Castigatoarea Premiului Pulitzer, Geraldine Brooks, dezvaluie povestea unui manuscris misterios, care a traversat secole intregi de exil si razboaie.
In 1996, Hanna Heath, o experta australiana in conservarea si restaurarea manuscriselor vechi, singuratica, usor cinica, dar excelenta profesionista, primeste misiunea la care visa dintotdeauna: analiza si conservarea Hagadeidin Sarajevo, celebrul manuscris evreiesc miniat, creat in secolul al XV-lea in Spania si salvat din bombardamentele recentului razboi din Sarajevo. Cu ajutorul micilor descoperiri pe care le face printre paginile cartii – o aripa de insecta, cateva pete de vin, cristale de sare, un fir de par alb –, ea incearca sa desluseasca misterele cartii, istoria ei tumultoasa si povestile dramatice ale celor care au creat-o si ale celor care si-au riscat viata pentru a o apara. Este o istorie de o bogata intensitate emotionala, care ii poarta pe cititori intr-o aventura intelectuala, din Convivencia spaniola la ruinele din Sarajevo, din Venetia Inchizitiei la piatra parjolita de soare din nordul Australiei.
„Cu mai putina actiune, dar mai multa substanta decat Codul lui Da Vinci… povestile tesute in jurul Hagadei din Sarajevo, unele pur fictionale, altele pornind de la fapte reale, sunt adesea niste marturii emotionante ale oamenilor de diferite religii care si-au riscat viata pentru salvarea acestei opere nepretuite." (USA Today) „O carte inteligenta, profunda, scrisa cu maiestrie si foarte originala." (Washington Post)
Scriitoarea si jurnalista australiana Geraldine Brooks s-a nascut in 1955, intr-o suburbie a orasului Sydney. A urmat cursurile Universitatii din Sydney si a lucrat apoi ca reporter pentru The Sydney Morning Herald. Dupa absolvirea unui program de masterat in jurnalism la Universitatea Columbia din New York, a devenit corespondent al Wall Street Journal, calatorind in zone de conflict precum Orientul Mijlociu, Somalia, Bosnia. In 1990, a fost distinsa cu Overseas Press Club’s Hal Boyle Award pentru reportajul ei despre Golful Persic.
Prima ei carte, Nine Parts of Desire (1994), inspirata din propria experienta in mijlocul femeilor musulmane din Orientul Mijlociu, a devenit un bestseller international, fiind tradusa in saptesprezece limbi. A urmat Foreign Correspondence (1997), care a fost distins cu Nita B. Kibble Literary Award. Debutul in fictiune s-a produs insa in 2001, cu romanul Years of Wonders, a carui actiune, plasata in anul 1666, urmareste destinul unei tinere in timpul unei epidemii de ciuma care loveste un satuc din Derbyshire. Urmatorul roman, March (2005), a fost primit foarte favorabil de critica, figurand printre primele cinci carti ale anului propuse de Washington Post. Romanul, distins cu Premiul Pulitzer pentru Literatura in aprilie 2006, repovesteste celebrul roman Fiicele doctorului March de Louisa May Alcott din perspectiva domnului March, participant activ la Razboiul Civil american,
Oamenii cartii, cel mai recent roman al autoarei, a fost distins in 2008 cu premiile The Australian Book of the Year si The Australian Literary Fiction Book of the Year.
In prezent, Geraldine Brooks locuieste in Martha’s Vineyard, alaturi de sotul ei, jurnalistul si scriitorul Tony Horwitz (si el detinator al Premiului Pulitzer), si de fiul lor Nathaniel.
Drepturile pentru ecranizarea cartii au fost cumparate de Catherine Zeta Jones.
Am primit un telefon la doua noaptea, asa cum se intampla adesea cand traiesti in Sydney. Ma cam enerveaza uneori ca unii dintre cei mai destepti oameni din lume – directori de muzee care conduc institutii renumite la nivel international sau directori de firme multinationale, care iti pot spune pana la ultimul banut cotatiile Hang Seng dintr-o zi oarecare – nu pot sa retina o informatie atat de simpla, cum ca Sydney-ul este cu noua ore inaintea Londrei si cu paisprezece inaintea New Yorkului. Amitai Yomtov este un om genial. Poate cel mai bun din domeniu. Dar putea oare sa inteleaga diferenta de fus orar dintre Ierusalim si Sydney?
– Shalom, Channa! a spus, cu accentul lui israelian grav, cu eternul ch gutural cu care imi pronunta numele. Te-am trezit?
– Nu, Amitai, i-am raspuns. Intotdeauna sunt treaza la doua noaptea; e cea mai buna parte a zilei.
– Ah, pai, scuza-ma, te rog, dar cred ca vei fi foarte interesata sa afli ca a aparut Hagada din Sarajevo.
– Imposibil! am zis, trezita brusc. Ce veste... minunata.
Da, de acord, era o veste minunata, dar care putea fi transmisa printr-un e-mail, la o ora civilizata. Nu-mi puteam imagina de ce Amitai simtise nevoia sa ma sune.
Amitai, la fel ca majoritatea israelitilor, avea o fire calma. Aceasta stire insa reusise sa il entuziasmeze peste masura.
– Am stiut mereu ca aceasta carte este o supravietuitoare. Stiam c-o sa reziste bombardamentelor.
Hagada din Sarajevo, creata in Spania Evului Mediu, era o raritate faimoasa pentru picturile sale somptuoase, intr-o epoca in care credinta iudaica interzicea ilustratiile de orice fel. Se credea ca porunca din Exod: „Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare, a nici unui lucru" suprimase orice incercare de arta figurativa a evreilor medievali. In 1894, cand a fost descoperita la Sarajevo, aceasta carte a determinat rescrierea istoriei artei.
In 1992, la inceputul asediului orasului Sarajevo, muzeele si bibliotecile au devenit tinte ale bombardamentelor si codexul a disparut fara urma. Un zvon sustinea ca fusese vandut de guvernul bosniaco-musulman in scopul cumpararii de armament. Altul, ca agenti ai Mossadului l-ar fi scos din tara printr-un tunel de sub aeroportul din Sarajevo. Nu am crezut niciodata vreunul dintre scenariile acestea. Am crezut ca s-a aflat prin furtuna de pagini arzande – documente otomane, exemplare stravechi din Coran, manuscrise slave – care au cazut ca niste fulgi calzi de zapada deasupra orasului, dupa flacarile provocate de bombele cu fosfor.
– Bine, Amitai, dar unde a fost in ultimii patru ani? Cum a aparut?
– Stii ce este Pesah-ul, nu?
Stiam. Inca incercam sa ma refac dupa betia cu vin rosu pe care am reusit sa o capat la un picnic usor neortodox de Paste, pe care un prieten l-a tinut pe plaja. Numele ebraic al mesei ritualice este seder, adica ordine, desi cred ca aceea fusese una dintre cele mai dezordonate nopti din istoria mea recenta.
– Ei bine, azi-noapte, comunitatea evreiasca din Sarajevo a tinut masa de seder, si in timpul mesei, intr-un gest usor dramatic, a fost adusa hagada. Capul comunitatii a rostit un discurs in care mentiona ca supravietuirea cartii este un simbol al supravietuirii idealului interetnic al orasului Sarajevo. Stii cine a salvat-o? Numele lui este Ozren Karaman, directorul bibliotecii muzeului. A trecut prin ploaia de gloante.
Vocea lui Amitai a devenit subit mai grava:
– Iti dai seama, Channa? Un musulman si-a riscat viata sa salveze o carte evreiasca.
In general, Amitai nu era impresionat de povesti de cutezanta. Un coleg indiscret chiar ii aruncase odata o remarca legata de stagiul sau militar din cadrul serviciilor secrete israelite, un comando caruia israelienii ii zic doar „Unitatea". L-am cunoscut demult, dar imi amintesc ca am fost impresionata de statura si de tinuta sa. Avea musculatura dezvoltata ca un culturist si un soi de hipervigilenta. Te privea direct in ochi cand iti vorbea, iar in rest cerceta atent imprejurimile, constient de tot ce se intampla in jur. Fusese cu adevarat enervat cand l-am intrebat despre „Unitate". "Nu ti-am confirmat niciodata asta", replicase taios.
Mi se parea insa un lucru cu adevarat incredibil. Nu gasesti multi comandanti in rezerva in domeniul conservarii si restaurarii manuscriselor.
– Pai si ce a facut tipul asta cu cartea? am intrebat.
– A pus-o intr-un seif al Bancii Centrale. Iti dai seama ce a insemnat asta pentru pergament... Nimeni din Sarajevo nu a avut caldura vreo doua ierni... Si cutiile de valori de metal... da, metal... Si acum e tot acolo. Nici nu vreau sa ma mai gandesc la asta. Oricum, cei de la ONU vor ca cineva sa o studieze. Vor plati pentru reconditionare – vor sa o expuna cat mai repede ca sa ridice moralul oamenilor de acolo. Am vazut numele tau la conferinta de luna viitoare de la Tate si m-am gandit ca, daca tot vii in partea asta a lumii, ai putea sa-ti strecori si manuscrisul asta in program.
– Eu? am intrebat cu o voce aproape tanguitoare.
Nu sufar de falsa modestie, chiar sunt foarte buna la ceea ce fac, dar o slujba ca asta este intr-adevar o oportunitate unica in viata si sunt cel putin o duzina de restauratori cu mai multa experienta si cu mai multe relatii in Europa.
– De ce nu accepti tu? am intrebat.
Amitai stia mai multe despre Hagada din Sarajevo decat oricare alta persoana din lume. A scris monografii despre ea. stiam ca i-ar fi placut sa atinga codexul original. Amitai a oftat adanc si mi-a zis:
– Sarbii si-au petrecut ultimii trei ani incercand sa convinga lumea ca bosniacii sunt, de fapt, niste musulmani fanatici si, pana la urma, unii chiar au inceput sa-i creada. Se pare ca sauditii sustin puternic zona si au fost impotriva incredintarii acestei sarcini unui israelit.
– Oh, Amitai, imi pare rau...
– E-n regula, Channa. Sunt intr-o companie placuta. N-au acceptat nici un neamt. Fara suparare, dar l-am recomandat pe Werner inaintea ta.
N-as fi avut cum sa ma supar, de vreme ce Herr Doktor Doktor Werner Maria Heinrich nu doar ca-mi fusese profesor, dar era si al doilea specialist in manuscrise ebraice din lume, dupa Amitai. Amitai mi-a explicat apoi ca bosniacii inca ii acuza pe germani ca au pornit razboiul, prin recunoasterea independentei Sloveniei si Croatiei.
– Cei din ONU nu vor un american deoarece Congresul american vorbeste intotdeauna urat despre UNESCO. Asa ca m-am gandit sa te recomand pe tine. Nimeni nu are nimic cu australienii si le-am spus ca esti un bun practician.
– Iti multumesc pentru incredere, i-am spus. Si apoi am adaugat, pe un ton sincer: Amitai, nu voi uita asta niciodata. Iti multumesc din suflet.
– Poti sa ma rasplatesti facand o buna documentare a cartii, sa avem macar niste facsimile frumoase. O sa-mi trimiti pozele si un rezumat al raportului cat de repede poti, da?
Vocea lui era atat de rugatoare incat m-a facut sa ma simt vinovata de bucuria mea. Dar trebuia sa il mai intreb ceva.
– Amitai, s-a pus problema autenticitatii? Stii zvonurile din timpul razboiului...
– Nu. N-avem nici un dubiu. Karaman, bibliotecarul, si seful lui, directorul muzeului, l-au autentificat. Totul e clar din punctul asta de vedere. Treaba ta e pur tehnica in acest moment.
Tehnica. Asta ramane de vazut... Cam tot ceea ce fac eu este tehnic; o stiinta si o practica ce pot fi invatate de orice persoana cu un pic de minte si cu o mana sigura. Dar nu este acesta singurul aspect. E nevoie de o intuitie a trecutului. Prin cercetare si imaginatie pot sa ajung in mintea autorilor cartii. Pot sa-mi dau seama cine erau sau cum lucrau. Asa reusesc sa mai adaug cateva fire de nisip in galetusa cunostintelor omenesti. Si asta este partea preferata a muncii mele. si sunt atat de multe intrebari legate de Hagada din Sarajevo… Daca as reusi sa raspund macar la una...
N-am putut sa mai adorm, asa ca mi-am pus pe mine un trening si am iesit pe strazile care miroseau, ca in fiecare noapte, a bere vomitata si a prajeala, pana am ajuns pe plaja unde briza adia, proaspata si sarata, peste jumatatea de planeta acoperita de ocean.
Pentru ca era toamna si mijlocul saptamanii, plaja era aproape pustie, in afara de cativa betivi sprijiniti de zidul clubului de surf si un cuplu de indragostiti imbratisati pe un prosop. Nimeni nu m-a observat. Am inceput sa merg pe marginea spumei albe, contrastand cu nisipul intunecat si, inainte sa-mi dau seama, alergam si saream ca un copil, incercand sa evit valurile.
Toate astea s-au intamplat acum o saptamana. In zilele care au urmat, sentimentul de exaltare a fost ingropat treptat sub cereri de viza, noi bilete de avion, o tona de hartoage de la ONU si un sac de nervi. Cand am pasit de pe treptele avionului pe pista, impovarata de valiza cu echipamentul de lucru, a trebuit sa imi repet ca acesta era momentul pe care il asteptasem toata viata.
Am avut doar o secunda sa privesc muntii, care se ridicau in jurul nostru ca marginile unui castron urias, cand un soldat inalt, scandinav, cu casca albastra, a sarit din masina din mijloc, mi-a luat geanta si a aruncat-o in spatele camionetei.
– Cu grija! am spus. Sunt echipamente fragile acolo!
Soldatul a raspuns prinzandu-ma de brat si impingandu-ma pe bancheta din spate. A trantit apoi portiera si a sarit pe scaunul din fata, langa sofer. Incuietorile automate au facut un clac si soferul a pornit motorul.
– E prima oara cand fac asta, am spus, incercand sa detensionez atmosfera. Restauratorii nu au prea des ocazia sa calatoreasca in masini blindate.
N-am primit raspuns nici de la soldat si nici de la civilul slab si uscativ care statea inghesuit peste roata vehiculului, cu capul bagat intre umeri ca o testoasa. Prin geamul translucid, se vedea orasul devastat, plin de cladiri gaurite de gloante. Camionetele mergeau cu viteza, facand slalom printre gropile cavernoase sapate de mortiere si sarind peste hartoapele din asfaltul distrus de senilele vehiculelor blindate. Nu era mult trafic. Majoritatea oamenilor mergeau pe jos; oameni istoviti, cu haine cenusii stranse bine pe corp, ca sa-i apere de frigul primaverii care nu se facea inca simtita. Am trecut pe langa un bloc care arata ca o casuta de papusi pe care am avut-o in copilarie, cu un zid detasabil, care lasa loc de joaca prin camerele ei. Zidul blocului fusese desprins de o explozie si, la fel ca si in casuta mea de papusi, camerele erau complet mobilate. Trecand in viteza pe langa el, am observat ca oamenii inca mai locuiau acolo, protejati doar de niste folii de plastic ce fluturau in vant. Cu totii isi spalasera insa hainele, insirate, in bataia vantului, pe sfori atarnate de niste fiare iesite din betonul armat.
Credeam ca or sa ma duca direct la carte, insa prima zi s-a consumat printre sedinte lungi si plictisitoare; intai cu fiecare oficial al ONU responsabil vreodata cu vreo problema de cultura, apoi cu directorul muzeului bosniac si apoi cu cativa membri ai guvernului. Cu siguranta ca n-as fi dormit oricum de emotie, dar duzina de cafele turcesti pe care am baut-o in cursul zilei m-a impiedicat de tot sa adorm. Poate tot de-asta imi tremura si acum mainile.
