Asaltul asupra ratiunii se constituie, in cea mai mare parte, intr-un atac direct la adresa presedintelui american George W. Bush, pe care autorul, fostul vicepresedinte Al Gore, il considera, fara menajamente, rupt de realitate, conducator al unei administratii extrem de incompetente. Bush si administratia sa se fac vinovati de ignorarea avertismentelor clare de dinainte de 11 septembrie, facand din America un loc mai putin sigur, starnind "cuibul de viespi" din Irak, folosind un limbaj si o politica a fricii, in incercarea de a stabili o noua agenda publica, fara a lua in considerare faptele, dovezile sau interesul public. Volumul trece dincolo de criticile la adresa administratiei Bush, pentru a pune un diagnostic asupra starii in care se afla Statele Unite, ca democratie, caracterizata de un interes din ce in ce mai scazut al votantilor fata de viata politica, de un electorat neinformat si de un cinism in crestere alarmanta. Ceea ce ne comunica Gore este ca ratiunea, logica si adevarul par a juca un rol din ce in ce mai neinsemnat in procesul de luare a deciziilor, ca discursul natiunii a devenit mai putin centrat si clar, mai putin rational. Al Gore trece in revista si motivele sociale si culturale care au determinat un astfel de declin pe piata ideilor din Statele Unite, printre acestea numarandu-se influenta "nefasta" a radioului si televiziunii si rolul lor in manipularea opiniei, impiedicand in acelasi timp indivizii sa ia parte la dialogul national. Partial lectie de civism, partial manifest politic, dar si tratat de filosofie, Asaltul asupra ratiunii ne arata un Al Gore plin de patos si ardoare, cu totul diferit fata de Al Gore, autorul unui adevar incomod. Cartea se afla in pregatire la Editura RAO.
Presedintele Bush a combinat categoric rolul sau de comandant suprem cu cele de sef al guvernului si de sef de stat. Astfel, si-a sporit la maximum autoritatea cu care a fost investit de americanii care se tem ca ar putea fi atacati si nu-si doresc altceva decat sa creada promisiunile sale ca ii va proteja. Presedintele ne spune ca trebuie sa renuntam la unele dintre libertatile noastre traditionale pentru ca el sa aiba suficienta autoritate sa ne protejeze impotriva celor care ne-ar face rau.
Si, intr-adevar, teama de atac a oamenilor ramane neobisnuit de mare la aproape sase ani dupa ce am fost atacati cu atata violenta, la 11 septembrie 2001. Desigur, de atunci ni s-a reamintit constant despre, atac aproape in fiecare discurs prezidential si ni s-a spus ca acesta justifica aproape toate actiunile sale.
Desi acum suntem obisnuiti cu alarmele portocalii "ridicate" si cu posibilitatea comiterii altor atacuri teroriste, parintii nostri fondatori ne-ar avertiza, aproape sigur, ca pericolul cel mai mare pentru viitorul acelei Americi pe care o iubim este aceeasi problema specifica cu care s-au confruntat toate democratiile, indiferent de epoca istorica in care au aparut, o problema cauzata de dificultatea intrinseca a autoguvernarii si de vulnerabilitatea la teama, care face parte din natura umana. Intr-adevar, am asistat deja la o erodare grava a sistemului de control reciproc al puterilor in stat care a mentinut intotdeauna o democratie viabila in America.
Presedintele Bush nu este primul presedinte care sa forteze limitele acestor posibilitati noi de a exercita o autoritate executiva sporita. La scurt timp dupa ce a aparut amenintarea nucleara sovietica, presedintele Truman si-a depasit prerogativele, in timpul Razboiului din Coreea, preluand controlul otelariilor, asa cum am mentionat in capitolul cinci.
