Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” (XI)/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” (XI)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

06.11.2014, 23:52 208

Victimele răscoalei din 1907:  1.786

Nu se ştie nici astăzi câţi morţi a lăsat în urmă răscoala de la 1907. Se ştie acum că regele Carol I (foto) a ţinut un timp în arhiva sa personală documentele referitoare la represiunea răscoalei din 1907. Motivul lui Carol nu a fost acela pe care i-l spune lui P.P.Carp, venit în 1912 să-l întrebe unde sunt dosarele răscoalei de la Ministerul de Interne (Carp, ca prim-ministru, fusese, la rândul său, întrebat în Parlament). „Sunt acolo unde trebuie să fie”, îi spusese el, şi îi şi ceruse lui Carp să comunice acest răspuns în Parlament. Ştia însă foarte bine, cum o ştia şi Carp, că nu la rege trebuiau să stea documentele statului, ci în Arhivele Centrale. Pentru că ele nu se refereau la problemele interne ale Coroanei şi nici la Domeniile regale. Se refereau la ţară. Regele voise în acest fel să scoată răscoalele din confruntările politice dintre partide (în 1912 acestea sunt chiar dure în jurul Afacerii Societăţii de Tramvaie din Bucureşti, afacere liberală peste care dau conservatorii). Şi mai voise să nu se pună din nou în evidenţă caracterul lor antisemit în Moldova, care nu făcea decât să umbrească şi mai mult în Occident imaginea ţării peste care domnea, o imagine deja în mare suferinţă din acest motiv.

A făcut rău însă regele nelăsând să fie cercetate documentele acelui tragic eveniment. O discuţie în Parlament atunci ar fi oprit poate încă din acel moment fanteziile diverşilor gazetari plătiţi, ca acelea ale lui C. Mille din „Adevărul”, preluate peste timp de politicienii care au voit să facă din România vaca lor de muls.

În Parlament, în aprilie 1907, primul ministru, I.I.C. Brătianu, dădea cifra de 419 victime. Cifra pusă în circulaţie de Ministerul de Război era de 421 de morţi. Aceste cifre sunt considerate mincinoase de C. Mille (şi nu numai de el) în „Adevărul”, „Dimineaţa” şi în „Le Courier européen”. Şi în aceste ziare C. Mille dă cifrele de 13.000, 12.000  de morţi şi se stabileşte la 11.000. Cifrele indicate în raportul către Sturdza şi în cuvântul în Parlament al lui Ionel Brătianu se bazau pe  rapoartele oficiale ale Ministerului de Interne şi ale Ministerului de Război, după cum ţine să precizeze liderul liberalilor. Erau cifre oficiale. Ale lui Mille pe ce se bazau? „Pe documente ale propriului său director”, cum anunţa „Le Courier européen” din 20 martie 1910.  Dar Mille  n-avea la dispozitie nici un document de luat în serios. În spatele lui nu stăteau decât cei care îi susţineau financiar ziarele şi care şi cu alte prilejuri dovediseră o vădită preocupare pentru „imaginea” României în afară. Sigur că ministrul de Interne avea tot interesul să reducă numărul victimelor. La fel şi ministrul de Război. Cifra dată de Brătianu şi de Sturdza în Parlament e dezminţită de însuşi regele Carol, care-i mărturisea ministrului Angliei la Bucureşti că numărul victimelor ar fi de „mii” („regele a mers atât de departe, încât a declarat că nimeni nu ştie câţi răsculaţi căzuseră în faza represivă a luptelor, lăsându-mă totodată să înţeleg că puţin îi păsa de ei (maliţiozitate englezească-n.n.), dar a admis că, în orice caz, cifra era de ordinul a multe mii.”

Intuitiv, o cifră intermediară ne propune Iorgu Iordan, redând o discuţie mai veche cu G. Ibrăileanu: „Când Ibrăileanu a înţeles că sunt dispus să accept, mai degrabă, fie şi cu o simţitoare reducere, numărul dat de Mille, s-a oprit din mers şi mi s-a adresat, cu reproş şi puţintel cu durere: Bine, Iordan, şi dumneata crezi ce scrie «Dimineaţa»? – Domnule Ibrăileanu, n-am posibilitatea de a verifica, dar mi se pare neverosimil de mică cifra oficială”.

Generalul Averescu dădea în 1937 cifra de 2.000 – 2.500, „cuprinzând şi militarii asasinaţi”. Pentru a ajunge la această cifră, neavând atunci la dispoziţie rapoartele originale ale autorităţilor, a luat ca bază statisticile morţilor din întrega ţară în anul 1907 şi le-a comparat cu anii precedenţi.

Acestea sunt cifrele care s-au dat până acum. Iată însă că s-a ivit o altă sursă care ne pune la dispoziţie alte date. Date provenind de la un om care a văzut dosarele răscoalei de la Ministerul de Război şi a lucrat pe ele. E vorba de generalul Gh. Dabija, care în 1910 era căpitan, şef de cabinet al generalului Crăiniceanu, ministrul de Război în acel moment. Gh. Dabija a lăsat memorii păstrate la Secţia de manuscrise a Academiei Române şi nepublicate până acum. Iată ce scrie Gh. Dabija: „După terminarea răscoalelor s-au alcătuit din ordinul regelui la Ministerul de Interne mai multe dosare. La începutul lui februarie 1910, ministrul de Război g-lul Crăiniceanu, îmi spune: – Mâine vei merge cu mine la Palatul Regal, la orele 11. Am întrebat pe ministru care  este motivul? – Nici eu nu ştiu. G-lul Mavrocordat mi-a telefonat ca să vin mâine la Palat cu d-ta. A doua zi ne-am dus. G-lul Mavrocordat a spus următoarele: – M. S. Regele are un număr de  dosare asupra răscoalelor din 1907, care sunt secrete şi care vor fi înapoiate Ministerului de Interne, de unde au fost aduse. M.S. doreşte să aibă un rezumat foarte exact al acestor dosare, în cel mult 100-120 de pagini, pentru că se tot vorbeşte şi se scrie prin ziare că ar fi fost peste 11.000 de morţi. M.S. Regele doreşte să cunoască adevărul şi de aceea m-a însărcinat pe mine să vă rog pe Dvoastră, dle Ministru, să încuviinţaţi ca această lucrare să fie făcută de căpitanul Dabija, pe a cărui discreţie se poate conta. – Apoi dle general, eu am nevoie de căpitanul Dabija, el este şeful meu de cabinet. – Vă rog să-l cedaţi câtva timp numai pentru după amiezile;  dumnealui va veni la Palat şi va lucra singur într-o cameră. D.sa va păstra cheia de la dulapul în care sunt puse dosarele. Acesta este înaltul ordin al M.S.Regelui. Ministrul a trebuit să se supuie. Mă miram foarte mult de însărcinarea ce mi se dăduse şi care putea să fie încredinţată foarte bine unui aghiotant regal. Mai târziu am aflat motivul; a fost o iniţiativă personală a g-lului Mavrocordat. Domnia sa mă cunoştea bine de la Batalionul 4 Vânători (1893-1895) şi de la Şcoala Superioară de Războiu (1897-1899).

A doua zi m-am apucat să execut lucrarea ordonată. M-am trezit cu 32 dosare mari, rău ordonate, rău clasate, unele fără inventare. A trebuit să fac două lucrări preliminare: a) să clasez materia din nou, astfel ca să urmeze aceeaşi ordine în toate dosarele; b) să fac inventar pentru fiecare dosar. Apoi să mă apuc de lucru, pentru a face un rezumat. În trei săptămâni, lucrând de la 3-7 după amiaza, am terminat lucrarea, scrisă fiind şi la maşină de către un bun dactilograf de la Ministerul de Războiu; ea avea 114 pagini. Trebuie să spun că numărul total al celor ce fusese (ră) împuşcaţi în toată ţara se ridica la 1.786 morţi, iar nu la mai mult, după cum se vorbea în public şi cum se scria prin o parte din presa noastră. Cel puţin aceasta era cifra ce reieşea din cele 32 dosare, ce am avut atunci la îndemână. Toate aceste dosare au rămas atunci la Palatul Regal, eu le-am predat cu un inventar general, în care am trecut numărul dosarului, cuprinsul şi câte pagini are (avea n.n.) fiecare dosar. Ce s-o fi făcut în urmă cu toate acele dosare nu mai ştiu.

Gh. Dabija aduce în discuţie această cifră şi în 1937, după interviul acordat de Averescu revistei „Vremea”, scriindu-i mareşalului. În amintirile sale Gh. Dabija notează: „Deci susţine mareşalul că victimele răscoalelor din 1907 în ceea ce priveşte pe ţăranii revoltaţi, cât şi soldaţii căzuţi la datorie, poate fi de maximum 2.500, iar nu de 11.000, aşa cum circula legenda. Această legendă era pusă în circulaţie de politicieni, care voiau să-l pună pe g-lul Averescu într-o lumină rea, odioasă, atribuindu-i numai lui personal răspunderea unor asasinate în masă. Eu pot afirma că cifra indicată de general nu era justă. El nu a avut rapoartele răscoalelor, eu însă le-am avut şi le-am studiat în 1910, ajungând la concluzia că au fost omorâţi 1.786 ţărani revoltaţi. Atât şi nimic mai mult, iar până la exagerata cifră de 11.000 de morţi lipsesc 9.214. Deci din cei aşa-zişi 11.000 au fost realmente numai 16% şi au rămas vii 84%. Cifrele vorbesc de la sine. La 12 mai 1937 eu am comunicat Mareşalului aceste date, după ce citisem articolul lui Viţianu în ziarul „Vremea”, reprodus de «Îndreptarea». Mareşalul mi-a reproşat că de ce nu i-am spus mai demult acest lucru, zicând : datele culese de de d-ta în 1910 după actele oficiale, corespund desigur adevărului, eu trăsesem concluzia din analiza comparativă a statisticilor din 1901-1907. Apoi zâmbind mi-a spus: toată viaţa am avut oroare de calomniatorii profesionişti. De fapt răscoalele au ţinut în toată ţara de la 15 februarie la 21 martie 1907, deci 34 de zile; eu am venit ministru de Război la 13 martie, aşa că numai de la 13 martie la 21 martie, adică în opt zile, am liniştit ţara. Dacă eu nu curmam repede răscoalele, Austro-Ungaria era gata să intre cu două corpuri de armată pentru a potoli răscoalele. Se poate uşor vedea ce complicaţiuni puteau interveni” (p207). Cu aceste consideraţii, Averescu oferă şi motivul pentru care represiunea din 1907 s-a făcut cu atâta rapiditate şi violenţă.

Aşadar 1.786 de răsculaţi au murit la 1907. E singura cifră fără aproximaţie care ni s-a păstrat. Şi e singura care provine de la un militar cunoscut al armatei române, un general de încredere, de mare probitate. E şi singura dedusă din cercetarea directă a arhivelor statului. Ce s-a întâmplat cu dosarele răscoalei existente în aceste arhive în 1910?.  Când a plecat de la guvern în 1910, I.I.C. Brătianu,  ministru de Interne la 1907, a luat cu el dosarele răscoalei de la acest minister. Pentru a nu fi folosite de adversarii politici împotriva lui, a motivat el. O parte din aceste documente, adunate în dosare, câte unul pentru fiecare judeţ, ajung, după 1947, în mâinile lui Mihai Roller, „istoricul” de o aşa de tristă amintire al primei perioade comuniste din România. El a publicat trunchiat o parte din aceste documente, altele au fost reluate şi publicate după 1960. În anii imediat următori colectivizării agriculturii, la împlinirea a 60 de ani de la răscoală, un grup de cercetători a întreprins investigaţii în satele răsculate, urmărind numărul morţilor, al tuturor morţilor, nu doar al acelora dovedit împuşcaţi, din februarie-martie 1907. înregistraţi de catastifele bisericeşti, sau de acelea ale primăriilor, atâţia cât au fost înregistraţi. Cu toată dorinţa păturii guvernante comuniste de atunci de a ajunge astfel la cifra de 11.000, pe care propaganda regimului o vehicula în toate împrejurările pentru a invinui astfel „burghezo-moşierimea”, rezultatul cercetării de teren a fost dezamăgitor. Ea nu reuşeşte, cu toate „eforturile statistice”, să depăşească cifra de circa 3.000 de morţi. Şi atunci s-a renunţat la publicarea cercetării întreprinse. A circulat şi zvonul că tocmai din această cauză au dispărut atunci mărturiile oficiale, câte mai rămăseseră, pentru ca cercetarea istorică să nu dovedească nimic şi să rămână astfel, contestată sau nu, cifra de 11.000.

