Asaltul asupra ratiunii se constituie, in cea mai mare parte, intr-un atac direct la adresa presedintelui american George W. Bush, pe care autorul, fostul vicepresedinte Al Gore, il considera, fara menajamente, rupt de realitate, conducator al unei administratii extrem de incompetente. Bush si administratia sa se fac vinovati de ignorarea avertismentelor clare de dinainte de 11 septembrie, facand din America un loc mai putin sigur, starnind "cuibul de viespi" din Irak, folosind un limbaj si o politica a fricii, in incercarea de a stabili o noua agenda publica, fara a lua in considerare faptele, dovezile sau interesul public. Volumul trece dincolo de criticile la adresa administratiei Bush, pentru a pune un diagnostic asupra starii in care se afla Statele Unite, ca democratie, caracterizata de un interes din ce in ce mai scazut al votantilor fata de viata politica, de un electorat neinformat si de un cinism in crestere alarmanta. Ceea ce ne comunica Gore este ca ratiunea, logica si adevarul par a juca un rol din ce in ce mai neinsemnat in procesul de luare a deciziilor, ca discursul natiunii a devenit mai putin centrat si clar, mai putin rational. Al Gore trece in revista si motivele sociale si culturale care au determinat un astfel de declin pe piata ideilor din Statele Unite, printre acestea numarandu-se influenta "nefasta" a radioului si televiziunii si rolul lor in manipularea opiniei, impiedicand in acelasi timp indivizii sa ia parte la dialogul national. Partial lectie de civism, partial manifest politic, dar si tratat de filosofie, Asaltul asupra ratiunii ne arata un Al Gore plin de patos si ardoare, cu totul diferit fata de Al Gore, autorul unui adevar incomod. Cartea se afla in pregatire la Editura RAO.
Democratia in dificultate
Controlul reciproc dintre cele trei puteri in stat, pe de o parte, si increderea in autoritatea ratiunii, pe de alta parte, reprezinta Codul lui Da Vinci al democratiei americane.
Parintii nostri fondatori intelegeau extraordinar de bine natura umana si stiau ca toti suntem vulnerabili la tentatia de a aservi ratiunea insasi orgoliului. Desi acest concept freudian nu exista, evident, acum doua sute de ani, totusi fondatorii natiei noastre l-au inteles. In Federalist No.10, James Madison scria: "Atata timp cat ratiunea omului continua sa fie supusa greselii si el este liber sa si-o exercite, vor aparea opinii diferite. Atata timp cat se mentine legatura intre ratiunea omului si amorul sau propriu, opiniile si pasiunile sale se vor influenta reciproc; iar ultimele se vor atasa celor dintai".
Cu alte cuvinte, ratiunea trebuie separata de "amorul propriu" al individului care o foloseste si trebuie sa se concentreze, in schimb, asupra binelui comun - luand masuri pentru ca nici un individ sau grup restrans sa nu poata exercita puterea fara a purta o negociere cu altii, care trebuie convinsi ca modul de exercitare a puterii propus este rational.
Oricat de mult se bazau fondatorii natiei noastre pe faptul ca "cetatenii bine informati" isi vor folosi ratiunea si dreptul de libera exprimare pentru a proteja democratia americana, ei credeau ca numai ratiunea nu era de ajuns pentru a asigura supravietuirea republicii. Madison afirma in Federalist No.51 ca "subordonarea fata de popor este, fara indoiala, principalul mijloc de control asupra guvernului; dar experienta i-a invatat pe oameni ca este nevoie de precautii suplimentare".
Cand vorbea despre "precautii suplimentare", se referea la controlul reciproc al puterilor in stat, pe care l-au prevazut parintii nostri fondatori in proiectul Constitutiei pentru a preveni concentrarea periculoasa a puterii in mainile catorva - si, deci, pentru a-i obliga pe cei aflati la putere sa-si justifice opiniile unul fata de altul, aplicand regula ratiunii. Cand cei aflati la putere sunt obligati sa ia parte la un proces de deliberare, atunci si numai atunci ratiunea joaca rolul fundamental pe care trebuie sa-l joace. Separatia puterilor si controlul lor reciproc sunt, deci, esentiale pentru a crea spatiul virtual in care functioneaza ratiunea in democratia americana.
De aceea, de peste doua sute de ani, libertatile au fost protejate in America impotriva acumularii periculoase de prea multa putere in mainile unei singure persoane prin hotararea inteleapta a parintilor fondatori de a imparti puterea statului federal in trei ramuri egale, fiecare dintre ele controlandu-le pe celelalte doua. Dar multi dintre parintii fondatori au continuat sa-si faca griji in legatura cu un anumit scenariu, despre care credeau ca ramanea deosebit de periculos: pe timp de razboi, presedintele urma sa aiba mai multa putere politica datorita rolului sau de comandant suprem al armatei. In timpul dezbaterilor la care au participat la Philadelphia, ei au stabilit ca posibila acumulare a puterii in mainile executivului era un pericol grav pentru republica. Fondatorii erau ingrijorati ca cresterea brusca a puterii politice a presedintelui pe timp de razboi ar putea duce la depasirea prerogativelor sale constitutionale si la perturbarea sistemului fragil de echilibru si control reciproc al puterilor, atat de important pentru pastrarea libertatii.
Tocmai de aceea au avut o grija deosebita sa imparta, in Constitutie, atributiile exercitate pe timp de razboi, atribuind presedintelui comanda trupelor, dar acordand Congresului nu doar autoritatea cruciala de a hotari daca tara noastra intra sau nu in razboi, ci si atributii importante de a stabili natura si anvergura acestei misiuni. Printre aceste atributii se numara aceea de a mobiliza si a sustine armata si marina si aceea de a elabora reglementari pentru organizarea si conducerea fortelor navale si de uscat, printre multe altele. Aceste limitari ale puterii executivului de a declara razboi erau considerate de o importanta cruciala. Iata ce ii scria James Madison lui Thomas Jefferson: "Constitutia presupune ceea ce demonstreaza istoria tuturor formelor de guvernamant, si anume ca executivul este puterea in stat cea mai interesata de razboi si cea mai inclinata sa-l declanseze. De aceea, a acordat deliberat legislativului puterea de a decide in problema razboiului".
In timpul Razboiului din Coreea, unul dintre cei mai elocventi judecatori de la Curtea Suprema, Robert Jackson, scria ca presedintelui ar trebui sa i se acorde "cea mai mare libertate de actiune" in timp de razboi, dar atragea atentia asupra "invocarii nejustificate si iresponsabile a razboiului ca pretext pentru ca ramura executiva sa nu mai respecte legile care guverneaza republica noastra in timp de pace".
In ultimele decenii, desigur, aparitia unor arme noi si moderne, care aproape elimina perioada de timp dintre decizia de a intra in razboi sau declaratia de razboi si angajarea efectiva in conflict a dus in mod firesc la o reconsiderare a naturii exacte a puterii executivului de a purta razboaie. In deceniile cele mai periculoase ale confruntarii nucleare nonmilitare cu fosta Uniune Sovietica, a trebuit ca americanii sa se adapteze posibilitatii ca un act de razboi distrugator impotriva tarii noastre sa fie declansat dupa un avertisment de doar cincisprezece minute. In mod firesc, s-au produs modificari in modul nostru de a gandi; printre altele, am presupus ca presedintele isi va folosi puterile care-i revin in calitate de comandant suprem, ca sa raspunda imediat purtand un razboi total. Ofiteri de armata au inceput sa-l urmeze pe presedinte oriunde se ducea, cu un dispozitiv mobil de comanda (care a fost numit "mingea nucleara"). Inevitabil, imaginea de comandant suprem a presedintelui a jucat un rol mai important in modul cum a fost el perceput de natiune.
Teama mai recenta ca gruparile teroriste ar putea achizitiona o arma nucleara a creat noi imperative practice care, in opinia multora, ar trebui sa mareasca libertatea acordata presedintelui de a actiona unilateral pentru a proteja natiunea, fara a astepta ca legislativul sa joace un rol.
Dar aspectele practice ale razboiului nuclear modern si contraterorismului, care nu conduc, nici unul, nici altul, in mod necesar la cresterea prerogativelor de razboi ale presedintelui in detrimentul Congresului, nu fac asadar discutabile temerile parintilor nostri fondatori ca atunci cand atributia presedintelui de a duce un razboi se adauga la celelalte prerogative ale sale exista posibilitatea ca sistemul nostru constitutional atent conceput sa fie dezechilibrat si, astfel, sa ne fie periclitate libertatile.
Cand presedintele Bush a fost fortat sa accepte compromisul oferit de Congres prin Autorizatia de folosire a fortei armate, care nu ii dadea autoritatea deplina pe care o ceruse, el si-a asumat-o oricum, in secret, de parca autorizatia Congresului ar fi fost ceva optional si deranjant. Dar, dupa cum scria odata judecatorul Felix Frankfurter: "A-si asuma autoritatea intr-un mod atat de explicit inseamna nu numai a desconsidera intr-o anumita ocazie vointa clara a Congresului. Inseamna a nu respecta intregul proces legislativ si impartirea constitutionala a autoritatii intre presedinte si Congres".
Sunt convins ca parintii nostri fondatori ne-ar spune azi ca una dintre cele mai mari provocari cu care se confrunta republica noastra, pe langa terorism - oricat de mare ar fi acest pericol - este modul in care reactionam la terorism, cum ne stapanim temerile si obtinem securitatea fara sa ne pierdem libertatea. Sunt, de asemenea, convins ca ne-ar avertiza ca democratia insasi este in mare pericol daca permitem unui presedinte sa-si foloseasca rolul de comandant suprem pentru a distruge echilibrul atent dintre puterile executiva, legislativa si judecatoreasca.
Fondatorii natiei noastre au fost foarte mult influentati, mai mult decat ne putem imagina, de interpretarea atenta a istoriei si dramei umane a democratiilor din Grecia antica si republica romana. De exemplu, ei stiau ca democratia a disparut la Roma atunci cand Cezar a traversat Rubiconul, incalcand legea veche a senatului ce interzicea unui general care se intorcea de la razboi sa intre in oras cat timp se afla inca la comanda armatelor. Desi senatul a supravietuit si i s-au facut concesii timp de decenii, timp in care Cezar a combinat in mod nechibzuit rolul sau de comandant militar cu cel de sef de stat, senatul Romei, republica romana si visul democratiei au fost distruse, iar democratia a disparut practic de pe fata pamantului timp de saptesprezece secole, pana cand a renascut in tara noastra.
Presedintele nostru actual a pornit la razboi si s-a intors intr-un mars simbolic in "cetate" ca un comandant suprem, declarand ca tara noastra este - pana la noi ordine - intr-o stare de razboi permanenta care va dura, probabil, pana la sfarsitul vietilor noastre. El sugereaza ca aceasta stare de razboi permanenta justifica modul unilateral in care a reinterpretat Constitutia astfel incat sa-si sporeasca prerogativele de presedinte in detrimentul Congresului, justitiei si fiecarui cetatean. Mai mult, chiar a militarizat partial serviciile de ordine interne, comandand unor cadre militare sa inceapa sa supravegheze cetateni, companii si organizatii civice americane pe teritoriul tarii noastre. In trecut, acest lucru ar fi fost de neconceput, dar acum a starnit foarte putine proteste.
*) Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere din engleza de Liana Stan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