Un bazait in statia radio a politiei i-a ridicat pe toti in picioare, pe politisti, pe gardieni, pe Sajjan. Oficialul bancii a tras zavoarele si o gramada de alti gardieni s-au napustit inauntru ca un stol de pasari. In mijloc se afla un tanar slab, in niste blugi decolorati. Probabil chiulangiul muzeului, cel care ne-a facut sa asteptam atata timp. Dar nu aveam timp sa fiu suparata pe el, pentru ca legana in mana o cutie de metal. Cand a asezat-o pe banca, am vazut ca era sigilata in cateva locuri cu ceara si hartie adeziva. I-am dat bisturiul meu. A rupt sigiliul si a deschis capacul. A desfacut cateva randuri de hartie de matase si apoi mi-a inmanat cartea.
II
Ca de fiecare dat~ cand am lucrat cu lucruri rare si atat de frumoase, prima atingere mi-a dat o senzatie puternica si ciudata. Este o combinatie intre a-ti trece degetele peste un fir de inalta tensiune si a mangaia crestetul unui nou-nascut.
Nici un restaurator nu atinsese acest manuscris de mai bine de un secol. Aveam toate instrumentele pregatite, insa am ezitat o secunda – o carte evreiasca, deci cotorul e pe dreapta –, dupa care am intins-o pe suportul moale.
Pana sa o deschizi, cartea nu-ti atragea in nici un fel atentia. In primul rand era mica, numai buna de folosit in timpul cinei pascale evreiesti. Cotorul era unul obisnuit, de secol XIX, soios si uzat. Un codex atat de frumos ilustrat ca acesta trebuie sa fi fost legat intr-un mod foarte special. Nu servesti filet mignon pe o farfurie de plastic. Legatorul trebuie sa fi folosit foita de aur si instrumente de argint, poate decoratii de fildes sau sidef. Cu siguranta, aceasta carte a fost legata de multe ori in decursul indelungatei sale vieti. Singura data despre care stim cu siguranta, pentru ca avem documente, este cea din anii 1890 de la Viena, cand cartea a fost tratata foarte rau. Legatorul austriac a ciopartit teribil pergamentul si a aruncat vechea legatura, lucruri pe care nimeni, si cu atat mai mult un specialist, nu le-ar mai face acum. Mi-e greu sa spun cate informatii s-au pierdut cu acea ocazie. A legat din nou foile intre coperti simple de carton decorat cu un model turcesc floral, total nepotrivit, care acum e decolorat, abia vizibil. Numai colturile si cotorul erau din piele de vitel de un maroniu-inchis, si care se cojea, lasand la vedere cartonul gri de dedesubt.
Am atins usor, cu degetul mijlociu, colturile deteriorate. Pe acestea am sa le consolidez in zilele urmatoare. si cum imi treceam degetul peste marginile cartonului, am dat peste ceva neasteptat. Legatorul facuse doua canale si cateva mici gaurele pe marginea copertei ca sa monteze, probabil, un sistem de inchidere. Incuietoarea era un lucru obisnuit la cartile scrise pe pergament, ca sa tina foile intinse. Numai ca aceasta carte nu avea incuietoare. Mi-am spus sa nu uit sa cercetez problema.
Am mutat stativul ca sa sustina mai bine cotorul, am deschis coperta si m-am aplecat sa examinez forzaturile rupte. O sa le repar cu niste pasta de faina si cu fasii de hartie panzata. Sfoara folosita de legatorul vienez era deja franjurata, abia se mai tinea. Asta insemna ca va trebui sa desfac colitele si apoi sa le recompun. Am respirat adanc si am intors pagina la prima fila a manuscrisului propriu-zis. Aceasta era partea cea mai importanta; acum aveam sa descopar ce au facut patru ani grei unui manuscris vechi de cinci secole.
