Prin anul 1796, partea Bucureştilor cuprinsă între Podul Beilicului şi Podul Craiovei era acoperită de vii. Drumurile de comunicaţie între cele două mari căi, puţine la număr, aveau o linie ce ţinea seama de graniţele proprietăţilor, din care pricină şerpuiau aparent fără noimă, nefiind încurcate de geografia locului. Interesant de remarcat că Şoseaua Viilor şi Bulevardul Pieptănari au moştenit acest traseu, deosebindu-se net de traseele străzilor apărute în urma parcelării, supărător de drepte. O abatere de la acest fenomen l-a constituit strada Cuţitul de Argint, o stradă fără trecut, însă trasată după configuraţia aproape semicirculară a Parcului Carol I în acea zonă. Hărţile vechi ne dezvăluie faptul că strada aceasta s-a format din unirea mai multor drumeaguri prin podgorii, pe unul din acestea, Drumul Filaret, astăzi aleea pe care se află Fântâna Cantacuzino, ridicându-se la 1796 biserica despre care voi vorbi mai departe. Conform documentelor cercetate de Ionescu-Gion, majoritatea rămase sau pierdute la Moscova în urma confiscării Tezaurului românesc la ordinul lui Lenin, ea ar fi fost ridicată de soţii Pavel şi Stanca Udrea. Un pomelnic de piatră, dispărut între timp, îi menţiona, alături de aceşti primi ctitori, pe arhiereii Grigorie şi Dositei şi pe un Grigorie monahul.
De precizat că, la finele secolului al XVIII-lea, împrejur nu exista nicio casă, singurele clădiri apropiate fiind o casă cu două caturi şi o alta cu cramă, fântâna lăsată în grija mitropolitului Filaret de către Mavrogheni şi adăpostul paznicilor de la Bariera Bărbătescu. Apoi, în ani, în jurul ei s-a format Mahalaua Filaret, în documentele şi pe hărţile de la jumătatea secolului al XIX-lea ea figurând cu această denumire. Înfăţişarea ei primară a fost aflată de preotul Marin Dumitrescu din gura bătrânilor, descrierea părându-mi rezonabilă: „Biserica aceasta la început a avut forma unei case şi era învelită cu şindrilă. În loc de cruce a avut două cuiburi de barză, iar în interior a fost simplă ca o casă şi fără sfinţi. Cu tavan de scânduri şi cu o tâmplă de scânduri fără sculpturi, având doar 4 icoane pe dânsa. În aşa stare servea de paraclis”. În 15 ianuarie 1810 casa-biserică a fost transformată în biserică, „poate după cutremurul din 1802” opina istoricul Nicolae Stoicescu. Ca biserică – tip navă fără turle – este menţionată şi de Dionisie Fotino în a sa „Istorie a Daciei”.
Pe la 1830 a venit să slujească în ea preotul Mislea, la această dată încropindu-se o mahala întinsă, dar cu puţini locuitori, numită Mahalaua Dracului, ce începea din dreptul Crematoriului Uman de astăzi, în grădina căruia s-a aflat până în 1935 Hanul Dracului (evident altul decât cel de pe Bulevardul Banu Manta), ajungea la Bariera Bărbătescu, astăzi intersecţia Căii Şerban Vodă cu Şoseaua Viilor şi se termina în dreptul Autogării Filaret din zilele noastre.
În anul 1845, când preot paroh era Ioan Voiculescu, bisericii i s-au adăugat două turle de inspiraţie rusească. O reparaţie generală a suferit în 1880, când a fost înălţată şi alungită după modelul Bisericii Curtea Veche, tot atunci amenajându-se şi o grădină. Lucrările au costat 4.000 de galbeni adunaţi din „cutia milei”, de unde se deduce starea bună a enoriaşilor, printre ei numărându-se şi membrii familiilor Bărbătescu şi Hagi Moscu, ultimii deţinând în preajmă o podgorie relativ întinsă. Din cauze necunoscute a căzut iarăşi în ruină, necesitând o centură de fier şi o nouă zugrăvire. Lucrările au fost conduse de arhitectul George Sterian. A rezistat astfel până în toamna anului 1905.
Voind să lege cu orice preţ domnia Regelui Carol I de strălucita domnie a lui Ştefan cel Mare, care fusese omagiat în 1904, moldoveanul Constantin I. Istrati, în calitatea sa de comisar al expoziţiei jubiliare dedicate celor 4 decenii de domnie glorioasă a lui Carol I, ce urma să prefacă – pe o mai veche propunere din 1894 – întinsul câmp Filaret, fostă posesiune a Mitropoliei, într-un oraş de pavilioane, s-a gândit să transforme biserica din vârful dealului într-una asemănătoare celor ctitorite de marele voievod. Ca arhitect a fost ales Nicolae Ghica-Budeşti, care s-a gândit la o sinteză având în vedere bisericile „Sf. Gheorghe” din Hârlău şi „Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi. Aducerea în discuţie a bisericii din Hârlău o datorez observaţiei graficianului Radu Oltean. Lucrările de prefacere au început în 19 noiembrie 1905 şi s-au definitivat – doar în exterior – în aprilie 1906. Atunci a fost aşezată şi o cruce din vremea domniei lui Antonie din Popeşti, mai exact a membrilor familiei voievodului, cum se deduce din inscripţia săpată de Radu zugravul: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, amin. Invocarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci şi o au ridicat robul al lui Dumnezeu pomenire: Antonie voievod şi doamna lui Ana şi fiul lui Alexăndrel, Ilina, Costandina, Neacşa, Mariia, Marica, Antonie, Pană, Ioana, Costandin, Duca, Neagul, Sima, Dumitra, Mihai, Despina, Pătru, Mihai, Dumitru, Antonie […], vă leat 7185 meseţa martie 1”.
Inaugurarea „Expoziţiei” de către Familia Regală, în 6 iunie 1906, a avut loc la Arenele Romane, unde s-a oficiat serviciul divin de către mitropoliţii Iosif al Ungro-Valahiei şi Partenie al Moldovei. Dinaintea „Arenelor” fusese amplasată „Lupa Capitolină”, dar a Romei, ce făcea legătura cu Împăratul Traian. Situată în imediata apropiere, biserica se înfăţişa ochiului ca o splendidă ctitorie a marelui Ştefan Vodă, însă nu putea servi ca locaş de rugăciune. Acest neajuns nu a putut fi corectat nici până în 23 noiembrie 1906, când Expoziţia Jubiliară şi-a închis porţile, nici în anul următor. Abia în decembrie 1908, pictorul Costin Petrescu, autorul desenelor pentru pavoazarea oraşului Iaşi şi pentru defilarea oştenilor lui Ştefan cel Mare în iulie 1904, a început lucrul la zugrăvirea bisericii. A încheiat lucrul în 1909, desfătând privirile credincioşilor cu o pictură majestuoasă, cu mult albastru şi auriu, pe care am admirat-o şi eu cândva, înainte de distrugerea provocată de un incendiu în 1976. Tâmpla şi mobilierul bisericii au venit din atelierele Şcolii de Arte şi Meserii în 1910, în 12 decembrie din acel an săvârşindu-se cu mare fast – au fost de faţă membrii Partidului Conservator – sfinţirea ei. Ştefan cel Mare intrase, în sfârşit, în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