Regele, evident, a încuviinţat represiunea în calitatea sa de cap al forţelor armate. El primeşte în acele zile mai mulţi oameni politici. Dintre ei doar Al. Marghiloman a consemnat discuţiile purtate. La 9 martie, într-o zi de vineri, el convoacă un consiliu de miniştri la palat. Era încă guvernul conservator condus de Gh- Gr. Cantacuzino, un guvern slab, măcinat de contradicţii interne între cantacuzini şi takişti (adepţii ai lui Take Ionescu) şi atacat cu violenţă din afară de junimişti, neprezenţi în guvern şi de liberali. Cu prilejul acestui consiliu, unde pe ordinea de zi e problema răscoalei, Take Ionescu propune retragerea conservatorilor şi aducerea liberalilor. Gh. Cantacuzino combate ideea, după cum combate şi o listă de măsuri propusă de rege de ieşire din situaţie pe motiv că „miniştrii aveau să propună măsuri nu Coroana” (conservatorii n-au fost niciodată obedienţi faţă de suveran). După Consiliu Gh.Cantacuzino se întâlneşte cu P.P.Carp, liderul junimistilor, şi propun o nouă formulă de guvern. Dar regele are mai multă încredere în liberali (ca întotdeauna, de altfel) şi la cele mai importante posturi din guvern în acel moment, la Interne şi la Război, sunt puşi doi oameni de viitor şi de energie: I.I.C. Brătianu şi gen. Averescu. Acesta din urma, pentru prima oară ministru, venea aureolat de studii militare strălucite în Italia şi de faima de energic şi foarte capabil. Născut în 1859, fusese voluntar în 1877, sublocotenent în 1881, locotenent în 1886, după absolvirea întâiul a Şcolii Superioare de Război de la Torino, căpitan în 1889, maior în 1894, grad în care e trimis ca ataşat militar în Germania, colonel în 1901, general de brigadă în 1906. Vorbea bine limbile franceză, italiană, germană, engleză şi rusă (se născuse în Basarabia). Fusese profesor de geografie, excelent profesor de tactică generală la Şcoala Superioară de Război. Autor al multor scrieri militare de valoare. Averescu îl înlocuieşte în postul de ministru pe generalul Manu, bătrân şi de prea multă vreme numai om politic nu şi militar. Nici Manu, nici Cantacuzino, cum, de altfel, niciun om politic român nu se aşteptaseră ca răscoala să fie atât de întinsă şi de violentă şi nici nu se gândiseră să ia măsuri din timp, ceea ce ar fi diminuat întinderea răscoalei.

Generalul Averescu, în 48 de ore, întocmeşte o hartă a distribuirii trupelor şi «pentru ca familia regală să nu aibă nici un amestec direct în acţiunea de potolire am pus diviziile direct sub ordinele mele», declara Averescu în 1937. Şi de îndată trupele trec la potolirea răscoalei. Cu o rapiditate şi cu o îndârjire neaşteptate. Pentru că răscoale mai fuseseră în Vechea Românie, dar se stinseseră destul de repede, fără să fie necesare intervenţii atât de masive şi de rapide ale armatei. Mai fusese folosită armata în 1888. Dar numai Corpul 2 de Armată,  chemat în Muntenia din Moldova. În 5 zile 16.000 de soldaţi fuseseră deplasaţi în judeţele revoltate. În 1888 liniştea e stabilită în 14 zile, deci într-o perioadă mai lungă decât în 1907. Şi nu se folosiseră tunuri!... Pentru ce în 1907 această concentrare de forţe şi transformare a ţării în zonă de operaţiuni militare?. Pentru ce această grabă, această precipitare în acţiunea represivă? Există o singură explicaţie. Aceea pe care o dă Averescu în 1937. Serviciile de informaţii ale armatei anunţau în martie 1907 concentrări de trupe austro-ungare la graniţele de vest şi de nord ale ţării. La Ministerul de Externe se primesc veşti, pe canale diplomatice, despre intenţiile austro-ungare de a ajuta pe regele Carol în reprimarea răscoalei prin trimiterea de trupe în România. Al. Marghiloman crede şi el că „Austria sprijinită de Germania ar fi oferit participarea trupelor ei şi sub imperiul acestei propuneri de o înfăţişare apăsătoare, guvernul a făcut să vorbească tunul şi a luat măsuri expeditive.” Barbu Ştirbei confirma faptul spunându-i lui Marghiloman: „Trebuie să fie adevărat, căci Szekulicz (bancherul confident al lui Carol) mi-a spus că regele ameninţase cu abdicarea dacă un soldat austriac ar fi trecut graniţă”. Este într-adevăr de neînchipuit în ce poziţie s-ar fi pus ţara, regele ei şi, dincolo de toate, cât de mult ar fi avut de suferit conştiinţa naţională românească cu prezenţă trupelor ungureşti şi austriece în ţară împuşcând ţăranii români! Aşa s-ar explica deci rapiditatea cu care s-a mişcat armata, folosirea artileriei grele, execuţiile sumare... Şi aşa s-ar explica numărul mare de victime. Acest număr este acela dat de Gh. Dabija. Până astăzi cifra stabilită de el pe baza cercetării arhivelor este cea mai veridică. Este singura pe care o propunem şi o susţinem. E cazul să se renunţe la improvizaţii.

Cu prilejul răscoalei de la 1907 s-a verificat încă o dată o necesitate pentru orice stat civilizat. Aceea potrivit căreia actele oficiale trebuie să rămână acolo unde le este locul, în arhivele statului. Ele n-au ce căuta în arhive particulare, de unde se pot „rătăci”, cum s-a întâmplat şi în cazul acesta. O învăţătură care n-a servit istoriei noastre (de obicei învăţăturile istoriei nu servesc). E de ajuns să amintim rezultatele alegerilor din noiembrie 1946, numărul şi identitatea „teroriştilor” din 1989...   

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO