Ziarul de Duminică

Biografii comentate (XLI). Juan şi Evita Peron, un dictator populist şi o primadonă filantroapă/ de Călin Hentea

Biografii comentate (XLI). Juan şi Evita Peron, un...

Autor: Calin Hentea

28.11.2013, 23:44 1303

Repere biografice. Viitorul popular lider argentinian provenea din căsătoria dintre un medic de ţară de origine sardă şi o metisă şi a îmbrăţişat din adolescenţă cariera militară, absolvind Academia militară în 1913. Încă din anii 30 Peron s-a implicat în conspiraţii politico-militare. În 1938 a fost trimis de Ministerul de război ca observator militar al trupelor alpine din Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler, ocazie cu care a reţinut ideile politico-economice fasciste, împreună de disciplina şi unitatea nazistă. Aceste observaţii au stat la baza concepţiei sale politice, numită apoi peronism ce avea la bază autoritarismul antiparlamentarismul şi naţionalismul (Dumitrescu, 2009, Personaje şi personalităţi ale istoriei. Dicţionar enciclopedic, Editura Didactică şi Pedagogică, p. 682).

Pe 4 iunie 1943 preşedintele Ramon Castillo a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, iar Peron, care făcea parte din „Societatea secretă a ofiţerilor uniţi”, a devenit ministru al muncii. După devastatorul cutremur de pământ din ianuarie 1944, Juan Peron s-a remarcat la nivel naţional printr-o campanie activă de strângere de fonduri, în urma căreia a câştigat o mare popularitate şi a obţinut sprijinul sindicatelor. În această perioadă, la o manifestaţie, a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie Eva Duarte, prezentatoare la un post de radio. Popularitatea sa în creştere a stârnit rivalităţi şi aversiuni politice în cadrul juntei militare, astfel încât pe 9 octombrie 1945 Peron a fost arestat, dar la presiunea sindicatelor, care au ieşit în stradă, el a fost eliberat pe 17 octombrie, zi ce va fi celebrată de regimul său sub numele de Ziua Loialităţii. Beneficiind şi de sprijinul activ şi consistent al soţiei sale Eva, Peron a fost ales preşedinte al Argentinei pe 4 iunie 1946, stabilindu-şi drept obiective justiţia socială şi independenţa economică şi încercând o cale de mijloc între cei doi poli ai Războiului Rece.

Deşi a acordat un sprijin direct pentru un refugiu masiv, sigur şi confortabil în Argentina criminalilor de război nazişti (printre care şi croatul Ante Pavelic, liderul ustaşilor, care i-a fost consilier de securitate prezindenţial) prin aşa numitul „drum al şobolanilor”, Peron a fost printre primii lideri sud-americani care au recunoscut noul stat evreu şi a întreţinut relaţii apropiate cu acesta, recunoscute prin vizitele lui Golda Meir şi Chaim Weitzmann la Buenos Aires în 1951. Chiar dacă a proclamat în 1949 „a Treia Cale” pentru a evita înregimentarea într-una din taberele Războiului Rece, Peron a reluat legăturile economice cu URSS-ul, în timp ce încerca să le amelioreze pe cele cu SUA.

În pofida marilor probleme economice şi unei opoziţii politice din partea socialiştilor şi a marilor proprietari, Peron a reuşit să fie reales preşedinte în 1951 cu o majoritate confortabilă, el bucurându-se şi de sprijinul şi simpatia populară răsfrânte asupra sa de energica sa soţie Evita Peron. Peron a fost răsturnat de la putere în septembrie 1955 (Liberating Revolution) de o grupare naţionalistă catolico-militară condusă de generalul Eduardo Leonardi, el fiind obligat să se refugieze în Spania, iar partidul său Justiţialist (peronist) fiind interzis în Argentina. După ce alegerile din 1973 au fost câştigate de fostul său secretar Hector Campora, 1909-1980, Peron a putut să se reîntoarcă în Argentina după 18 ani de exil spaniol (cu un sprijin atribuit lui Licio Gelli, şeful organizaţiei Propaganda Due). Cel de-al treilea mandat al lui Peron a fost marcat de o orientare spre extrema dreaptă (consilierul său apropiat Jose Lopez Rega fiind considerat un fascist) şi de sângeroase răfuieli politice. Deja în vârstă de 78 de ani şi bonav de prostată şi inimă Juan Peron a murit la nu multă vreme după preluarea mandatului, conducerea ţării fiind asigurată de noua sa soţie.

 

Contribuţii. Primul exerciţiu propagandistic al lui Juan Peron a fost campania naţională de strângere de fonduri pentru ajutorarea sinistraţilor în urma cutremurului din San Juan în ianuarie 1944, în decursul căreia a antrenat actori populari de cinema şi a instalat un termometru uriaş pentru a indica sumelor strânse, ceea ce era o inovaţie în Argentina. În continuare el a pledat în discursuri adresate maselor defavorizate de descamisados (muncitorii cu bustul gol) pentru familie şi muncă, pentru reforme sociale menite să-i facă mândri de a fi argentinieni. Datorită unor intrigi politice Peron a fost obligat să demisioneze din funcţia de ministru al muncii pe 9 octombrie 1945, fiind arestat câteva zile apoi, dar manifestaţiile de sprijin organizate de viitoarea sa soţie, Evita Duarte, au dus la eliberarea sa pe 17 octombrie, zi proclamată de regimul peronist drept „Zi a Loialităţii”. La scurt timp, Juan Peron s-a căsătorit cu Evita, care a devenit principala portavoce a regimului său. După ce a câştigat în 1946 pe o platformă populist-naţionalistă preşedenţia Argentinei, Juan Peron a utilizat masiv presa pentru promovarea politicilor sale şi a cultului personalităţii (Cull, 2003, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, 1500 to the Present, ABC-CLIO, p. 294) în condiţiile în care moştenise de la regimurile militare precedente un solid sistem de cenzură, între 1943 şi 1946 peste 100 de publicaţii fiind interzise.

