Ziarul de Duminică

C.A. Rosetti, contemporanul etern (II)/ de Emanuel Bădescu

Arderea simbolică a Regulamentului Organic, 1848

galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

05.09.2013, 23:59 909

Promovat împreună cu Bataillard în gradul 18, cel de Cavaler de Rose Croix, C.A. Rosetti accede rapid în Comitetul Revoluţionar de la Bucureşti, alături de Nicolae Bălcescu şi de Al. G. Golescu-Arăpilă. Aşa cum înfiinţase în decembrie 1845, la Paris, „Societatea studenţilor români”, o pepinieră de „luminaţi”, a înfiinţat şi acasă Loja „Dreptate-Frăţie”, care, nominal, a cuprins pe toţi membrii societăţii întemeiate în capitala Franţei, plus „fraţii” cunoscuţi în casa Florescu. Din primăvara anului 1848 noua „Frăţie” a fost motorul mişcării revoluţionare muntene. Marele pas către deşteptarea românismului şi europenizarea ţinuturilor româneşti controlate de Sultan era făcut. Arderea „Arhondologiei” şi a „Regulamentului Organic”, aceşti doi poli ai „întunericului şi sclaviei”, semnifica un gest ireversibil şi irevocabil, mult mai mult decât câştigarea unei lupte. „Moarte mai bine decât Regulamentul!” strigaseră „fraţii” cu I.C. Brătianu în frunte. Ruşii au recepţionat numaidecât mesajul: până la venirea lui Carol I au încercat mereu, direct ori prin intrigi separatiste şi prin tot soiul de capcane, una mai savantă decât alta, să zdruncine şi să demoleze lucrarea „Frăţiei”. Ei au stat, cum se ştie, şi în spatele exilului membrilor acesteia.  Oricât ar părea de paradoxal, exilul lor s-a dovedit de bun augur pentru interesele naţionale. Poporul era cu totul nepregătit pentru transformări radicale. După analiza situaţiei, Dumitru Brătianu, susţinut de Rosetti, avansă ideea utopică „Tot poporul trebuie luminat”, care zgândări amorul propriu al lui Ion Ghika, prinţ de sânge şi raţionalist. Replica, tăioasă, dar realistă, a venit cu promptitudine: „Noi avem nevoie de mai multă lumină şi răbdare, nu poporul. Poporul trebuie să aştepte şi să se mulţumească cu puţina lumină ce i-o vom da neîncetat!”. Hotărâră să reînnoade vechile legături şi să facă altele noi la Paris şi nu numai. Cuvântul „răbdare” din replica lui Ghika displăcuse impetuosului Rosetti, dar a tăcut. În 1849 se afla la Plymouth. Motivul? „Am plecat din Paris văzând că nu fac nimic acolo pentru Patrie”. De fapt, se afla acolo pentru a se întâlni cu Effingham Grant, care, în urma evenimentelor revoluţionare, preluase librăria de la Bossel şi trata cu fostul proprietar al tipografiei, Walbaum, vânzarea acesteia. Avea nevoie de lămuriri, dar şi „de parale”. A locuit în sudul Angliei aproape patru luni, până a fost izgonit de umezeala rece şi de ceaţa atotstăpânitoare. La Paris se remarcă în Lojă, îi vizitează pe Michelet şi pe Quinet, constituie un fel de sindicat al exilaţilor români, numit „Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei”, care va fi condus de un comitet format din Ion Ghika, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru şi Dumitru Brătianu, el fiind ales ca fondator. Era nevoie de bani şi de armonie.

În preajma Anului Nou 1850 Mazzini a lansat ideea formării „Statelor Unite ale Europei” şi a transmis tuturor „fraţilor” rugămintea de trimite la Londra reprezentanţi la o conferinţă secretă cu această temă. Pentru români nu era un scop ci un mijloc, fiind limpede că ideea lui Mazzini putea fi flacăra care să aprindă butoiul cu pulbere. Sperau că „odioasele imperii” vor fi şterse de pe faţa pământului. Rosetti refuză participarea, explicând că interesul naţional constă în libertatea naţiunii, nu în dispariţia ei într-un conglomerat de naţiuni europene, majoritatea cu o civilizaţie infinit superioară celei valahe, conchizând: Mazzini se vrea un Napoleon! A fost deranjat şi de ideea lui Bălcescu de a-i propune lui Mazzini proiectul unei „Confederaţii a statelor europene”. Noi, românii, ce soartă vom avea? Tăcere. Invocând necunoscutele viitorului, Dumitru Brătianu este cooptat în „Comitetul Central Democratic”, iar Ion Ghika, Nicolae Bălcescu şi Arăpilă devin membri ai „Comitetului Europei Răsăritene”. Doctorului Constantin Vârnav, mirat de opoziţia sa aprigă, i-a mărturisit că „nu doreşte să pătimească decât pentru cauza poporului nostru”. Are satisfacţia aprobării celui mai bun prieten al său, Ion C. Brătianu, care - şi el – vedea că se lucrează la „prăbuşirea imperiilor putrezite şi ridicarea altora în loc, în dauna naţiunilor mici”. Statele Unite ale Europei n-ar fi tot un imperiu, care, asemenea tuturor imperiilor, ar sugruma naţiunile minore? Împreună şi contra „fraţilor orbi”, vor forma un grup secret de luminaţi care vor filtra şi exclude orice alte interese decât cele româneşti, grup la care va adera din convingere şi Dumitru Brătianu, transformat acum dintr-un „frate orb şi supus” în  ambasadorul masoneriei române în Comitetul European de la Londra. Colaborarea lor trebuia să se reflecte în revista „Republica Română”, cuvântul „republică” desemnând opusul formei imperiale, din care n-au apărut decât două numere. Aşa cum remarca Maria Rosetti, însăşi constituirea unui grup omogen cu ţel eminamente naţional însemna că „se ivise şi pentru România o rază de speranţă”. Internaţionalismului îi revenea doar rolul de instrument masonic la zidirea Ţării. Într-o scrisoare din 8 ianuarie 1853, C.A. Rosetti îi reamintea pe un ton lugubru lui D. Brătianu, aflat atunci la Londra: „Pentru om nu sunt decât două dureri adevărate: moartea şi pierderea credinţei sale. Societatea cea veche este moartă în adevăr, dar trupul cel mort este mai greu de ridicat decât cel viu… Lumea cea nouă n-are încă puterea şi credinţa martirilor, n-are unire, n-are mijloace materiale şi devotamentul cel adevărat îi lipseşte”. Cu alte cuvinte veghează şi fii prudent. Disperarea va fi repede curmată de speranţă. La 9 mai 1853 Rusia rupe relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană. Se prefigura, limpede, războiul ruso-turc, al cărui scop era înghiţirea Moldovei, Valahiei şi a părţii otomane din Peninsula Balcanică de către hulpava Rusie. O intervenţie oportună a „fraţilor” putea aduce fericirea emancipării românilor. Internaţionalismul masonic a funcţionat perfect. Cu aprobarea lui Napoleon al III-lea, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi fraţii Goleşti se duc la Constantinopole pentru a recâştiga Poarta pentru cauza românească, ca la 1848. Sultanul nu a fost impresionat de înalta protecţie a grupului român, încă prea nouă. Rezultatul a fost nul: „De zece ani nu trăiesc decât pentru patria mea. De zece ani gândesc, sufăr, caut, lucrez pentru ea. Iubire, prietenie, poezie, tinereţe, totul am sacrificat pentru ea, totul am identificat cu ea şi totdeauna am strâns în braţele mele un sicriu” îi declara Rosetti lui C.D. Aricescu la întoarcere.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO