Repere biografice. Henric al VIII-lea a fost primul rege englez bine educat, carismatic, fiind deopotrivă autor de poeme, compozitor, atlet luptător în turnire, fondator de colegiu la Oxford, cultivând un vanitos şi elaborat ritual de curte, asociat cu ţinute şi ceremonii strălucitoare, menite să-i impresioneze pe ambasadorii străini şi implicit să se impună în faţa celorlalte monarhii europene rivale. Henric al VIII-lea a fost regele englez care şi-a promovat sistematic imaginea sa strălucitoare nu numai prin fastuosul decor şi cermonial de curte, dar şi prin portretele sale realizate de Hans Holbein (1497-1543), prin efigiile de pe monede. Principalii săi consilieri au fost lordul cardinal Thomas Wolsey (1473-1530) catolic, umanistul Thomas More (1478-1533) şi apoi, până în 1540 (când a fost şi el executat), Thomas Cromwell (1485-1540), artizanul marilor reforme şi campanii de propagandă henriniene.
Henric al VIII-lea a rămas în istorie prin cele şase căsătorii ale sale şi prin desprinderea regatului Angliei de sub autoritatea ecleziastică a Papei de la Roma. În acest fel regele englez a cumulat în premieră poziţia de şef al statului şi cea de Cap Suprem al Bisericii anglicane, prin aşa numitul Act of Supremacy din 1533. Preocupat fiind de a-şi asigura succesiunea la tron printr-un fiu şi a consolida astfel dinastia Tudorilor, Henric nu a mai putut accepta nici influenţa şi controlul Papalităţii asupra treburilor interne ale Angliei şi ale monarhiei engleze, cu atât mai mult cu cât Roma trata Londra catolică drept un copil vitreg, acceptând doar un singur cardinal englez. Obţinerea de către Henric a legitimităţii divorţului de prinţesa spaniolă Catherine de Aragon (1485-1536, care nu-i mai putea naşte copii), pentru a se putea căsători cu tânăra şi ambiţioasa Anne Boleyn (1501-1536), nu a făcut decât să precipite separarea Angliei de Papalitate, care l-a excomunicat. Reforma Bisericii engleze a fost favorizată de precedentul mişcării protestante anticatolice a lui Martin Luther, iar egalitatea deciziei politice a fost realizată prin Statute in Restraint of Appeals, (aprilie 1533), Acts of Succession (emise în 1533, 1534 şi 1536), Act of Supremacy (decembrie 1534), Treasons Act (1534), precum şi de o serie de pamflete, multiplicate prin proaspăta invenţie a tiparului, care explicau şi susţineau în faţa populaţiei deciziile politice respective. Henric al VIII-lea a devenit astfel „Cap Suprem al Bisericii Angliei”, dar reforma sa a vizat în fond doar chestiuni legate de jurisdicţie şi autoritate şi nu o tranfoemare radicală a doctrinei Bisericii (Newcombe, 2007, Henric VIII şi Reforma engleză, Aramis, p. 87)
În Anglia, reformele henriniene au generat mişcări de opoziţie populară, cauzate de faptul că mănăstirile catolice engleze secularizate, fiind deposedate de averi sau desfiinţate sub acuzaţia de corupţie, nu îi mai puteau ajuta pe săraci: răscoala din Lincolnshire 1-18 octombrie 1536; cea din Yorkshire, revoltă cunoscută sub numele de Pilgrimage of Grace/ „Pelerinajul Graţiei Divine” (octombrie - decembrie 1536), în Louth (octombrie 1936), în nord-vestul Angliei, care au fost înăbuşite fie prin ameninţări, fie prin executarea brutală a şefilor acesteia (juristul Robert Aske, 1500-1537 şi lordul Thomas Darcy, 1468-1537).
Contribuţii. Numeroşi istorici britanici îl consideră pe ministrul consilier al lui Henric al VIII-lea în perioada 1530-1540, Thomas Cromwell, drept adevăratul autor al primei campanii de propagandă susţinută de un guvern european (Taylor, 1995, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Day, Manchester University Press p. 102), regele fiind prea absorbit de plăcerile somptuoasei vieţi de curte pentru a putea dedica timpul şi energia necesare unei asemenea uriaşe întreprinderi. De altfel, Henric a fost mereu reticent faţă de ideile protestante, chiar dacă s-a folosit de ele pentru a obţine anularea primei sale căsătorii cu Catherina de Aragon, iar atunci când au apărut scrierile lui Martin Luther în Anglia, el le-a combătut public. Reforma în domeniul religiei statului a fost gândită şi condusă de protestantul laic Thomas Cromwell şi nu de arhiepiscopul de Cantebury sau o altă faţă bisericească, întreg procesul fiind iniţiat şi condus de stat şi nu de biserică (Newcombe, 2007, pp.104-105). Campania de propagandă (termen încă ne-existent în epocă) era necesară pentru a obţine acordul popular privind schimbarea de mentalitate şi credinţă engleză, de la un catolicism înrădăcinat de sute de ani la noua ierarhie bisericească anglicană având drept autoritate supremă pe Rege, şi nu Papa.
Propaganda cromwelliană a deşteptat naţionalismul englez, afirmându-se că papistaşii conspirau pentru răsturnarea regelui englez cu sprijin din străinătate, fiind specificat chiar pericolul unei posibile invazii din partea Franţei şi Spaniei. Orice referinţă la Papă a fost ştearsă din cărţile şi predicile bisericeşti, în timp ce titlul regelui de Cap al bisericii era menţionat peste tot. La îndemnul lui Cromwell, Sinodul de la Cantebury a elaborat în iulie 1536 Cele Zece Porunci - un fel de manual de practici religioase, ce a fost întărit mai târziu prin publicarea Poruncilor lui Cromwell (care interziceau expunerea icoanelor în biserică, pelerinajele şi unele sărbători ale sfinţilor), iar în 1537 a apărut un nou îndreptar, Institution of a Christian Man, cunoscut drept „Cartea episcopului” (ce va fi revizuită în 1543 în sensul revenirii la unele practici religioase conservatoare). Aceste reglementări nu aduceau o schimbare majoră în fondul şi în practica religioasă engleză, dar deşi se referau la o Reformă a bisericii, nu mergeau până la sfârşit, lăsând loc la numeroase ambiguităţi (Newcombe, 2007, p. 106). De altfel, chiar dacă numeroase parohii au reuşit să-şi păstreze icoanele, iar „Poruncile” de natură protestantă ale lui Cromwell nu au fost unanim acceptate, unele din cele mai valoroase morminte sfinte din Anglia au fost distruse, precum cel al Sfântului Thomas Becket (1118-1170) din Canterbury (Newcombe, 2007, p. 110).
În consecinţă, Biserica Angliei a devenit pe timpul lui Henric al VIII-lea o „entitate ciudată”, care, deşi nu se mai afla sub autoritatea Romei, păstra doctrina şi structura tradiţională catolică. În acest timp, tipăriturile erau controlate prin licenţe regale şi au fost difuzate numeroase pamflete scrise pentru a explica şi susţine politica şi deciziile regelui. Tot ca un act de desprindere a Angliei faţă de Roma şi de apropiere de protestantism a fost şi tipărirea şi vânzarea, începând din 1537, cu acordul regelui şi din fonduri asigurate de Cromwell, a Bibliei traduse în engleză, cunoscută drept Biblia lui Matthew, fapt ce a contribuit la o mai bună educare a preoţimii engleze, mulţi dintre aceştia nefiind capabili să desluşească elementele primare ale serviciului religios. Limba engleză a devenit astfel limba oficială a Bisericii anglicane în locul latinei, iar Tatăl nostru, Crezul şi îndreptarele de credinţă a fost şi ele împământenite în engleză. În scop de intimidare, acei dintre nobilii englezi care au refuzat să recunoască prin jurământ pe Henric drept Cap Suprem al Bisericii, legalitatea divorţului de Catherina de Aragon, validitatea căsătoriei cu Anne Boleyn şi implicit decizia separării de Roma au fost executaţi, cu notabilele exemple ale lui Thomas More şi John Fisher (1469-1535), care au urcat pe eşafod în 1535.
Evaluări. Henric al VIII-lea a fost un monarh renascentist vanitos, carismatic şi temperamental, curtea sa fiind deopotrivă un centru de inovaţii artistice şi excese strălucitoare, reformele iniţiate de el şi îndeplinite de Thomas Cromwell având însă un rol decisiv în cursul istoriei statului englez. Acţiunile, gesturile, discursurile regelui au primit o mare încărcătură simbolică, mesaj ce a fost potenţat şi prin mijloace de natură vizuală. În sprijinul promovării politicii şi deciziilor regelui, pentru prima dată au fost utilizate în timpul domniei lui Henric al VIII-lea proclamaţiile tipărite (Thaite & Thornton, 1999, Propaganda. Political Rhetoric and Identity, 1300-2000, Sutton Publishing Limited, pp. 42-48), fiind astfel exploatată relativ recenta invenţie germană a tiparului de către Johanes Gutenberg în 1439. La fel ca şi ceilalţi monarhi din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea a folosit propaganda în scopul dezvoltării unei conşţiinţe naţionale a englezilor, în sensul că orice englez era dator să dea ascultare totală regelui atât ca şef al statului, cât şi ca şef al bisericii (Taylor, 1995, p. 107). Motivaţiile lui Henric pentru Reforma Bisericii Angliei şi desprinderea de sub autoritatea Papei de la Roma nu au fost de natură religioasă precum în cazul lui Martin Luther, ci s-au constituit pe baza unor imperative politice şi dinastice în vederea asigurării unei succesiuni la tron a dinastiei Tudorilor şi consolidării poziţiei regatului Angliei în concertul de interese şi alianţe europene. Datorită agitatei sale vieţi personale, schimbărilor hotărâte de el, fastuozităţii şi dramatismului vieţii de curte, Henric al VIII a devenit o prezenţă frecventă în cultura populară din secolul al XX-lea, el fiind înfăţişat în numeroase piese de teatru, romane, opere de muzică rock (Rick Wakeman - albumul The Six Wifes of Henry VIII) şi mai ales filme (de exemplu, Richard Burton în Anna celor o mie de zile realizat în 1969).
Henric al VIII-lea - născut la Greenwich Palace pe 28 iunie 1491 – decedat la Londra pe 28 ianuarie 1547, rege al Angliei (21 aprilie 1509 – 28 ianuarie 1547)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
