Înconjurat pe zeci de kilometri pătraţi de păduri şi totodată aflat la vreo sută de kilometri de munţi, localitatea care s-a dezvoltat în jurul Cetăţii Dâmboviţei, denumire schimbată de Vlad Ţepeş în Cetatea Bucureşti, a avut - până la incendierea sa din 1595 de către secuii lui Albert Kiraly şi balcanicii lui Sinan Paşa - clădiri din lemn şi chirpici. Textul lui Pierre Lescalopier e limpede: „Zidurile acestui oraş sunt din trunchiuri mari de copac înfipte în pământ unul lângă altul şi legate între ele prin grinzi de-a curmezişul, prinse de acele trunchiuri cu nişte pene lungi şi groase de lemn. Oraşul e podit cu trunchiuri de copaci… Palatul lui (al voievodului Alexandru II Mircea, n.n.) era făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pământ amestecat cu paie tocate”. Acestea erau materialele disponibile şi nu trebuie să raportăm acest tip de clădiri la nivelul de civilizaţie atins atunci de valahi.
De altfel, „oraşul de lemn” trădează o folosire temporară, în locurile lor de baştină – majoritatea în zonele subcarpatice - boierii şi Domnul având conace trainice de zid, observaţie valabilă şi pentru Palatul Domnesc, cum se poate remarca studiind cercetările arheologice întreprinse în mai vechile capitale ale Ţării Româneşti. Spre deosebire de clădirile laice, pentru mânăstiri şi pentru câteva biserici, locaşuri cu destinaţie permanentă, s-a folosit, însă, piatră de râu extrasă din vadul Argeşului.
Începută cu timiditate de voievodul Radu Şerban, reconstrucţia localităţii, mai degrabă a târgului, a luat avânt abia după ce acesta, din ordinul Sultanului, a devenit capitală. Abia atunci a luat fiinţă oraşul propriu-zis, după modelul solar săsesc, cu o piaţă centrală din care porneau spre bariere uliţele lungi botezate căi şi pe care astăzi îl numim Centrul Vechi, puţin exagerat, căci este vorba de un oraş reconstruit pe traseele precedente după focul cel mare din 1847, a doua mare încercare ce a determinat măsuri edilitare revoluţionare.
Revenind la oraşul prim, solar, e de remarcat că, pe lângă casele sărăcimii, în general de mici dimensiuni, de chirpici şi acoperite cu paie, au apărut conacele boiereşti cu arhitectura regiunii de baştină a boierului, majoritatea, dacă nu toate, tot de chirpici, dar acoperite cu olane. Concomitent, au fost ridicate şi construcţii de cărămidă sau de cărămidă şi piatră de râu, fie religioase, la Hurezi a apărut, de pildă, stilul brâncovenesc, fie laice.
Familia Cantacuzino, îl includ în ea şi pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al stolnicului Constantin Cantacuzino şi al spătarului Mihai Cantacuzino, a construit fără odihnă şi, parcă, cu gândul la eternitate, deşi locul era deseori zguduit de cutremure şi în calea oştilor duşmane. Exceptând bisericile, stilul îndrăgit a fost nord-italian, alegere care trădează conştientizarea apartenenţei la ginta latină în această ilustră familie. De aceea cu totul ciudată a fost opţiunea lui Mihai Cantacuzino pentru stilul gotic în cazul turnului-clopotniţă cu patru turnuleţe al Mânăstirii Colţea, construit între anii 1709-1714. Contează prea puţin dacă zidarii au fost suedezi sau saşi, deşi înclin să cred că au fost saşi.
Emil-Sever Georgescu a căutat şi probabil că a reuşit să descifreze misterul opţiunii cantacuzine. Acest cercetător a observat că „turnurile-clopotniţă cu patru turnuleţe exprimau autonomia judiciară a localităţilor săseşti din Transivania” şi, astfel, prin analogie, a dedus simbolistica ascunsă neiniţiaţilor prin adoptarea tipului de turn-clopotniţă cu turnuleţe: alianţa cu habsburgii, începută de ruda sa Mihai Viteazul, fiul Teodorei Cantacuzino, prin tratatul încheiat în anul 1598 la Mânăstirea Dealu cu împăratul Rudolf II de Habsburg, şi întărită de acordarea titlului de principe al Imperiului Habsburgic în 1695 nepotului său pe linie maternă Constantin Brâncoveanu. Nu ar fi de ignorat nici atitudinea lui Şerban Cantacuzino la asediul Vienei şi nici politica „argeşeanului” Dimitrie Cantemir, căsătorit cu frumoasa Cassandra Cantacuzino şi care, înainte de alianţa cu Ţarul, se închinase şi el Împăratului habsburg.
La acea dată, ruşii lui Petru cel Mare tatonau, încă, primele tentative de protectori ai creştinilor ortodocşi supuşi sau vasali ai sultanului otoman, soldate cu înfrângerea ruşinoasă de la Stănileşti. La început, otomanii au fost alarmaţi doar de înălţimea turnului, temători că a întrecut-o pe cea a minaretelor din Constantinopol. Apoi, după mazilirea şi executarea lui Constantin Brâncoveanu, în urma denunţurilor mincinoase ale lui Radu Dudescu şi Constantin Ştirbei, aflând despre trădarea stolnicului Constantin Cantacuzino, care îl avertizase pe Mihai Teleki în legătură cu proiectul unei invazii otomane în Imperiul habsburgic, sultanul Ahmed al III-lea a poruncit ca stolnicul şi fiul său, Ştefan Cantacuzino, voievodul Ţării Româneşti, să fie arestaţi cu familiile lor.
Cei doi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte înjositoare, prin spânzurare, aplicată doar hoţilor. Între dovezile indubitabile, posibil să fi fost adusă în discuţie şi taina ciudatelor turnuleţe ale clopotniţei de la Colţea. Totuşi, niciuna dintre acuzaţii nu motivează neobişnuita sentinţă: ca principi, şi mai cu seamă ca regi (voievozi), li s-ar fi cuvenit decapitarea. S-a petrecut ceva încă nedesluşit cu familia Cantacuzino, ceva ce a condus la luarea unei decizii radicale a Porţii: la instaurarea domniilor fanariote… Doamna Păuna, împreună cu fiii săi Constantin şi Radu, a reuşit să fugă din Serai şi să ajungă la Viena, unde, pentru serviciile (încă necunoscute) aduse Imperiului de familia Cantacuzino, a fost răsplătită cu o pensie substanţială până la moarte.
De remarcat că după încheierea păcii de la Passarowitz, 21 iulie 1718, în urma căreia Ţara Românească a pierdut Oltenia, obţinută de Habsburgi ca şi cum ar fi fost parte a Imperiului Otoman, deşi nu era, Păuna Cantacuzino a căutat să obţină de la împăratul Carol al VI-lea numirea lui Radu Cantacuzino ca voievod al Olteniei, dar a fost refuzată. Motivul? Împăratul se declarase principe al „Valahiei de dincoace de Olt”! Pentru prima dată românii realizau că alianţa cu un vecin creştin şi puternic se solda cu pierdere teritorială, dar nu au învăţat nimic din acest prim exemplu, dezmeticindu-se abia peste 150 ani. Străinii, oriunde în lume, au urmărit permanent şi în mod natural profitul în detrimentul autohtonului. În altă ordine de idei, ar fi de observat că „turnuleţele nemţeşti” nu au plăcut Dumnezeului ortodox, care le-a înlăturat din vârful Clopotniţei, rămasă intactă, la cutremurul din 1802. Stranie discriminare…
FOTO:
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