Evita Peron a achiziţionat ziarul Democracia, Juan Peron a închis în 1951 anti-peronistul cotidian La Prensa, acestea fiind câteva dintre măsurile care au făcut ca propaganda peronistă să se poată desfăşura lesne în programele de radio şi jurnalele de ştiri, ce difuzau constant numai informaţii şi imagini favorabile cuplului prezidenţial, ignorând opoziţia. A fost creat şi un Subsecretariat pentru Informaţii şi Presă care a coordonat propaganda peronistă la nivel naţional, editând cărţi, broşuri, afişe, cărţi poştale, timbre şi orice fel de alte suveniruri menite să susţină imaginea populară a „primului muncitor al ţării”, majoritatea fiind distribuite gratis. Încă de pe băncile şcolii, copiii erau învăţaţi cum să devină buni peronişti, având la dispoziţie cărţi cu poveşti în acest sens. Populistul Juan Peron, intolerant atât cu extrema stângă, cât şi cu dreapta conservatoare, a cunoscut însă şi o opoziţie vehementă, mai ales în rândul universitarilor, cel mai cunoscut intelectual anti-peronist fiind scriitorul Jorge Luis Borges (1899-1986), care, spre deosebire de alţi opozanţi antiperonişti, nu a fost închis.

 

Contribuţia Evei Duarte de Peron (7 mai 1919 – 26 iulie 1952). Chiar dacă peronismul a supravieţuit cu succes întemeietorului, cultul soţiei acestuia, Eva Perón s-a dovedit insă a fi mult mai puternic şi mai persistent. Acest lucru s-a datorat şi unei biografii care a întrunit pe deplin o sumedenie de elemente romantice: origini modeste, tinereţe chinuit-boemă, puţină prostituţie, dar un suflet mare, întâlnirea providenţială şi căsătoria cu cel ce va fi şeful adulat al statului, dăruirea şi empatia pentru suferinţele celor mulţi, filantropia şi, în final, dramatica şi neaşteptata sa moarte datorată unui cancer cervical, care a survenit exact în momentul de glorie în care mulţi argentinieni o doreau ca vicepreşedintă la alegerile din 1952. Imensa popularitate de care s-a bucurat Evita Peron s-a datorat şi amplelor sale acţiuni instituţionale caritabile - prin Fundaţia Eva Peron, (înfiinţată în 1948 şi dispunând de uriaşe resurse financiare, umane şi politice) - prin crearea Partidului Peronist al Femeilor, ce a fost posibil prin acordarea dreptului de vot femeilor de către Peron în 1947. Aceste instituţii nu au avut un program şi mesaje feministe, ci doar peroniste. „Turneul european al curcubeului” în care a trimis-o soţul său în 1947 (pentru a evita un contact personal cu dictatorii fascişti Franco în Spania şi Antonio Oliveira Salazar în Portugalia) a constituit o excelentă oportunitate de propaganda peronistă internaţională, susţinută de farmecul unei femei tinere şi frumoase care şi-a scris astfel legenda, la fel cum peste zece ani avea să o facă şi Jacqueline Kennedy. În Argentina, Fundaţia Evita Peron a construit clădiri importante şi alte facilităţi sociale ce i-au preluat numele, precum înalta clădire din Buenos Aires ce adăpostea trustul său de presă. Puţin înainte de moartea sa prematură, la 33 de ani, Congresul argentinian i-a acordat titlul de „Lider spiritual al naţiunii”. După dispariţie, Eva Peron a devenit subiect de roman, analize dar mai ales de musical, Evita având premiera în 1976, spectacolul fiind apoi ecranizat cu Madonna în rolul principal. Acuzaţiile post-mortem de a fi fost o simpatizantă fascistă şi o lacomă au fost demontate credibil, chiar dacă toată lumea i-a recunoscut plăcerea pe care o avea pentru bijuterii, blănuri şi rochiile casei Dior.

 

Evaluări. Juan Peron a contribuit substanţial la creionarea portretului tipic al dictatorului sud-american. El a fost adesea comparat cu dictatorii fascişti, în speţă cu Mussolini (al cărui admirator a fost), fiind acuzat adesea nu numai de populism, dar şi de demagogie. Admiratorii lui Peron îi evidenţiază nu doar politicile sociale, dar şi anti-imperialismul şi ne-alinierea sa. Dictatura sa a fost calificată de către cei din clasele superioare argentiniene drept una „a sandalelor ieftine” (No a la dictadura de las alpargatas). Detractorii săi au acuzat-o şi pe Evita Peron că a transformat viaţa politică a ţării într-un spectacol de afaceri şi un cult al celebrităţii.  Pe de altă parte, peronismul continuă să facă parte din viaţa politică a Argentinei mult timp după dispariţia fondatorilor săi.

 

Juan Peron -născut pe 8 octombrie 1895, Lobos, provincia Buenos Aires, - decedat 1 iulie 1974 Buenos Aires, preşedinte al Argentinei

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO