Ziarul de Duminică

Atracţii tulburi/ de Elisabeta Lăsconi

Atracţii tulburi/ de Elisabeta Lăsconi

Autor: Elisabeta Lasconi

20.02.2015, 00:00 166

Literatura antică ne-a lăsat moştenirea toate felurile de iubire, unele traversează istoria culturii, de la cea a lui Orfeu pentru Euridike înfruntând împărăţia morţilor, la prietenia şi iubirea dintre Ahile şi Patroclu sau la iubirea safică. Istoria literaturii a multiplicat cuplurile de acelaşi sex, totuşi faţă de perechile masculine, scandaloase ori faimoase, ca Arthur Rimbaud şi Paul Valéry, prietenia şi iubirea dintre femei par mult mai complicate. O anume ambiguitate le însoţeşte întotdeauna.

O asemenea ambiguitate pluteşte în nuvela care a impus-o pe scriitoarea catalană Carme Riera, netradusă încă la noi – Să-mi dai, iubire, marea înapoi, o ambiguitate similară, dar bazată pe structura limbii engleze se regăseşte şi într-un roman splendid de Jeanette Winterson, Scris pe trup (traducere din limba engleză de Vali Florescu, Editura Humanitas fiction, 2008). Romanul naşte întrebarea despre identitatea naratorului, căci lipsesc indiciile ca numele şi sexul.

A treia carte construită pe aceeaşi ambiguitate şi atracţie tulbure vine din literatura neogreacă, Legătură fragmentară, iar autoarea, Eleni Ladia, nu se află la prima întâlnire cu publicul românesc. I-a apărut tot la Editura Omonia romanul Graţia (traducere şi cuvânt înainte de Elena Lazăr, 2003) şi microromanul ori mai curând nuvela Femeia cu o corabie pe creştet (traducere, prezentare şi note de Claudiu Sfirschi-Lăudat, 2008), distins cu Premiul pentru nuvelă.

Eleni Ladia are o personalitate neobişnuită, o atestă fişa biografică şi bibliografică: a studiat arheologia şi teologia la Universitatea din Atena, dar se dedică literaturii şi traducerii. În proză, abordează toate speciile, de la povestiri (Somnul de bronz, 1980) la nuvelă (Crângul Persefonei, 1997) şi roman (Graţia, 1997), a scris poeme (Vorbeşte, Zarathustra, 1997) şi articole despre marii poeţi (Kavafis, Sikelianos, Seferis) şi a tradus din greaca veche Imnurile homerice şi Imnurile orfice.

Romanul epistolar seamănă cu un mozaic al scriiturii, în fond un lung monolog adresat unei femei, care se transformă treptat, este desemnată cu nume diferite, evocă întâmplări care fluidizează timpul, căci alunecă mereu, când într-un sens, când în altul, anulând graniţele distincte ale celor trei timpuri, aidoma panglicii lui Möbius, de care nu te mai poţi desprinde odată ce ai alunecat pe suprafaţa ei, tot aşa cum nu poţi ştii în mod cert în ce punct al timpului te afli.

Destinatara scrisorilor are, aşadar, mai multe nume: Myrto, Thalia, Haricleea. Cu fiecare identitate, ea se reinventează şi scrisul este încercarea de a păstra ceva din spiritul şi fiinţa ei, atinse de efemeritatea vieţii şi de metamorfoza continuă a lucrurilor şi a oamenilor. Toate experienţele tind să se topească în neant, deşi ele sunt parte a istoriei, căci nu lipsesc din destinul misterioasei prietene călătoriile şi aventurile, nici implicarea politică ori dramele personale.

Legătura fragmentară cere un anume fel de lectură, adecvată cu ritmul şi structura ei neobişnuite, lectură şi ea întreruptă din când în când pentru a reflecta şi a înţelege dacă se potrivesc sau nu bucăţile, pentru a-i găsi ordinea ascunsă. Poate că şi dificultatea şi farmecul lecturii vin din pendularea cărţii între poezie şi proză, între confesiune şi o eseistică intens personală, toate însă topite în cea mai rafinată formulă, adusă de modernism, fragmentul.

Abia spre sfârşit, ajungând la partea dedicată albumului în care fotografiile de la vârste variate ale celei cu care împărtăşeşte comunicarea, mai ales la inventarul numelor, descopăr că numele însele oferă o cheie de lectură şi o pistă a interpretării, cu trimiterea la mitologia greacă. Va îmbogăţi ori va sărăci altă înţelegere a cărţii? Misterul nu-l poate desluşi decât o nouă lectură, ea însă ar risipi haloul ce plueşte în fiecare pagină.

Mărturisesc că aştept cu mare curiozitate noile apariţii ale Editurii Omonia, că nu contenesc să mă tot minunez de acribia filologică, de hărnicia şi inventivitatea Elenei Lazăr care face adevărate miracole şi demonstrează prin lucrări serioase ori albume de ţinută deosebită, cât de puternice şi de numeroase au fost relaţiile româno-elene, câţi scriitori greci s-au născut la Brăilă sau în alte orăşele sudice, ori au trăit şi scris în spaţiul românesc. Şi mă bucur că există traducători precum Claudiu Sfirschi-Lăudat, care probează resursele expresive ale limbii române în confruntarea cu autori originali.

 

Eleni Ladia, Legătură fragmentară, traducere din limba neogreacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat, cu un Cuvânt-înainte al autoarei, Editura Omonia, 2014, 224 pag.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO