Între ziditorii statului Român, de la temelie până la prima apoteoză, săvârşită la 10 mai 1881, C.A. Rosetti împarte locul primordial cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. Luptător tenace, naţionalist mesianic, rousseauist de nuanţă iacobină, liberal radical condus de un temperament vulcanic, care, nu odată, l-a îndepărtat de vârful funcţiilor politice sau de confraţi, iată câteva linii generale ale personalităţii sale atât de complexe. Referitor la anii tinereţii marelui naţionalist şi patriot, Caragiale, cândva martor al întâlnirilor elitei liberale de la Mazhar Paşa, nota – inimitabil – într-un articol apărut în ziarul Epoca în 26 noiembrie 1896: „Ştrengar şi drăcos de mic, copil înrudit cu cele mai mari familii, se înhăitează în tinereţe cu mai mulţi de teapa lui şi se pune în revoltă făţişă cu disciplina societăţii de la acea vreme. Îşi lasă plete lungi, face fel de fel de giumbuşlucuri şi de tămbălăuri, băgând în năbădăi pe isnafi şi mahalagii. Încăleca de-a-ndăratelea pe o saca şi se plimba pe Podul Mogoşoaei escortat în triumf de toţi ştrengarii zamparagii, care-l aclamau strigând : „Ura! Vivat musiu Berlicoco!”. Se duce vestea până la Vodă de isprăvile bandei. Vodă râde şi da poruncă lui Aga să prinză numaidecât pe musiu Berlicoco şi să-l tunză muscaleşte. După aceea, ca să scape târgul şi marginile de ceata derbedeilor, Vodă începe să le dea slujbe pe afară, pe unul îl face sameş, pe altul zapciu, pa altul altceva, iar pe Rosetti îl trimite poliţai la Piteşti. Tânărul Berlicoco merge la post şi primul act pe care-l săvârşeşte ca depozitar al siguranţei publice care e? Pune câţiva dorobanţi şi câţiva bărbieri în piaţă şi pe cine dintre isnafi ori cupeţi or prinde să-i tunză la rădăcină. Ţipa lumea. Scandal: Ce-i asta? „Aşa e porunca lui Vodă” răspunde poliţaiul”. Asta se întâmpla în 1842. Cu zece ani înainte, pe când era elev la „Sfântul Sava”, tot Caragiale scrie că jucase „cu atâta firească cruzime rolul tiranului Egist încât a îngrozit foarte publicul, doamnele duioase leşinând pe capete de câteva ori, până când profesorul i-a strigat din sală să fie mai iertător la chip că altcum face moarte de om”. După această manifestare în manieră expresionistă a talentului său artistic, a fost luat la oaste „să se disciplineze”. Neputându-se pune căluş spiritului de frondă al ostaşului cu sânge albastru, Alexandru Dimitrie Ghika a luat o decizie plină de riscuri, numindu-l „aghiotant domnesc”. Spera să-l ţină în frâu. Dacă am da crezare lui Dumitru Teleor şi lui Constantin Bacalbaşa, Vodă a trăit clipe de coşmar. Demisia mult aşteptată a „simandicosului” a survenit însă după o bună bucată de vreme, în 1836, fiind de presupus că nu a fost chiar benevolă, cum o prezintă biografii şi cum încearcă să ne convingă admiratorii. Există bănuiala că discuţiile purtate între patru ochi cu Domnitorul să fi fost izvorul nesecat al resentimentelor contra castei sale, resentimente care l-au măcinat pe Rosetti până la sfârşitul vieţii.
În 1843, anul înfiripării amorului înaripat pentru Maria Grant, îl întâlnim în casa marelui vornic Iordache Florescu de lângă Biserica Sf. Spiridon Vechi, unde, împreună cu vlăstarele acestuia şi cu alţi tineri „rebeli”, vor pune la cale schimbarea regimului, mimând jurămintele şi tainele societăţilor secrete, spre hazul gazdei. În Orient, Occidentul nu poate fi decât mimat, mai cu seamă în acea epocă. Nedescurajat de geografie, tânărul Rosetti combate cu fervoare, agitând lozinci teribiliste care înfricoşează micul grup protestatar. Ion Ghika, Nicolae Bălcescu, Fraţii Goleşti, Cesar Bolliac şi Christian Tell aveau toate motivele să se teamă, deşi nu li se putea reproşa lipsa de curaj. „Frăţia”, aşa se numea adunarea lor secretă, pentru a reuşi, trebuia – totuşi – să supravieţuiască. Zbirii lui Costache Chiorul începuseră să dea târcoale casei şi dacă n-ar fi fost locuinţa marelui vornic, demult ar fi răvăşit-o. În disperare de cauză, „fraţii” l-au convins pe aprigul nou venit să plece la studii în ţara lui Danton, prezicându-i un viitor strălucit. Sacrificiul era mare, fiind „foarte înamorat”. În plus, volumul de poesii „Ceasuri de mulţumire”, abia apărut, îi conferise onorabilitatea atât de necesară apropierii de aleasa inimii şi acceptării în casa colonelului Odobescu de la Biserica Icoanei, unde Maria Grant era angajată ca guvernantă. Tocmai acum să plece? După o luptă chinuitoare, cauza naţională birui în lupta momentană cu inima şi „musiu” hotărî să purceadă la drum spre Paris. De frica zicalei „ochii care nu se văd, se uită”, şi-a luat o măsură de precauţie: „Granta” a fost lăsată în grija rudei sale Catinca Odobescu. De departe va trimite lungi şi patetice epistole, desigur, de dragoste.
La Paris a avut revelaţia propăşirii naţionale cu ajutor internaţional. Semn de maturizare? Indubitabil: a intuit că atâta timp cât va dura înapoierea socială şi menţinerea poporului în beznă, două dintre caracteristicile influenţei otomane, nu poate fi vorba emancipare, nici măcar teoretică. Exemplul palpabil îl constituiau parizienii înşişi, majoritatea suficient de cultivaţi pentru a înţelege noţiunile vehiculate de politicieni şi, din acest motiv, mai toată ziua forfotind pe străzi, prin cafenele sau în societăţi secrete umaniste, cu scopul vădit de a-şi cere drepturile. Aşadar, „iluminare”. Înainte de toate, „iluminare”. Îşi aminteşte de fârşerotul Teodor Diamant, rudă îndepărtată de-a lui Ion Ghika şi de falansterul de la Scăieni. A fost frumos, instructiv, dar clădit pe nisip. Poporul de ţigani chemat să lucreze acolo, neinstruit, habar nu avea de ţelul şi de valoarea propriei munci. Nu era „luminat”. Obsedat de această concluzie, viabilă, de altfel, în toată „colonia studenţimii române”, i-a cerut lui J.A.Vaillant să-l „lumineze”. Faţă de principiile Marelui Orient, Societatea „Frăţia” în care activase nu însemna decât un pas modest, provincial, o adunare nevinovată de imberbi. La 10 mai 1844 a avut loc iniţierea în Loja „Trandafirul liniştii desăvârşite”: „Profanul Rosetti este introdus cu prevederile de rigoare. Introdus şi condus la altar… primeşte lumina între coloane, primeşte apoi cuvintele-semne şi atingeri, apoi este proclamat, între coloane, membru activ al atelierului”. Un an mai târziu observa: „Până acum eram împotriva formelor masonice. Acum le găsesc rele numai pentru că nu sunt făcute cu toată asprimea lor primitivă. Un medicament luat în proporţie mai mică decât trebuie produce adesea chiar rău”. Mason serios, promovează. „Le făcui o cuvântare de care toţi fură încântaţi şi mă numiră, în sfârşit şi în postul de al doilea secretar, eu, un străin, un necunoscut”. Iniţierea studenţilor români aflaţi la Paris în lojile masonice avea un scop precis, de parcă se vorbiseră în prealabil: internaţionalizarea cauzei româneşti. Roadele acestei iniţieri din interes patriotic n-au întârziat să apară. Un număr tot mai însemnat de mari personalităţi culturale şi politice au îmbrăţişat această cauză, devenind filoromâni: Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, Jean Vaillant, Ubicini, Paul Bataillard.
Pe lângă învăţătură şi luminare, Rosetti nu ignora „amorul fierbinte” de acasă, pe care desele escapade în lupanarele pariziene mai mult îl întărâtau. În octombrie 1846 ultimul răvaş sosit de la „Granta” i-a smuls această judecată de valoare: „Mă iubeşte mult această femeie şi în adevăr că pierd totul neluând-o de soţie”. Fără a mai sta pe gânduri, „a dat o fugă” la Bucureşti! Nu a stat decât o lună, ce i s-a părut o zi. Apoi, a urmat momentul reîntoarcerii „la studii”. Maria Grant l-a însoţit până la Orşova, unde „se opriră să-şi ia rămas bun şi să plângă după pofta inimii”. I-a despărţit un turc „trăitor în harem şi bicisnic la simţăminte duioase”, care, luându-l de-o parte, i-a spus: „Bre, fii bărbat”. Uşor de zis. Din Viena, mistuit de amor, i-a trimis – prin Ştefan Golescu – lui Effingham Grant, fratele adoratei, „Cererea în căsătorie”. Îl ştia ca om sever, cu principii puritane: „S-a isprăvit. Acum se va hotărî. Sau mă pierd, sau mă scap”. „Cererea” i-a fost acceptată. Cântărise greu presupusul viitor financiar al tânărului boier, care tocmai cumpărase – în luna petrecută la Bucureşti – tipografia şi librăria lui Walbaum de la Hanul Bossel. În august 1847 tinerii s-au căsătorit la Plymouth în rit anglican. Căsătoria în rit ortodox s-a săvârşit la Viena, naşi fiind doi fraţi Goleşti. Apoi, după un ocol ritualic prin ţară, micul alai a poposit în Bucureşti. Aici, surpriză: căftăniţii priveau căsătoria lor ca pe o mezalianţă. Dacă aceşti levantini, care maimuţăreau tradiţiile boiereşti autohtone, ar fi binevoit să consulte arborele genealogic al familiei Grant, ar fi avut surpriza să constate o vechime legendară. Peste doar zece luni, ofensatul Rosetti va arde cu mâna lui „Arhondologia”, carta fanarioţilor şi a ciocoimii boierite. Nu bănuiau că tânărul venise pus pe fapte mari, care se întemeiau pe „luminarea odraslelor bezmetice”. Se isprăvise cu „Dâmboviţa, apă dulce”, cum o cântase amicul Winterhalder: de-acum, pe Dâmboviţa va curge la vale „sclavia timpilor netrebnici”… C.A. Rosetti îşi va folosi în acest sens soţia. Cultura şi inteligenţa ei vor înnobila misterioasele „adunări cititoare”, unde se produceau - „luminându-se treptat” - odraslele boiereşti şi „minţile coapte, dar speriate foarte de zaveră”. În acele vremuri, cel puţin în spaţiul moldo-valah, revoluţia trebuia să se facă de sus în jos, pentru evitarea anarhiei şi a însângerării gratuite, cum se întâmplase în 1793. Acest deziderat impunea să fie lămurit şi inoculat cu abilitate, dar adânc, în creierele unor prieteni recenţi, însă aleşi pe sprânceană. Rezultatele au fost spectaculoase. „Sunt fericit că am soţie pe astă femeie – nota în jurnal revoluţionarul. Din zi în zi o iubesc mai mult”. Se deduce independenţa totală a preparării revoluţiei paşoptiste valahe de mişcarea europeană, restul a fost coincidenţă. Cealaltă problemă, fără de care „revoluţia nu putea fi urnită”, era de ordin financiar. În acest scop, Rosetti a aranjat să fie ales „starostele comersanţilor”, explicând că „timpii noi ce va să vină” vor aduce profituri înzecite negustorimii şi că liberalismul se bizuie pe comerţ. Nu întâmplător printre sponsorii mişcării paşoptiste vom întâlni numele zarafilor, bancherilor şi marilor negustori bucureşteni, precum Polizu şi Kiriloff sau librari înstăriţi, ca Danielopolu, de la librăria sa izbucnind, de altfel, revolta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