Lumina de afara parea ca devine mai puternica. Albastrul intens al cerului de vara, obtinut din macinarea pietrelor de lapislazuli, carate de caravanele de camile din muntii Afganistanului. si un alb pur, cremos, opac. Mai putin spectaculos, dar mai complicat decat albastrul. La acea data, era inca preparat dupa metoda descoperita de vechii egipteni. Se acopereau bare de plumb cu drojdie de vin vechi si se puneau intr-o coliba plina cu balegar. Am incercat si eu o data, in sera mamei mele din Bellevue Hill. Tocmai adusese cineva o gramada de ingrasamant si nu m-am putut abtine. Acidul din vinul fermentat transforma plumbul in acetatul lui, care apoi se combina cu dioxidul de carbon eliberat de balegar si rezulta ceruzitul, PbCO3. Mama a facut o criza de nervi, cum era si de asteptat. Mi-a zis ca nu s-a putut apropia de orhideele ei premiate cateva saptamani bune.
Am mai intors o pagina. Si mai multa uimire. Anluminurile erau extraordinare, dar nu mi-am permis sa le privesc ca pe niste opere de arta. Nu inca. Mai intai trebuia sa le inteleg compozitia chimica. Erau galbenuri de sofran, acea brandusa frumoasa de toamna, Crocus sativus linnaeus, cu doar trei stigmate mici si pretioase, care a fost si a ramas un bun de lux. Chiar daca stim ca aceasta culoare bogata se naste dintr-un carotenoid numit crocin, cu o structura moleculara de 44 carbon, 64 hidrogen si 24 oxigen, nu am reusit inca sa sintetizam o substanta la fel de complexa si frumoasa. Mai erau verde malachit si rosu, rosu intens, cunoscut ca stacojiu-deschis, tola’at shani in ebraica, extras din termite sfaramate si fierte in lesie. Cand alchimistii au reusit sa obtina un rosu similar din sulf si mercur, au continuat sa il numeasca vermiculum – „vierme mic". Unele lucruri nu se schimba niciodata: inca mai numim aceasta nuanta vermilion.
Schimbarea este dusmanul cel mai mare. Cartile o duc bine doar daca temperatura, umiditatea, intreg mediul in care se afla de fapt, raman constante. Schimbarile prin care a trecut cartea asta sunt cu adevarat dramatice: a fost mutata cu mari dificultati, fara pregatiri sau precautii prealabile, si expusa la modificari bruste de temperatura. Mi-era teama ca pergamentul se contractase si ca pigmentii se crapasera si cazusera. Dar culoarea era intr-o stare foarte buna, la fel de pura si de vie ca in ziua in care fusese aplicata. Spre deosebire de foita de pe cotor, care se cojise, foita de aur de pe anluminuri era proaspata si stralucitoare. Mesterul de acum cinci sute de ani stiuse mai bine meserie decat legatorul de carti vienez. Am gasit si foita de argint, care se oxidase si se innegrise, dupa cum era de asteptat.
(...)
O carte este, evident, mai mult decat suma materialelor care o compun. Este un artefact al mintii si mestesugului uman. Cei care bat aurul, cei care freaca pigmentii, tabacarii, scribii, legatorii sunt oamenii cu care ma simt cel mai bine. si cateodata, cand e liniste, acestia imi vorbesc. Ma lasa sa le descopar intentiile si ma ajuta sa-mi fac treaba. Ma ingrijora faptul ca politistii, cu vorbaria lor prin statiile radio, sau custodele, cu intrebarile lui bine intentionate, vor indeparta fantomele mele prietenoase. Si am nevoie de ajutorul lor. Am atat de multe intrebari.
In primul rand, majoritatea cartilor ca aceasta, pentru care s-au folosit pigmenti atat de scumpi, trebuie sa fi fost facute pentru palate sau catedrale. Dar o hagada se foloseste numai acasa. Radacina cuvantului este ebraicul hgd, „a spune", iar originea lui este in indemnul Bibliei ca parintii sa le spuna copiilor lor povestea Exodului. Aceasta „spunere" variaza foarte mult, iar de-a lungul secolelor, fiecare comunitate evreiasca si-a dezvoltat propriile variatiuni ale acestei sarbatori familiale.
Dar nimeni nu stie de ce aceasta hagada a fost ilustrata cu atat de multe miniaturi, intr-o vreme in care majoritatea evreilor considerau arta figurativa o incalcare a poruncilor. Nu e plauzibil ca un evreu sa fi invatat tehnici de pictura atat de avansate ca cele de aici, dar stilul era destul de asemanator cu cel al unui ilustrator crestin. Majoritatea desenelor miniaturale ilustrau insa scene biblice asa cum erau ele interpretate de Midras, exegeza evreiasca a textelor biblice.
Am intors pagina si brusc m-am gasit in fata imaginii care a provocat, poate, cele mai multe speculatii teoretice. Era o scena domestica. O familie de evrei – spanioli, dupa imbracaminte – in jurul mesei de Pesah. Vedem mancarurile rituale, matotul, care aminteste de painea nedospita pregatita in graba de evrei in noaptea dinaintea plecarii din Egipt, si o pulpa de miel care trimite la sangele de miel de pe tocul usilor, care a facut ingerul mortii sa „ocoleasca" toate casele evreiesti. Tatal, usor inclinat pe spate, dupa datina, ca sa arate ca este un om liber si nu un sclav, soarbe dintr-un pocal auriu, in timp ce fiul cel mic, langa el, ridica un pahar. Mama este senina, imbracata in rochie de sarbatoare, cu acoperamantul de cap impodobit cu pietre scumpe. Scena este probabil un portret al familiei care a comandat aceasta hagada. In imagine apare insa si o alta femeie, cu pielea neagra, imbracata in haine de culoarea sofranului si tinand in mana o bucata de matot. Prea bine imbracata pentru o servitoare si participand efectiv la ritualul evreiesc, identitatea acestei femei africane ii contrariaza pe cercetatorii cartii de mai bine de un secol.
Incet si cu mare grija, am examinat si am notat starea fiecarei pagini. De fiecare data cand am intors o pagina, am verificat si am ajustat pozitia stativului, pentru ca prima regula a unui conservator este sa nu chinuiesti cartea. Dar oamenii carora le-a apartinut hagada au cunoscut chinuri insuportabile: pogrom, Inchizitie, exil, genocid, razboi.
Spre sfarsitul textului ebraic, am dat peste un rand scris intr-o alta limba, de o alta mana: Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609. Un text latin, scris in stil venetian, care se traduce prin: „Revazut de mine". Fara aceste trei cuvinte, ale unui cenzor oficial al Inchizitiei, aceasta carte ar fi fost distrusa in acelasi an in Venetia si nu ar fi reusit sa treaca Adriatica pana in Balcani.
– De ce ai salvat-o, Giovanni?
Am inaltat privirea, incruntata. Era doctorul Karaman, bibliotecarul, care a ridicat usor din umeri, cerandu-si parca scuze. Probabil credea ca sunt iritata de intrerupere dar, de fapt, eram doar surprinsa ca rostise cu voce tare ceea ce gandisem si eu. Nimeni nu stia raspunsul, cum nu se stia de ce sau cum – sau macar cand – ajunsese cartea in acest oras. O chitanta din 1894 atesta ca un anume Kohen o vanduse bibliotecii din Sarajevo, dar nimeni nu s-a gandit vreodata sa intrebe vanzatorul. si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand doua treimi din evreii din Sarajevo au fost macelariti si cartierul evreiesc distrus, nu mai ramasese nici un Kohen care sa poata fi intrebat. Un bibliotecar musulman a salvat atunci cartea din mainile nazistilor, dar detaliile legate de acest eveniment sunt putine si contradictorii.
(...)
Cateodata ma simt ca un personaj din miniaturile persane pe care le conserv. O creatura micuta privita permanent de fete inexpresive, care se uita in jos din galerii inalte sau de dupa paravane zabrelite. Doar ca, in cazul meu, este intotdeauna o singura fata, cea a mamei mele, cu buzele ei tuguiate si ochii dezaprobatori.
Am treizeci de ani si inca reuseste sa se bage intre mine si munca mea. Sentimentul acela al privirii ei nerabdatoare si dezaprobatoare m-a urnit, in sfarsit. Am taiat cu bisturiul legatura cartii si codexul s-a desfacut usor. Am ridicat prima fila si am vazut fluturand o bucatica mica de ceva. Cu o pensula din par de camila si cu multa grija, am impins bucatica pe o lama si am privit-o la microscop. Evrica. Era un fragment din aripa unei insecte, translucida si plina de nervuri. Cum traim intr-o lume plina de artropode, aripa putea apartine unei insecte comune, care nu avea sa imi ofere nici un indiciu. Dar poate ca era o raritate, cu o raspandire geografica limitata. Sau poate apartinea vreunei specii acum disparute. Oricare dintre aceste variante ar ajuta la elucidarea istoriei manuscrisului. Am pus fragmentul respectiv intr-un plic de hartie cerata, pe care am notat locul in care l-am gasit.
Acum cativa ani, o bucatica minuscula dintr-un cotor de pana, pe care o gasisem in legatura unei carti, a cauzat un mare scandal. Lucrarea era un set de imnuri religioase, de scurte rugaciuni adresate unor sfinti individuali, care se presupunea ca face parte dintr-un liturghier pierdut. Se afla in proprietatea unui colectionar francez, care aproape ii convinsese pe cei de la Getty sa plateasca o avere pe ea. Colectionarul avea documente vechi de provenienta care o atribuiau maestrului Bedford din Paris, care o pictase in jurul anului 1425. Dar ceva nu imi suna bine.
In general, o bucata dintr-o pana nu iti poate spune foarte multe. Nu ai nevoie de pene exotice ca sa le inmoi in calimara. Orice pana mai robusta a oricarei pasari poate servi ca instrument de scris. Intotdeauna ma amuz sa vad in filme de epoca actorii scriind cu pene flamboaiante de strut. In primul rand, pentru ca prin Europa Evului Mediu nu se plimbau foarte multi struti, iar in al doilea, pentru ca scribii smulgeau tot puful de pe cotoare pana cand aratau mai degraba ca niste bete, ca sa nu ii impiedice la scris. Am insistat ca un ornitolog sa cerceteze pana, si ce sa vezi? Apartinea unei rate lesesti. Aceste rate sunt foarte raspandite acum, dar in secolul al XIV-lea arealul lor se limita la Mexic si Brazilia. Nu au fost introduse in Europa decat la inceputul secolului al XVII-lea. Se pare ca acel „colectionar" francez falsifica manuscrise de ani buni.
Am ridicat usor a doua fila a hagadei, am indepartat ata zdrentuita care o tinea si am observat un fir de par alb, lung de vreun centimetru, care se prinsese in ata. La microscop, am vazut ca parul lasase o mica urma langa cotor, pe pagina cu portretul familiei spaniole. L-am luat usor cu o pensa chirurgicala si l-am pus si pe el intr-un plic.
Oamenii din camera nu ma distrageau. Nici n-am observat ca erau acolo. Intrau si ieseau si nici macar nu imi ridicam ochii. Doar cand a inceput sa se intunece, mi-am dat seama ca am lucrat toata ziua, fara pauza. Dintr-odata, am simtit ca sunt intepenita din pricina efortului si ca mi-era o foame de lup. M-am ridicat si Karaman a venit imediat langa mine, cu infioratoarea lui cutie de metal pregatita. Am introdus in ea, cu grija, fiecare pagina a cartii.
– Va trebui sa schimbam cutia asta cat mai repede, am zis. Metalul transmite cel mai usor variatiile de temperatura.
Am pus deasupra o bucata de sticla si niste saculeti de nisip care sa tina pergamentul intins. Ozren a inchis cutia cu ceara, cu sigilii si sfoara, in timp ce eu mi-am adunat si organizat instrumentele.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Leda. Traducere de Sorana Munteanu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
