens, C.A. Rosetti a transmis posterităţii o – altminteri curioasă – ameninţare, avertizându-l pe noul Domn chiar în 5 ianuarie 1859: „Atâta timp cât tu vei purta stindardul Unirii, al naţionalităţii, al justiţiei şi al libertăţii, muntenii şi moldovenii te vor urma ca un singur om”.
Dacă nu, afară cu tine… Anii domniei lui Cuza au fost anii întemeierii Statului Român, prin dată cât şi prin reformele cerute de necesitate, regăsite în marea lor majoritate în programul paşoptist. Guvernele „frăţeşti”, de coloratură liberală, garantau punerea lor în practică, opoziţia, ca grup, fiind formală. Oricum, în acei ani interesul personal nu pătrunsese în Parlament. Un bun exemplu este aşa zisa „lovitură de stat a lui Cuza”. Scenariu de culise gândit şi mai cu seamă interpretat perfect. Plebiscitul din 21 mai 1864, soldat cu un rezultat revoluţionar, a însemnat ruptura definitivă de feudalism, „dăduse în cap boierilor”, cum l-a sintetizat admirabil de C.A. Rosetti, falsă victimă a „dictaturii cuziste”. Pe de altă parte, plebiscitul a indicat Europei că poporul român a învăţat remarcabil de repede să-şi hotărască singur viitorul, că a optat pentru occidentalizare, cum va sublinia altă falsă victimă a lui Cuza, A.D. Sturdza. Recunoaşterea „Statutului dezvoltător” de către Marile Puteri, păcălite straşnic de aceşti minunaţi actori, a creat un precedent preţios pentru manevrele de mai târziu. Această maturizare galopantă şi îndeplinirea programului de reforme social-politice propus, au deschis calea spre celelalte etape ale edificării României. Acuzatorilor de republicanism, cât şi celor care cereau numaidecât instaurarea unei republici danubiene, majoritatea evrei din Franţa, republicanul(doar vizavi de Imperiul European!) C.A. Rosetti le explica limpede că: „Austria şi Rusia având monarhie, ar fi foarte imprudent să încercăm a ridica o republică lângă dânsele”. Cade, iată şi această bănuială. Tronul Principelui Străin fusese fondat de Unirea definitivă, întărit de reforme şi consolidat de „Statutul dezvoltător”, toate misiuni îndeplinite admirabil de Cuza. Nimic întâmplător: cu o lună înainte de Unirea definitivă, în şedinţa Camerei din 11 decembrie 1861, „fraţii” au dat citire, prin I.C. Brătianu, unei telegrame trimise lui Cuza, aflat atunci la Iaşi. Depeşa începea cu aceste cuvinte: „După Tronurile Moldovei şi Ţării Româneşti pe care românii V-au înălţat în voinţa lor de a se uni, Măria Ta ai ridicat Tronul României”. Domnul era anunţat că îşi îndeplinise prima misiune! Urma, firesc, căutarea unui prinţ care nu trebuia să fie înrudit cu Ţarul. Este contextul apariţiei aşa zisei „monstruoase coaliţii”, ca să utilizez sintagma poetică inventată de Bolliac, fostul secretar particular al generalului Bem, asasinul românilor ardeleni. Pentru a nu da de bănuit Austriei şi Porţii, pregătite să intervină sub pretextul liniştirii situaţiei, schimbarea Domnului a avut aparenţa unei lovituri de stat dirijată de C.A. Rosetti şi care s-a petrecut în cea mai deplină linişte pe data de 11 februarie 1866. Să se observe următoarele: abdicarea i-a fost înaintată lui Cuza de trei „ucenici” ai Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, constituită - după „incendierea” Lojii Steaua Dunării - cu scopul consolidării vechiului Stat pentru trecerea la stadiul superior conform criteriilor europene, între aceştia figurând şi viitorul ginere al lui Rosetti, căpitanul Constantin Pillat. Nu-i de mirare, cu câteva excepţii, atât Locotenenţa Domnească, cât şi Guvernul Provizoriu vor fi alcătuite din membri ai lojii amintite. Ar mai fi de adăugat un amănunt: Principele Străin proclamat Domn al României chiar în ziua aşa numitei abdicări forţate a lui Cuza, Philip de Flandra, era membru marcant al Marelui Orient al Germaniei. Cu toată această apartenenţă „sănătoasă”, el a fost respins tocmai de Marele Orient al Franţei, în particular de Împăratul Napoleon al III-lea, invocându-se cauze genealogice şi de viitor geopolitic. Incertitudinea a persistat până în data de 14 martie 1866, când I.C. Brătianu a telegrafiat de la Paris: „Candidatul Angliei este Carol de Hohenzollern”. Este de presupus că alegerea nu i-a încântat pe „fraţi” dintr-un motiv clar: principele fiind catolic, nu putea fi mason şi în nici un caz simpatizant al Marelui Orient laic şi quasirepublican.
Problemă serioasă, căci, situată între două imperii declarat antimasonice şi slab ocrotită de Poartă, România nu avea altă şansă de supravieţuire decât beneficiind de frăţia masonică internaţională. Era de văzut cum îl vor struni pe calea sănătoasă. Carol de Hohenzollern a fost acceptat din lipsă de contracandidaţi şi pentru că la Iaşi, în acel moment, se agita o mişcare separatistă susţinută de ruşi, înăbuşită fără emoţii în 3 aprilie 1866. Cu o zi înainte, în 2 aprilie, avusese loc plebiscitul pentru alegerea noului Domn, repet: posibil doar prin acceptarea Statutului dezvoltător de către Marile Puteri! Anticipând rezultatul, C.A. Rosetti şi Nicolae Golescu anunţă poporul că: „Cerul se deschide pentru România spre a înregistra nemurirea ei ca naţiune”, întrucât „avem asigurarea că prinţul Carol I al României va conduce România pe calea dreptăţii, virtuţii şi libertăţii”. Aşteptările nu le-au fost înşelate, în nici un caz din perspectivă românească. O singură dată au intervenit „fraţii” în politica Domnului, în vara anului 1870, când, temându-se de influenţa Germaniei după înfrângerea suveranului lor de taină, Napoleon III, au pus la cale în Muntenia o mişcare de forţă, care s-a soldat cu aventura ploieşteană a lui Candiano-Popescu, ridiculizată de Caragiale sub formula „republica de la Ploieşti” şi cu un scurt autoexil al lui Rosetti în Franţa, pare-se din cauză că nu împărtăşise, din motivele geopolitice mărturisite mai sus, aventura înjghebată de Eugeniu Carada. Rezultatul mişcării s-a dovedit, totuşi, pozitiv, Carol I pricepând că în ţară există o forţă secretă, care, trecând peste faptul că îl aşezase pe Tron, urma cu îndârjire un drum anume şi că, dacă o va respecta la justa valoare, între el şi ea va fi o armonie deplină. Exceptând problema marii proprietăţi, considerată de el ca prematură, Carol I a subscris total la programul „Frăţiei” şi la păstrarea echidistanţei faţă de Germania şi de Franţa. Maria Rosetti, care considerase această corecţie politică drept o victorie a soţului şi prietenilor săi cu impact asupra viitorului, i-a mărturisit Piei Brătianu un „gând vizionar”: „Cu voia lui Dumnezeu n-a mai rămas de făptuit decât Independenţa deplină şi creşterea ţării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul”. Erau ultimele două etape din planul urmărit de Rosetti şi de confraţii lui naţionalişti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