In cazul din justitie, in care a fost respinsa confiscarea otelariilor de catre Truman, judecatorul Robert Jackson a reafirmat in mod elocvent preocuparile in legatura cu concentrarea unei puteri prea mari in ramura executiva, pe care parintii nostri fondatori le-au exprimat. Ei se refereau la regele George al III-lea, iar Jackson a exprimat aceleasi ingrijorari cu referire la noul tip de dictator din secolul al XX-lea reprezentat de Hitler, care tocmai fusese infrant, si de Stalin, care era inca un pericol foarte mare: "Exemplul de putere executiva nelimitata care le-a lasat probabil o impresie foarte puternica inaintasilor nostri a fost modul in care George al III-lea si-a exercitat prerogativele, iar descrierea in Constitutie a relelor pe care le provocase ma face sa ma indoiesc ca au creat noul executiv american dupa acest model. In epoca noastra putem sa-l comparam doar cu sistemele de guvernare pe care le numim cu dispret totalitare".
Este important sa ne respectam presedintele. Dar este si mai important sa respectam Constitutia. In aceasta privinta este esential sa subliniem ca neincrederea adanc inradacinata a americanilor in concentrarea puterii are foarte putin de-a face cu persoana celui care exercita acea putere; puterea insasi trebuie limitata, controlata, dispersata si echilibrata atent pentru a asigura supravietuirea libertatii. Limitele impuse in Constitutie puterii executive iau aproape intotdeauna o forma mai specifica in legi adoptate de Congres, pe care presedintii hotarati sa-si extinda autoritatea sunt tentati sa le ignore sau sa le incalce.
Un presedinte care incalca legea este un pericol pentru insasi structura de rezistenta a sistemului nostru de guvernamant. Parintii nostri fondatori sustineau categoric ca au creat un stat guvernat de legi, nu de oameni. Mai mult, ei au recunoscut ca fundamentul sistemului de guvernamant pe care il consfintisera in Constitutie - sistemul nostru de control reciproc al celor trei puteri in stat - avea ca scop principal sa garanteze ca executivul va guverna respectand statul de drept. Dupa cum spunea John Adams: "Executivul nu va exercita niciodata puterea legislativa si pe cea judecatoreasca, sau pe oricare dintre ele, pentru ca tara sa fie guvernata de legi si nu de oameni".
Parintii nostri fondatori isi dadeau foarte bine seama ca istoria lumii dovedeste ca republicile sunt fragile. Chiar in timp ce America se nastea la Philadelphia, Benjamin Franklin a fost intrebat: "Deci, doctore, ce am? O republica sau o monarhie?" El a raspuns prudent: "O republica, daca poti sa o pastrezi".
Supravietuirea libertatii depinde de statul de drept. Statul de drept depinde, la randul sau, de respectul fiecarei generatii de americani pentru integritatea cu care sunt scrise, interpretate si aplicate legile noastre.
Presedintele Bush a incalcat repetat legea in ultimii sase ani. In ciuda faptului ca, in singurul caz privind legalitatea actiunilor sale care a ajuns in justitie, judecatorii au declarat programul de supraveghere fara mandat complet ilegal, nici Departamentul de Justitie, nici Congresul nu au luat masuri pentru a aplica legea. Nu a existat nici o solicitare pentru delegarea unui procuror special si FBI nu a intreprins nici o ancheta. Tacerea a fost asurzitoare. Dar consecintele pentru democratia noastra ale ignorarii in tacere a unor incalcari grave si repetate a legii de catre presedintele Statelor Unite sunt extrem de grave.
Odata incalcat, statul de drept este in pericol. Daca nu este oprita, nerespectarea legii se agraveaza. Cu cat executivul are mai multa putere, cu atat le este mai greu celorlalte puteri ale statului sa-si indeplineasca rolurile constitutionale. Cand executivul isi depaseste rolul stabilit in Constitutie si poate controla accesul la informatiile privitoare la actiunile sale, devine tot mai greu pentru celelalte puteri sa-l controleze. Odata pierduta aceasta capacitate, democratia insasi este amenintata si devenim o tara guvernata de oameni, nu de legi.
Un executiv care isi aroga puterea de a ignora directivele legislative legitime ale Congresului sau de a actiona fara sa fie controlat de justitie devine pericolul principal pe care parintii nostri fondatori au incercat sa-l anihileze in Constitutie. Dupa cum spunea James Madison: "Acumularea tuturor puterilor, legislativa, executiva si judecatoreasca, in aceleasi maini, fie ca este vorba de o singura persoana, de cateva sau de mai multe si indiferent daca este ereditara, autoproclamata sau electiva poate fi considerata insasi definitia tiraniei".
Ce ar crede Benjamin Franklin despre declaratia presedintelui Bush ca are, prin natura functiei sale, autoritatea sa invadeze orice tara din lume, chiar fara o declaratie de razboi a Congresului, oricand doreste, pentru orice motiv doreste, chiar daca tara respectiva nu reprezinta un pericol iminent pentru Statele Unite? Cat timp i-ar trebui lui James Madison sa respinga pretentia presedintelui actual, exprimata in avizele juridice ale Departamentului de Justitie, ca este, in mare masura, mai presus de statul de drept, atat timp cat actioneaza in calitate de comandant suprem?
Cred ca putem afirma, fara sa gresim, ca parintii fondatori ar fi ingrijorati sincer de aceste schimbari recente din democratia americana si ca ar considera ca ne confruntam acum cu un pericol evident, care poate compromite viitorul experimentului american. Nu ar trebui oare sa fim la fel de ingrijorati si sa ne intrebam cum am ajuns aici?
In numele securitatii, aceasta administratie a incercat sa scoata din joc Congresul si justitia si sa inlocuiasca sistemul nostru democratic de control reciproc al puterilor cu un executiv care nu da socoteala nimanui si tot timpul a incercat sa gaseasca noi modalitati de a exploata sentimentul de criza in scopuri partizane si pentru dominatie politica.
Aceasta incercare de a transforma sistemul constitutional atent echilibrat al Statelor Unite intr-o structura dezechilibrata dominata de un executiv atotputernic, caruia ii sunt subordonate Congresul si justitia, este extrem de periculoasa pentru supravietuirea libertatii. Din cauza pretentiei nemaiintalnite de a exercita o autoritate noua unilaterala, executivul pune acum in mare pericol sistemul nostru constitutional.
Una dintre practicile cele mai periculoase si pline de dispret ale presedintelui Bush a fost abuzul sau constant de "declaratii de semnatura". Acestea sunt declaratii scrise, pe care presedintele le emite cand promulga o lege adoptata de Congres. De-a lungul istoriei noastre, aceste declaratii au avut un rol mai ales ceremonial, scotand in evidenta intr-o maniera laudativa calitatile legilor respective si multumindu-le personalitatilor raspunzatoare pentru adoptarea lor. Uneori, aceste declaratii au inclus si pasaje in care presedintele isi exprima ingrijorarea in legatura cu constitutionalitatea unora dintre prevederile noii legi. Ceea ce presedintii au evitat intotdeauna sa faca a fost sa enunte prevederile cu care nu erau de acord si sa anunte ca nu li se vor conforma. Evident, un asemenea procedeu ar fi neconstitutional.
Constitutia da presedintelui dreptul sa semneze o lege, sa i se opuna prin veto - caz in care legea nu intra in vigoare decat daca majoritatea absoluta in ambele camere ale Congresului anuleaza vetoul - sau sa se abtina de la a o semna - caz in care legea intra in vigoare fara semnatura lui, dupa zece zile (daca Congresul nu isi suspenda activitatea in intervalul respectiv de zece zile, caz in care legea este respinsa prin asa-numitul "veto indirect"). Insa acestea sunt singurele optiuni stipulate in Constitutie. Presedintele trebuie fie sa semneze, fie sa respinga prin veto fiecare lege care i se prezinta de catre Congres. Presedintele nu este membru al legislativului si, deci, nu are dreptul sa analizeze toate prevederile fiecarei legi si sa hotarasca singur pe care le va accepta si pe care le va respinge. Odata ce legea a fost adoptata de Congres, presedintele trebuie fie sa o accepte, fie sa o respinga in intregime, asa cum este.
Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere din engleza de Liana Stan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
