Interesându-mă de istoria „bătăii cu flori”, am constatat că nu era mai veche de anul 1894, când s-a serbat cu fast „nunta de argint” a Suveranilor României. Dacă ar fi să dau crezare presei contemporane, această „stranie joacă” a apărut întâmplător, însă nimic nu apare din senin şi fără să existe un model oricât de îndepărtat. De Armindeni, de pildă, mahalagioaicele se împodobeau cu flori de liliac, iar spre seară, într-un ciudat ritual al alungării ghinionului, cot la cot cu bărbaţii, spărgeau de pământ urcioarele de lut, încât a doua zi Grădina Bordei semăna cu o groapă de gunoi. Or, renunţându-se la spartul urcioarelor şi, mai cu seamă, pornindu-se hotărât la înlocuirea lor cu garoafe şi crizanteme, cred că se poate spune că originea nobilei bătăi cu flori era mai mult decât modestă, era vulgară. Totuşi, s-a adoptat originea întâmplătoare şi, cu acest pedigriu lipsit de istoric, de superstiţie şi de intenţie, „bătaia cu flori” a devenit din 1895 un apendice al sărbătorii de 10 Mai, când se aniversau suirea pe Tron a lui Carol I, indigenatul ramurii Hohenzollern-Sigmaringen, declararea teoretică a înlăturării suzeranităţii Sultanului (obţinută, însă, cu arma în mână peste un an!) şi Încoronarea primului rege din istoria tinerei Românii. Am găsit o descriere a ei pe cât de amănunţită, pe atât de sugestivă, în scrierile remarcabilului intelectual Nicolae Petraşcu şi, mai pe scurt, la Constantin Bacalbaşa, la profesorul alsacian Henri Stahl, la Horia Furtună, în presă şi în diverse memorii, chiar în proza de ficţiune. Aşadar, nu mă pot plânge de absenţa surselor.
Cum se desfăşura acest eveniment, binevenit pentru negustorii de flori şi băuturi răcoritoare? După-amiaza, îndată după parada militară. Din Piaţa Victorie (fostul Capul Podului) şi până la Rondul 3, Şoseaua Kiseleff (cândva Aleea Bănesei) gemea de lume adunată de-o parte şi de alta a carosabilului: erau spectatori, dar şi participanţi, majoritatea oamenilor având în braţe buchete impresionante de garoafe ori de crizanteme. Cum şi în spate, de-a lungul drumului, se înşirau lilieci înfloriţi, parfumul era îmbietor şi incitant. Începând cu salutul dat Familiei Regale, aflată în tribunele ridicate în Piaţa Victoriei, trăsurile împodobite cu flori şi pline-ochi de domnişoare în rochii comandate la Paris, supravegheate îndeaproape de domni eleganţi, înaintau încet către cele trei ronduri. Din dreptul Monetăriei se declanşa dezmăţul floral. De pe trotuare, oamenii aruncau în echipaje cu flori, aruncau şi de la balcoane, când se trecea prin dreptul vreunei vile recent construite. De la Rondul 2, unde încă din 1892 se construise, la sugestia lui Petrache P. Carp şi după planurile lui Ion Mincu, superbul „Bufet”(astăzi rebotezat Casa Doina), înaintarea trăsurilor se făcea contra plată, „pentru societăţi de binefacere”, scrie Horia Furtună. Ce-i drept, de-acolo începeau bordeiele (desfiinţate abia de pe nedrept hulitul Carol II). Oricum, pentru majoritatea echipajelor, ulterior a automobilelor de lux, „bufetul” cu decoraţiuni florale al lui Mincu însemna punctul terminus. Domnii luau o bere, iar domnişoarele un pahar cu limonadă. Manifestarea se încheia în jurul orelor 16, două ore mai târziu eroii din trăsuri sau din automobile având de făcut faţă altor provocări, unii la Palatul regal, alţii la sindrofii. La rândul lor, spectatorii se retrăgeau fiecare cu obiceiul lui, prin cârciumi sau în liniştea mahalalei. În urma tuturor, avuţi ori nu, rămânea un covor multicolor pe care copiii din cartier îl desţeseau cu grijă, ca să aducă în bordeie crâmpeie parfumate din fericita zi naţională.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
